De asemenea, pentru noi de mare cinste avem unele scrieri din Filocalie, din Pateric pe lângă versetele din Sfânta Scriptură, dar și din scrierile Sfinților Părinți. Mie îmi place foarte mult Sf. Ioan Gură de Aur. Aici aș recomanda scrisorile dânsului către Diaconița Olimpiada[5]. Am selectat aici, ca exemplu, câteva versete și citate pe care le putem folosi:
Pagini
- Pagina de pornire
- Despre mine
- Dezvoltare personală
- Linkuri psihologie și sociologie + dezvoltare personală
- Diferite linkuri
- Despre Țara Sfântă
- Predici
- Filme
- Softuri utile
- Rugăciuni
- Povești moralizatoare
- Conferințe
- De pe Facebook adunate
- Materiale pentru religie ortodoxa
- Colinde
- Citate
- Sunete de relaxare
- Cărți
- Programe pc gratuite
- Desene animate din 1990-2000: Marcelino pan y vino
- Destinatii turistice
- Pagina dedicat videografiei (pasiune)
- Cântece istorice/patriotice
- Să-i ajutăm pe cei de lângă noi
- Desene animate din 1990-2000: Marcelino pan y vino S02
- Să ne mai amuzăm
- Versetul zilei
Bine ați venit!
Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.
Faceți căutări pe acest blog
luni, 16 ianuarie 2017
Un ghid intensiv al gândirii pozitive pentru începător
De asemenea, pentru noi de mare cinste avem unele scrieri din Filocalie, din Pateric pe lângă versetele din Sfânta Scriptură, dar și din scrierile Sfinților Părinți. Mie îmi place foarte mult Sf. Ioan Gură de Aur. Aici aș recomanda scrisorile dânsului către Diaconița Olimpiada[5]. Am selectat aici, ca exemplu, câteva versete și citate pe care le putem folosi:
marți, 10 ianuarie 2017
joi, 5 ianuarie 2017
Ioan Botezătorul, Sfântul - Preot prof. dr. Ene Braniște
Ioan Botezătorul, Sfântul
Ales
de Dumnezeu să fie Înaintemergătorul lui Hristos (gr. – mezoproporos = înainte; prodromos
= înaintemergător), despre care Sf. Evanghelist Ioan spune: „Fost-a om trimis
de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Aceasta a mărturisit despre Lumină, ca
toți să creadă prin el” (Ioan 1, 6-7). Ioan era fiul Elisabetei și a lui
Zaharia, preot la templul din Ierusalim. Îngerul le-a vestit nașterea
pruncului, căruia le-a poruncit să-i pună numele Ioan, pe când ei erau foarte
bătrâni. Nașterea Sf. Ioan Botezătorul e
sărbătorită de Biserică la 24 iunie și poartă în popor numele de Sânziene sau
Drăgaică. Ioan a fost închinat templului, chiar de la nașterea sa. Crescând, el
era foarte credincios și a plecat în pustie ca să se desăvârșească, trăind o
viață aspră de post și rugăciune, întorcându-se în mijlocul oamenilor, la
vârsta de 30 de ani, el a început să propovăduiască și să ceară oamenilor să
creadă în Dumnezeu, spre a fi vrednici să-L primească pe Fiul Său, care urma să
vină în curând. Ioan boteza, mărturisind: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul
vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care
înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua
încălțămintei… Și eu nu-L cunoșteam pe el, dar Cel ce –am trimis să botez cu
apă, acela mi-a zis: «Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste
El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că
Acesta este Fiul lui Dumnezeu»” (Ioan 1, 26-27 și 33-34). „Și în zilele acelea,
Iisus a venit din Nazaretul Galileii și S-a botezat în Iordan de către Ioan
(Marcu 1, 8). Sfârșitul lui Ioan a fost tragic, tăindu-i-se capul, din porunca
regelui Irod Antipa, a cărui viață imorală a fost aspru denunțată și condamnată
în predicile lui Ioan. Biserica creștină îl cinstește pe Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara
Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele
oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie,
„Nașterea sa”; 7 ianuarie, ziua Sf. Ioan ca Botezător al Domnului; 29 august,
„Tăierea capului Sf. Ioan” – zi de post și de rugăciune[1].
[1] Pr.
Prof. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar de cunoștințe religioase, ed. Andreia, f.l., 2010, pp.
200-201.
luni, 2 ianuarie 2017
Tineretul și viața - IPS Nicolae Corneanu
Tineretul
și viața[1]
Sfintele Evanghelii ne vorbesc în mai
multe rânduri despre întâlniri ale Mântuitorului Hristos cu tinerii. Un astfel
de tânăr i S-a adresat odată întrebându-L: „Învățătorule bun, ce să fac să
moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10, 17; Luca 18, 18; cf. Matei 19, 16).
Întâmplarea aceasta și întrebarea tânărului ne apar ca fiind caracteristice
vârstei și deosebit de semnificative. Într-adevăr, nu este altă vârstă în care
întrebările să bântuie cu atâta insistența și în care dorința de viață veșnică
să fie atât de puternică.
E vorba, înainte de toate, de
întrebările ce și le pun tinerii. De fapt, întrebările apar încă de la cei mici
și cine nu știe câte întrebări, unele din cele mai neașteptate, pun copiii.
Dacă la ei avem de-a face cu aceea curiozitate firească intrării în viață, al
tineri întrebările pornesc dintr-o necesitate profundă de a cunoaște, de a
lămuri numeroasele taine ce ne înconjoară. „ne-ai făcut pentru Tine, Doamne,
spunea demult Fericitul Augustin (354-430), și neliniști este sufletul nostru
până nu-și va găsi odihna întru Tine”. Neliniștea cauzată de necunoscutul
dimprejur duce la întrebări, destule din ele chiar dramatice. Așa s-a întâmplat
cu tânărul care L-a întâlnit pe Hristos. El îndrăznește și întreabă. Nu
cunoaște ocoluri, nici fraze emfatice, nici pauze afectate. Însetează după o
certitudine de care să-și lege faptele tinereții și pune o întrebare care
cuprinde întrebările la al căror răspuns obosesc toți înțelepții și stau
zadarnic în rafturi cărțile bibliotecilor cu aproximativele lor răspunsuri. Cu
adevărat tinerețea este vârsta în care se pun simultan marile probleme ale
vieții, vârsta când sunt căutați învățătorii capabili să dea răspunsurile
așteptate. Acum pot apărea îndoielile, negațiile, refuzurile, dar și acceptul
facil al unor soluții aproximative, nu o dată greșite.
În al doilea rând, e vorba, în
întâmplarea cu tânărul din Evanghelie, de obiectivul întrebării sale și anume
dobândirea „vieții”. Ce viață? Oare nu o avea, nu a găsit-o în traiul său
îndestulat („căci avea multe avuții” – Matei 19, 22; Marcu 10, 22; Luca 18,
23)? Plin de viață, tânărul se simțea totuși lipsit de viață. Nu toată viața
este viață. Cea strânsă în vremelnic,
undă de zădărnicie în alergarea spre moarte, cea care cadențează cu
sfârșiturile, cu gust de râncezeală, aceasta nu-l putea mulțumii. Era tânăr,
voia o viață superioară, care să nu-i târască zilele și tremurările pe ulițe,
în bălăriile cu reptile și în vorbele goale ale pretinșilor înțelepți; el voia
viața veșnică, împinsă dincolo de orice zăgaz, spărgând orice orizont și
batjocorind orice amenințare a dintelui vremii.
În plus, tânărul din Evanghelie n-a
întrebat simplu ce este viața veșnică și cum o poate dobândi ci, foarte
important, ce să fac? Nu ce să cuget
sau ce să simt ci, încă o dată, ce să fac,
căci fapte este împlinirea ideii și a inimii, este vădirea unei metafizice,
traducerea unei convingeri.
Viața spre care aspira tânărul din
Evanghelie, spre care se cuvine să aspire și azi tineretul, nu este viața să-i
zicem biologică, viața care e prăvălire și îndobitocire, ci viața autentică,
viața care e înălțare și umanizare.
„Am venit ca lumea viață să aibă și
din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Aceste cuvinte se adresează mai ales
tinerilor. Iar plenitudinea vieții se obține prin contactul pur cu însăși viața
care e Dumnezeu și în al doilea rând, printr-o trăire spirituală autentică.
Prima cale este înălțarea senină spre crestele unde odihnește Dumnezeu, a doua
este chemarea dramatică, dar plină de încredere, căreia Dumnezeu îi miruie
fruntea cu bucuria biruinței.
Iată câteva învățăminte ce se
desprind din întâlnirea tânărului bogat cu Iisus Domnul. Tinerețea este vremea
ispitelor care trebuie înfrânate; e vremea în care impulsurile firii trebuie
supuse imperativelor morale. Când glasurile de sirenă îl trag până aproape de
marginea prăpastiei, tânărul strigă din adâncuri către Dumnezeu și El îl smulge
din vârtejul prăbușirii. Când puterile sunt slabe, cheamă binecuvântarea lui
Dumnezeu și El îl întărește; „Prin ce își va îndreptat tânărul calea sa,
întreabă Psalmistul? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmul 118, 90).
Potrivirea vieții după cuvântul lui
Dumnezeu înseamnă rotunjirea personalității după chipul cel plin de lumină a
lui Iisus. Personalitatea nu e un fruct care vine de la sine; ea angajează
toate forțele tinereții. Ea nu e rezultatul indiferenței și delăsării, ci al
unui efort conștient, dârz și fără răgaz. În acest efort, sprijinul cel mai
puternic este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos și în sfinții Lui. Dacă e
adevărată maxima: „Spune-mi cu vine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”,
tânărul care se însoțește cu Dumnezeu și cu sfinții Lui devine asemenea lor, se
simte pătruns de bunătatea, sfințea, iubirea lui Hristos și plăsmuit după asemănarea
Lui. Fie ca toți tinerii să urmeze lui Hristos și astfel să cunoască și să
dobândească viața veșnică[2].
Cuvânt la Anul Nou - Sfântul Ioan Gură de Aur
Cuvânt la Anul Nou
Sfântul
Ioan Gură de Aur
Anul
îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când,
atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei
face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul,
ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce
linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă
mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care
înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu
poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin
lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca
trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici
cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să
priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la
sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască
sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el
sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice:
„Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi,
nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi
ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).
Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi
în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu
aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat
cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai
bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa
mea este întunecată?
Aşadar, dacă voieşti să ai vreun
folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului
că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi
către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am
si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce
de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa
mea merge spre bătrâneţe”.Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea
să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică
cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele
lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul
77, 37).
Această sărbătoare neîncetată despre
care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu
vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul.
Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura
fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai
preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare,
nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile
dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii,
arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea
Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn
este cu milă spre el.
A te veseli în astfel de zile, a avea
mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti
cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de
aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De
aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău
lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să
lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele
bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Această lumină îţi va face mare câştig.
Nu împodobi uşile casei tale, ci
poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face
nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum
Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi,
ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I
Corinteni 10, 31).
Tu întrebi: „Cum poate cineva să
mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”. Cheamă un sărac, primeşte
printr-însul pe Însuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru
slava lui Dumnezeu.
Dar El voieşte ca noi, nu numai să
mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De
exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să
se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu?
Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la
învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi
să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote,
vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi
obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă
întru slava lui Dumnezeu.
Iar dacă cineva poate ieşi din casă
şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a
dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni
pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.
Voi, adeseori, şedeţi la locurile
voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu
sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de
linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni
jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un
om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi
tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel
de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă
bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.
Zi celui ce a rostit vorba de mai
sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos,
împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele
petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în
treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la
el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte
din el.
Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai
sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea
slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai
sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu
cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu
în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogăția
faptelor bune şi în fericita încredere in Dumnezeu.
Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un
puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit,
laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o
chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.
Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi
nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are
prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară
netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa
bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”.
Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată
pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui
Dumnezeu.
Noi putem încă să şi pedepsim întru
slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri;
dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un
cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă
la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l
pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea
vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva
ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui
Dumnezeu.
Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu
totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia
păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi;
dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în
pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.
Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi
faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi,
fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Însă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi
pentru Dumnezeu?
Să nu căutăm prieteni de la care
primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în
lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna
ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc
greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi
ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.
Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă
cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege,
plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te
amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept,
scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi
porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care
îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine,
când mântuirea ta cere aceasta.
Când te duci în societate şi trebuie
să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru
Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în
societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri
deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad;
când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o
dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de
mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce
unul nu a moştenit, pe când el socotești că are cea mai mare nădejde la
aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem
vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca
să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.
Iarăşi, tu poţi să taci pentru
Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi
mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu
vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.
Dar noi putem, întru slava lui
Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu
numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava
lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în
păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga
mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă
spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când
vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele
tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie
îţi va aduce mare plată.
Căci, spune mie: Poate să fie cineva
mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi
a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin
această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?
Trebuie, oare, să mai adaug că noi
putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de
exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în
care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…”
(Pilde 11, 26), zice Domnul.
Însă ce trebuie să număr toate
îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a
zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru
ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a
pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de
faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).
Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de
pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice
facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava
lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.
Iar cuvântul Apostolului totdeauna
să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o
comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le
grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la
Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El
zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu
îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Însă nu numai cu cuvintele, ci şi
cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru,
căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor.
Amin.[i]
[i]
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la
Duminici și Sărbători, traduse și orânduite după Duminicile și Sărbătorile
anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, ed.
Bunavestire, Bacău, 2005, p.309-316.