Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)
Viața.
Se naște la Arianz, aproape de Nazianz pe la 329-330, ca fiu al episcopului
Grigorie numit „cel bătrân” – fost mai înainte adept al sectei
hypsistarienilor. Mama sa, Nona, o creștină pioasa și de o rară energie contribuie
la convertirea soțului (325) și-l capătă pe fiul Grigorie în urma unor calde
rugăciuni către Dumnezeu. Ea are mare influență asupra formării sufletești a
fiului ei, acum au Emilia și Macrina cea Tânără, asupra lui Vasile. Grigorie
are un frate, Cezar, medic învățat și o soră Gorgonia. Sf. Grigorie primește
pregătirea elementară în casa părinților săi. Face apoi studii la Cezareea
Capadociei, unde-l cunoaște pe viitorul său prieten Sf. Vasile, apoi la
Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile lui Origen. La
Alexandria și în fine la Atena „cea de aur”. La Atena are ca profesori pe Himeriu
și Proheresius. Viața sa de student, prietenia trainică ce încheagă aici pentru
totdeauna cu Sf. Vasile, succesele la studii, renumele lui și al prietenului
sunt povestite amănunțit în operele sale autobiografice: Despre viața sa și Necrolog
la moartea Sf. Vasile. Stă la Atena aproximativ 8-9 ano (până în 358-359?). Se
întoarce în patrie unde s-a botezat. După Botez, probabil, e chemat de Sf.
Vasile la mănăstirea înființată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aici
lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii. Grigorie e plin de dorul a se face monah. Dar tatăl său
și credincioșii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrânul episcop. E
hirotoni preot, împotriva voinței sale, probabil la Crăciunul anului 362. În
urma acestui „act tragic” Sfântul Grigorie fuge în Pont la Sf. Vasile, de unde
revine după stăruințele tatălui său, la Paștele anului următor cu care prilej
rostește o celebră cuvântare, intitulată Despre
fuga sa, în care justifică plecarea sa prin nepregătirea pentru o Taină așa
mare ca Preoția. Acum primește să-l ajute pe tatăl său în pastorație. În 371,
este făcut de Sf. Vasile episcop de Sasima, pentru a rezista lui Antim de Taina.
Sf. Grigorie nu-a dus la Sasima, probabil niciodată atât pentru că o asemenea
minune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viața contemplativă, cât și
pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă. El vorbește de a doua
violență ce i s-a făcut de Sf. Vasile și de tatăl său, bătrânul Grigorie. În
anul 374, după moartea tatălui său și a mamei sale, Sf. Grigorie se retrage în
mănăstirea Sf. Tecla din Selucia, în Isauria. La stăruința unei delegații de
ortodocși venite de la Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens
și la îndemnul Sf. Vasile, Sf. Grigorie pleacă în 379 la Constantinopol spre a
regrupa și reface Biserica Ortodoxă de acolo. El a deschis o capelă în casa
unei rude, unde oficia și rostea predicile sale așa de gustate. Viața sa
exemplară și talentul său oratoric deosebit grupară în jurul lui elita
intelectuală a Capitalei. În capela aceasta numită în mod simbolic Învierea,
Sf. Grigorie a rostit cele cinci Cuvântări
teologice care i-au adus mai târziu numele de Teologul. Izbânda sa misionară contra arienilor-anomei creștea. Dar
bunătatea sa i-a adus neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereușită a
lui Maxim Cinicul de a uzurpa, prin viclenie și complot scaunul episcopal al
Capitalei. Munca lui, virtuțile lui de monah cu viață severă, succesele lui
misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al
cetății de către însuși împăratul Teodosie, la 27 noiembrie 380. Sinodul II Ecumenic,
care se deschide în anul 381 la Constantinopol, confirmă alegerea Sf. Grigorie
ca episcop de Constantinopol și el fu instalat de Meletie al Antiohiei. După
moartea acestuia, care surveni între timp, Sf. Grigorie fu chemat la
președinție sinodului probabil grație prestigiului sau crescând sau grație
Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului
de Constantinopol. Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni întârziați a pus
problema canonicității alegerii Sf. Grigorie. I s-a reproșat că el era deja
episcop de Sasima. Sf. Grigorie și-a dat demisia și, după o cuvântare de rămas
bun către Biserica din Constantinopol, a plecat, în iunie 381, în Capadocia. A
venit la Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă.
După ce, în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sf.
Grigorie se retrase la locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani
ai vieții în rugăciune, studiu și crearea de poezii. A murit probabil la 389
sau 390, în vârstă de aproximativ 60 de ani.
Sf. Grigorie e una din cele mai mari
podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sf.
Vasile, Sf. Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, el avea
un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit
simț al problemelor teologice, o mare înclinație pentru viața ascetică, o
înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.
Opera
Sf.
Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bogată și variată. Cuprinde 4
volume din P.G. 35-38. E scrisă în proză și versuri. Această operă se împarte
în Cuvântări, Poeme și Scrisori.
Cuvântările sau discursurile (P.G.
35-36), în număr de 45 se întind cronologic de la 362 la 383. Dintre aceste
cuvântări, una singură poate fi socotită exegetică, a 37-a la Matei 19, 1-12, Despre căsătorie și feciorie, deși autorul
nostru era un exeget de autoritate și o singură cuvântare morală a 14-a, Despre dragostea față de săraci. Majoritatea
cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic și ocazional. Le putem, adică,
împărți în: 1) Cuvântări dogmatice; 2) Cuvântări
la sărbători mari; 3) Necrologuri; 4) Panegirice în cinstea sfinților; 5)
Cuvântări ocazionale.
1.
Cuvântări
dogmatice: Cinci cuvântări teologice (27-31,
P.G. 36), desemnate de autor însuși cu numele de Cuvinte teologice, rostite în 380, la Constantinopol, în Capela Învierii,
contra arienilor. Cuvântarea I tratează despre condițiile necesare studiului
teologicei. Vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi făcută de oricine, în fața
oricui și tratând despre orice. Teologie cere o înaltă puritate morală și
duhovnicească. Învățătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire,
Sf. Taine, e socotită dogmă și asupra ei nu se poate filosofa. Dar învățătura
despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale
superioare și inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată,
despre patimile lui Hristos, se poate filosofa. A reușit în discuția unor
asemenea probleme e lucru folositor. A nu reușit nu e o primejdie. Cuvântarea II
vorbește despre Dumnezeu în Sine, despre firea și atributele Lui. Dumnezeu nu
poate fi cunoscut pe cale rațională (contra lui Eunomie). Despre Dumnezeu se
poate ști sigur numai că există, dar ce este El în Sine nu se poate cunoaște. Existența
lui Dumnezeu se dovedește cel mai bine prin făpturile lumii văzute sau, cum
zice Sf. Grigorie, prin partea de dinapoi ai lui Dumnezeu. Cuvântările III și
IV tratează despre Fiul, despre deoființimea Lui cu Tatăl și combate obiecțiile
și textele biblice spuse de arieni. Cuvântarea V vorbește despre Sf. Duh, Care
e a treia persoana a Dumnezeirii existând nu prin naștere, ci prin purcedere;
două cuvântări, 20 și 32 care tratează despre calitățile teologului; se ridică
împotriva maniei de a teologhisi orientativ. Cuvântarea 32 e intitulată Despre moderația în discuții și că despre
Dumnezeu nu poate discuta oricine și în orice moment (P.G. 36). Cuvântări la sărbătorile mari, a 38-a la
Nașterea Domnului (25 Dec. 379), a
39-a și a 40-a la Botezul Domnului și
a 45-a la Învierea Domnului; a 41-a la
Rusalii, aceste cuvântări, pline de
idei teologice sunt de o rară înălțime religioasă și literară.
2.
Cuvântări
– Panegirice în cinstea sfinților; a
15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în
care Sf. Grigorie confundă pe Sf. Ciprian de Cartagina cu magicianul și apoi
martirul Ciprian de la Antiohia; a 21-a
în cinstea Sf. Atanasie.
3.
Cuvântări
– Necrologuri în număr de patru:
a 7-a la moartea fratelui Cezar, a 8-a la
moartea surorii Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea Sf.
Vasile. Grigorie e creatorul acestui gen literar în literatura patristică:
modelele sale au fost ludele-encomia din literatura păgână.
4.
Două invective – Cuvinte de înfierare – 4 și 5 Contra lui Iulian Apostatul, scrise în
363, după moartea lui Iulian, dar nerostite. Aceste cuvântări, unice în genul
lor, apără superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever
unele măsuri luate de împăratul apostat.
5.
Cuvântări în ocazii personale. Dintre acestea merită să fie menționate: a 2-a, numită
Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont,
sau mai pe scurt Despre fugă (P.G.
35), cuvântare rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit
preot și fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a avut loc la Paștele
anului 362. Cuvântarea e un adevărat tratat despre preoție, în care arată
răspunderea, maiestatea, dar și caracterul înfricoșător al acestei zguduitoare
Taine și misiuni. Cuvântările 9, 10 și 11
sunt în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371; cuvântarea 36 e rostită la
Constantinopol puțin după încercarea neizbutită a lui Maxim Cinicul și după
instalarea lui de către împăratul Teodosie. Cuvântarea
42 este predica de despărțire de credincioșii său după demisia din postul
de arhiepiscop al Constantinopolului. E rostită în fața celor 150 de episcopi
ai Sinodului II Ecumenic și în fața întregii sale turme ortodoxe.
Opera poetică a Sf. Grigorie e întinsă și
variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între 383 și 389-390.
Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire și învățătură pentru
sine și pentru alții din viața trăită, să desfete tinerii creștini, servindu-le
dogmele prin dulceața artei, să combată ereticii, îndeosebi pe apolinariști,
care se foloseau de poezie în propaganda lor, dă demonstreze păgânismului că
creștinii mânuiesc arta poetică, în fie ca autorul să se mângâie ca lebăda
bătrână, povestindu-și sieși zborul aripilor sale (Pentru versurile sale 1-57, P.G., 37, 1329-1333). Sf. Grigorie a
scris 507 poezii cu un total de aproximativ 180000 versuri împărțite de maurini
în două cărți: 1. Poeme teologice în
două secții: a) dogmatice (38), b) morale (40); II Poeme istorice în două secții: a) despre sine (206); b) despre
alții, cele mai multe scurte epigrame (94) și epitafe (129). Poemele teologice cântă
cel mai adesea puterea, slava și bunătatea divină, dar mai ales Sf. Treime. Cele
mai reușit, sub raportul formei sunt poemele istorice, din care cele autobiografice
au un veritabil parfum liric, cel mai adesea cu o notă profund elegiacă. Elementele
autobiografice au o deosebită importanță pentru reconstituirea vieții poetului
și a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii și moralei timpului.
Poemul despre viața sa, în 1949 iambi,
e conceput aproape ca o dramă. S-a atribuit Sf. Grigorie și o tragedie: Hristos suferind, dar aceasta e o operă
bizantină din sec. XI sau XII.
Scrisorile
Sf. Grigorie (P.G. 37), foarte impresionante prin forma și arta lor, în număr
de 245, sunt aproape din aceeași epocă cu poeziile (383-389-390), cu excepția
scrisorilor 51-54, scrie în jurul anului 365, și în care e vorba de o colecție
epistolară a lui Vasile și a lui Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre
ele au caracter dogmatic: 101, 102 adresate preotului Cledoniu și 202 adresată
lui Nectarie, sunt toate îndreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul
prezintă teoria artei epistolare pe baza acestor trei principii: 1. Concizie,
2. Claritate, 3. Grație (Scris. 51
P.G. 37, 105, 108).
Testamentul
Sf.
Grigorie (P.G. 37) făcut în 381, la Constantinopol,
lasă toată averea autorului pe seama Bisericii din Nazianz, spre a fi întrebuințată
în folosul săracilor.
Doctrina
Sf.
Grigorie are o importanță deosebită atât prin precizia și claritatea
formulelor, cât și prin progresul ei față de aceea a contemporanilor.
Sf. Grigorie are o
interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu care, în liniile ei mari, nu se
deosebește de a celorlalți Capadocieni. Legea naturală și privirea noastră
asupra lumii ne arată că există Dumnezeu. Cauză creatoare și susținătoare a
lucrurilor. Existența și ordinea lumii nu poate din produsul întâmplării, ci opera
lui Dumnezeu. Rațiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în
noi ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu știe ce e Dumnezeu în
firea și ființa Sa. Vom ști aceasta atunci când elementul divin din noi, mintea
și rațiunea noastră, se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la
arhetip (Cuv. 2 teol. 17).
Grigorie e clasic
și normativ cu privire la adevărurile despre Sf. Treime și despre întruparea Domnului. Sf. Grigorie e Teologul
prin excelență al Sf. Treimi. El stabilește cel dintâi, definitiv, raporturile
dintre Persoanele Sf. Treimi și specificul fiecăruia dintre Ele. Tatăl, Fiul și
Sf. Duh au comune: ființa, necrearea și dumnezeirea; Fiul și Sf. Duh au comun
faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenașterea (αγεννσια). Fiul are ca
specific nașterea (γεννησιϛ), iar Sf. Duh are ca specific purcederea (ἐκπόρευσιϛ).
În hristologie. Sf. Grigorie susține unitatea
Persoanei în Hristos. Acesta S-a golit
de ceea ce era și a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ținut să
fie Unul din doi. Cele două firi: divină și umană ale Mântuitorului sunt unite
nu după har, așa cum susțineau cei ce interpretau greșit adevărul Întrupării
Domnului, ci după esență, κατ ουσιαν. Ca o consecință a acestui fapt, Sf. Fecioară Maria e Născătoare de
Dumnezeu.
În soteriologie, Sf. Grigorie de Nazianz
îmbrățișează teoria satisfacției, potrivit căreia Hristos S-a făcut pentru noi
păcatul însuși și blestemul însuși, întru atât S-a smerit (Cuv. 37, 1, P.G. 36, col. 284 A). deosebirile sociale vin din
păcat. Păcatul a făcut și face că unii oameni sunt liberi, alții robi, unii
bogați, alții săraci. La început toți oamenii au fost liberi și egali. Dragostea
de aproapele restabilește starea naturală: „Privește la egalitatea de la
început, nu la împărțirea de mai de pe urmă, ia seama nu la legea celui mai
puternic, ci la aceea a Creatorului”. Dă ajutor firii, după putere, cinstește
vechea libertate, rușinează-te de tine însuți, acoperă cu neamul tău
necinstea... (Cuv. 14, 26 P.G. 35,
col. 892 B) (H. Eibl. Augustin und die Patristik,
1923, p. 278-279). Sf. Grigorie de Nazianz care enumeră șase feluri de Botez:
1) al lui Moise sau cel din apă; 2) al lui Ioan sau al pocăinței; 3) al lui
Iisus sau al Duhului; 4) al martiriului sau al sângelui; 5) al lacrimilor și 6)
al focului în viața cealaltă (Cuv. 39,
17, 19, P.G. 36, col. 353 C, 356 A, 357 C), compară Pocăința cu Botezul
lacrimilor. El e adeptul realismului euharistic.
Sf. Grigorie e un
mare susținător al culturii clasice și al culturii în general, așa cum arată în
toate lucrările sale, îndeosebi în Cuvântările IV și V contra lui Iulian
Apostatul, în piesele autobiografice și în multe din scrisorile sale.
Caracterizare.
Sg. Grigorie de Nazianz este un scriitor de mâna întâi al perioadei II
patristice și al sex. IV. Uneori el afectează stilul genurile retorice ale
timpului, dar adesea el păstrează o originalitate aleasă în procesul de compoziție
literară și în stil. El afirmă că o idee inexpresivă e ca un paralitic.
Sf. Grigorie a
scris în toate genurile literare ale timpului, în proză și în versuri. El a
creat genurile literare ale autobiografiei și necrologului. Pentru necrolog s-a
inspirat, parțial, din genul literar păgân al encomionului. El e creatorul
propriu-zis al poeziei creștine în amploarea și măreția ei elasică.
Sf. Grigorie este
unul din cei mai mari teologi ai sec. IV, într-un anumit sens cel mai mare
teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime și n-a epuizat
tematica teologicei tratate. În cosmologie, antropologie, hristologie, Sf.
Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele cinci Cuvântări teologice și prin altele, el a elaborat și a formulat
învățătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu și despre Sf. Treime. El este
teologul consacrat al Sf. Treimi în Răsărit. De aceea Sinoadele III și IV
ecumenice l-au proclamat cel Mare și Teologul. În cugetarea sa teologică, Sf.
Grigorie se servește de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelației și Tradiției
cu idei și demonstrații filosofice, în speță platonice și neplatonice, deși
autorul nostru, în principiu detesta sistemele filosofice. Cugetarea sa nu este
o filosofie abstractă, ci o frământare profundă care se folosește de toate mijloacele
accesibile credinței și rațiunii umane.
Sf. Grigorie a
influențat mult teologie contemporană și ulterioară.
Autorul nostru e
unul din cei mai mari predicatori și oratori ai sec. IV. Cuvântările sale
pregătite sau improvizare dovedesc nu numai o aleasă formație teoretică la
școlile profane ale timpului, ci și un remarcabil talent personal. Specificul
retoricei lui Grigorie este asianismul moderat. Ieronim zice că el prețuia arta
oratorică a lui Pole???. Sf. Grigorie a ajuns devreme clasic în domeniul elocinței.
El a comentat începând din sec. V. (Ed. Norden, Die antike Kunstprosa, zweiter Band, 1923, p. 562-569).
Sf. Grigorie de
Nazianz este un mare poet al Bisericii și al creștinismului. El s-a folosit de
vers nu numai spre a exprimat sentimente și atitudini personale, ci și pentru a
îmbracă în ele idei teologice sau filosofice care, sub forma aceasta, puteau
circula mai ușor.
Sf. Grigorie de
Nazianz a fost un mare și frământat păstor sufletesc, cu o conștiință deosebit
de exigentă. Sublimul Preoției l-a înfricoșat într-atât, încât a fugit după hirotonia
lui în preot. Idealul Preoției și obligațiile care decurg din înjugarea cu
acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre Preoției (intitulat Despre
fuga sa în Pont). Acest tratat, model și izvor de inspirație pentru tratatul
Despre Preoție al Sf. Ioan Gură de
Aur și pentru Carte de pastorație al
Sf. Grigorie cel Mare, definește Preoția ca „arta artelor și știința
științelor”. Ceea ce caracterizează, în primul rând, misiunea preoțească este o
chemare de sus și o pregătire morală și duhovnicească deasupra oricărei
critici, strălucind ca model pentru toți cei ce privesc la preot. Preotului i
se cere, în al doilea rând, o aleasă pregătire teologică și științifică,
fiindcă el – spre deosebire de toți oamenii de pe pământ – conducând sufletele
de diferite vârste, de diferite formații, de diferite grade de cultură, de
diferite temperamente, trebuie să facă față nevoilor fiecăruia dintre
credincioșii săi, iar, pe deasupra, să țină piept atacului coalizat al
dușmanilor numeroși, perfizi și neînduplecați ai Bisericii, începând cu păgânii
și sfârșind cu ereticii și cu unii din proprii săi credincioși ortodocși.
Autorul nostru a
fost un temperament delicat, sensibil, frământat, uneori prins în
contradicțiile de neînvins ale dorinței sale de a lucra în Biserica și râvna de
a se desăvârși în locuri retrase. O notă prețioasă a caracterului Sf. Grigorie
este sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche, cu excepția lui
Homer, Platon și Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate și mai pline de belșug
duhovnicesc asupra prieteniei, ca acelea scrie de Sf. Grigorie de Nazianz. Modelul
prietenului ideal din copilărie și până la moarte i-a fost Sf. Vasile. A fost o
prietenie bogat, mereu sporită, mereu credincioasă, neîntreruptă decât rareori,
dar și atunci pentru a fi reluată cu și mai multă fervoare.
Biserica Ortodoxă
prăznuiește pe Sf. Grigorie Teologul de două ori pe an: odată singur la 25
ianuarie și a doua oară la 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan
Gură de Aur[1].
