sâmbătă, 5 februarie 2022
vineri, 4 februarie 2022
duminică, 30 ianuarie 2022
luni, 24 ianuarie 2022
duminică, 9 ianuarie 2022
vineri, 7 ianuarie 2022
marți, 4 ianuarie 2022
vineri, 31 decembrie 2021
Idei pentru predica din 1 ianuarie: Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului, Sf. Ier. Vasile cel Mare și Anul Nou civil - †Preafericitul Părinte Patriarh Daniel
Idei pentru predica
din 1 ianuarie: Tăierea-împrejur cea
după trup a Domnului,
Sf. Ier. Vasile cel Mare și Anul Nou
civil
†Preafericitul
Părinte Patriarh Daniel
-
Tăierea-împrejur
Mântuitorul arată că a venit să
împlinească Legea, să o pună în practică, și în același timp să
o plinească, adică să o desăvârșească.
-
Tăierea-împrejur Mântuitorul arată că a
venit să împlinească Legea, să o pună în practică, și
în același timp să o plinească, adică să o desăvârșească.
-
Taina Botezului este o tăiere-împrejur
spirituală care înseamnă a tăia din preocupările noastre toate gândurile rele
și toate simțămintele păcătoase.
-
Deci numele complet al Mântuitorului
este Iisus – Dumnezeu Mântuitor și Hristos – Unsul lui Dumnezeu.
-
Creștinii păstrează din tradiția veche
iudaică punerea numelui noului născut la vârsta de opt zile, „în
general nume de sfinți, ca să fie ocrotiți prin rugăciunile lor copilul, dar și
pentru a-i avea ca model”.
-
Sfântul
Vasile cel Mare este „un păstor înțelept, un teolog profund,
dar în același timp un om care ajută foarte mult pe cei săraci”.
-
De la Sf. Vasile cel Mare avem
tradiția operei filantropice, a lucrării de caritate a Bisericii, această
tradiție de a lega rugăciunea cu fapta cea bună, rugăciunea cu munca.
-
Sf. Vasile a realizat:
·
case pentru primirea străinilor;
·
case pentru bolnavi;
·
case pentru bătrâni;
·
cantine pentru săraci;
·
case pentru tratarea bolnavilor;
·
o leprozerie.
-
Anul
nou civil, sărbătoare care derivă de la numele zeului roman
Ianus, care era reprezentat cu două fețe, una îndreptată spre trecut și alta
spre viitor, Anul Nou fiind un moment de bilanț.
-
Începutul lui ianuarie, „e timpul
să ne gândim ce am făcut în trecut și să îndreptăm ceea ce n-a fost bine și să
privim spre viitor cu speranță și cu gânduri bune de a săvârși mai multe fapte
bune și de a ne apropia mai mult de Dumnezeu și de semenii noștri”.
Sursa: http://basilica.ro/live-parintele-patriarh-oficiaza-sf-liturghie-in-prima-zi-a-anului/
Predică la Anul Nou - Preot Profesor Ene Braniște
Predică la Anul Nou[i]
Prăznuim
astăzi zi de întreită sărbătoare!
I.
În primul rând, sărbătorim astăzi marele praznic împărătesc al Tăierii-împrejur
a Domnului nostru Iisus Hristos, al zilei în care
dumnezeiescul Prunc, potrivit rânduielilor Legii Vechi, a fost adus de sfânta
Sa Maică la templu, unde a fost tăiat împrejur și a primit numele de Iisus, care înseamnă Mântuitor (cf. Luca 2, 22 și urm).
II.
În al doilea rând, în ziua de 1 Ianuarie
Biserica creștină ortodoxă sărbătorește
amintirea
Sfântului Vasile, marele arhiepiscop al Cezareei
Capadociei, trecut la Domnul, la 1 ianuarie în anul 379. A fost unul din cei
mai mari sfinți ierarhi pe care i-a avut creștinătatea: un adevărat episcop, un
iscusit organizator al vieții bisericești și călugărești, un neînfricat
mărturisitor și apărător al credinței celei adevărate, un nobil prieten șu
ajutător al săracilor din vremea lui, un venerabil ascet și sfânt, un vestit
cărturar și cuvântător bisericesc și unul dintre cei mai mari teologi ai
Bisericii din toate timpurile, care a fixat în scrierile lui nepieritoare, cele
mai de frunte și mai adânci adevăruri de credință ale Ortodoxiei.
III.
O a treia semnificație a acestei zile este
aceea că potrivit unei vechi tradiții,
Biserica Ortodoxă a fixat începutul anului bisericesc
la 1 Septembrie, adică odată ci începutul toamnei. Dar după tradiții și mai
vechi, care vin dinainte de nașterea și de creștinarea neamului nostru, atât la
noi cât și la alte popoare, se serbează tot astăzi și începutul Anului Civil. Măsurătoarea acesta a anilor,
întrebuințată din cele mai vechi timpuri în viața de stat se întemeiază pe
mersul soarelui, care reglementează anotimpurile și îndeletnicirile oamenilor,
mai ales pe cele în legătură cu lucrarea pământului. Încă de acum o săptămână,
când am avut solstițiul de iarnă, adică noaptea cea mai lungă și ziua cea mai
scurtă din tot timpul anului, zilele au început să crească iar nopțile să se
micșoreze. Ieșit biruitor din lupta cu frigul și întunericul iernii, soarele
începe de acum un nou an și sub lumina și căldura lui, pământul și tot ce
trăiește pe el renaște la o viață nouă. Cu toate că Biserica ortodoxă nu
împărtășește oficial această datină străveche și atât de mult înrădăcinată de a
o socoti începutul anului la 1 Ianuarie, a tolerat-o și a căutat să încreștineze
cel puțin unele străvechi obiceiuri păgâne legate de această dată,
binecuvântând cu harul ei sfințitor începutul fiecărui an nou din viața
noastră.
Trebuie
să recunoaștem, cu oarecare părere de rău, că pentru cei mai mulți dintre noi,
accentul nu se pune în sărbătoarea de astăzi pe mare praznic împărătesc al
Tăierii-împrejur, sau pe pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, ci mai mult pe
Anul nou, adică pe o sărbătoare de origine necreștină și încă neconsfințită de
către Biserică. La Anul Nou ne gândim cel mai mult, pe el îl așteptăm și pentru
întâmpinarea lui ne-am pregătit mai cu înfrigurare, de le ne legăm toți atâtea
nădejdi, visuri și planuri de viitor! De aceea, și cuvântul nostru de astăzi va
stărui mai mult asupra acestui punct. Să vedem deci cu ce gânduri trebuie să întâmpină noi creștinii începutul unui nou an
din viața noastră.
Viața
noastră se scurge, ca apele unui râu, între două țărmuri, termene sau hotare,
din care nu poate ieși: nașterea și moartea, leagănul și mormântul. Iar anii nu
sunt decât simplu verigi sau inele din lanțul care leagă aceste hotare și care
la unii e mai lung, la alții mai scurt. Cu fiecare an, noi înaintăm de fapt tot
mai mult către sfârșitul inevitabil, de care nimeni nu poate scăpa. Cu fiecare
an ne depărtăm tot mai mult de leagăn și ne apropiem tot mai mult de mormânt.
Și toți dorim să trăim cât mai mult, să adăugăm cât mai muți ani la vârsta
noastră. De aceea și urarea cea mai obișnuită pe care ne-o facem astăzi unii
altora este să trăim mult: „La mulți ani”.
Bun
și firesc lucru este această dorință și această urare de viață lungă, căci doar
de aceea ne-a dăruit Dumnezeu viața: ca
să o trăim. Dar să nu uităm că vrednicia omului nu stă în numărul anilor pe
care i-a trăit, iar valoarea vieții noastre nu se măsoară după lungimea ei, ci
după felul în care am trăit-o. „Bătrânețile
cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă [...]; Înțelepciunea este la om
adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 8-9). La
înfricoșătoarea judecată nu ne va întreba Domnul câți ani am trăit aici pe
pământ, ci câte fapte bune am făcut.
Nu ne va cere socoteală cât am trăit, ci
cum am trăit în lume.
Au
fost oameni care au trăit ani mulți și au atins vârsta matusalemice, dar au
trăit degeaba, au făcut zadarnic umbră pământului; n-au lăsat nimic de seamă pe
urma lor, nici o faptă mare, nici un nume bun, nici un regret, nici o amintire!
Și dimpotrivă, au fost oameni care au trăit puțin, dar viața lor scurtă a
strălucit în lume ca fulgerul în beznă, uimind pe contemporani și pe urmași cu
înțelepciune lor adâncă, cu pilda muncii lor neistovite, cu virtuțile lor fără
de seamăn, cu isprăvile lor pomenite cu admirație de cei de după ei.
Să ne
gândim, de pildă, la Sfântul Vasile cel Mare, pe care îl sărbătorim astăzi. El
a murit înainte de a împlini 50 de ani. Dar ce viață sfântă și bogată în
înfăptuiri mărețe! Ce viață pilduitoare prin curăția și sfințenia ei
feciorească, prin grija pe care Sfântul a purtat-o săracilor, orfanilor,
bătrânilor și bolnavilor din vremea lui, prin jertfa sa în slujba aproapelui și
a Bisericii creștine, prin curajul și bărbăția cu care a apărat dreapta
credință în fața puternicilor veacului! Ce operă măreață a lăsat în urma lui și
ce amintire trainică și venerabilă! Iată, pomenirea lui se face astăzi cu
cinste în toate bisericile ortodoxe și numele lui este pururi slăvit și
binecuvântat în întreaga lume creștină. E cea mai minunată pildă și cea mai
fericită întruchipare a unei vieți cu adevărat creștine, pe care Biserica putea
să ne-o așeze astăzi, în pragul unui an nou, care model și dreptar de urmat
pentru viața noastră de aici înainte, ca și când ar fi vrut să ne spune: așa se intră în veșnicie!
Căci cu
prețul unei vieți scurte, dar plină de osteneli rodnice și de înfăptuiri
mărețe, Sfântul Vasile cel Mare și-a agonisit pe pământ amintire și cinstire
nepieritoare din partea oamenilor, iar de la Dumnezeu viața cea fericită și
veșnică. Moartea sa după trup a însemnat nu sfârșitul vieții, ci începutul
vieți celei adevărate și veșnice. Odată cu începutul unui nou an, sufletul său
sfânt, eliberat din cătușele timpului, a intrat pe porțile veșniciei, iar
numele său a intrat în istorie, pentru a nu fi uitat niciodată, adeverind
cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „Drepții
în veci vor fi vii [...]” (Înțelepciunea
lui Solomon 5, 15).
Așadar,
să năzuim nu numai să trăim mult, ci
să trăim și frumos, să viețuim
creștinește. Nu numai să adăugăm la vârsta noastră cât mai mulți ani trăiți
zadarnic, ci să și folosim cât mai bine și cât mai înțelepțește fiecare an,
fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dă de trăit. „Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca
niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”, ne îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 15-16). Zilele noastre sunt adică bune sau
rele, după cum le facem sau le trăim noi. Zilele petrecute în line și în
trândăvie, în ticăloșii și răutăți, sunt „zile rele”, zile goale, zile
pierdute, zile trăite zadarnic. Și dimpotrivă, zilele trăite în împlinirea
datoriei, în muncă neprecupețită, în fapte bune și în împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu, sunt „zile bune”, adică zile pline, îmbelșugate și rodnice, zile
câștigate pentru veșnicie, pietre de temelie la zidirea unei lumi mai bune aici
pe pământ și a fericirii noastre în ceruri. Și cum sunt zilele noastre, așa ne
vor fi și anii. Un an poate fi o clipă și
o veșnicie în același timp: o clipă trecătoare când îl trăiești zadarnic, o
veșnicie cânt îl trăiești cum se cuvine.
Să nu
lăsăm deci zilele să se scurgă zadarnic, căci timpul nu se mai întoarce și
odată va trebui să dăm seama de felul cum l-am întrebuințat. Fiecare an din
viața noastră să fie un pas în plus pe calea desăvârșirii noastre, pe calea
sporirii în virtute și în înțelepciune. Fiecare an din viața noastră să fie o
treaptă mai sus pe scara nevăzută care ne înalță spre cer. Anul nou trebuie să
ne prindă deci cu hotărârea nestrămutată de a întrebuința și mai cu folos, și
mai înțelepțește, anii și zilele pe care le mai avem de trăit. Să ne găsească
însuflețiți de dorința de a munci cât mai mult și mai bine, de a trăit cât mai
creștinește, de a fi din ce în ce mai buni, mai drepți și mai înțelepți, mai
plini de iubire, de omenie și de bunătate, sârguindu-ne să ne asemănăm cât mai
mult cu putință marelui Sfânt pe care îl sărbătorim astăzi.
Acum la încheierea anului care s-a dus și la
porțile anului care începe, să o rupem cu păcatele și cu greșelile trecutului
și să începem o viață nouă, virtuoasă și sfântă. „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel
vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții
voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate
și în sfințenia adevărului” (Efeseni
4, 22-24). E obiceiul ca în noaptea anului nou să se stingă o clipă luminile,
pentru ca să închipuim întunerecul trecutului în care a intrat anul ce s-a
scurs și să întâmpinăm întru lumină anul care începe. Să lepădăm deci și noi
lucrurile întunericului și să îmbrăcăm armele luminii, după cum ne îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani 13,
12-14).
În
scurgerea nesfârșită a timpului, omenirea a încrestat pe răbojul amintirii ei
ani nenumărați, dar nu toți de aceeași însemnătate în fața istoriei și a
veșniciei. Au fost ani și epoci întregi care s-au scurs în negura trecutului
fără să lase în amintirea omenirii nici un fapt de seamă pentru viitorul și
progresul ei; oamenii acelor vremuri au pierit și ei fără nici o urmă în bezna
uitării. Au fost, dimpotrivă, ani și vremuri de răscruce, care au lăsat urme
neșterse în amintirea omenirii, prin faptele de neuitat pe care oamenii acelor
vremuri le-au scris în cartea istoriei. Dintre aceste din urmă face parte și
vremea noastră. Ne-a fost dar să trăim în anii din urmă evenimente epocale pentru
destinul omenirii. Trăim vremuri de adânci și universale prefaceri și înnoiri.
O lume veche, bătrână și putredă, plină de nedreptăți, de păcate și de
suferințe, se prăbușește sub ochii noștri și pe ruinele ei se ridică o alta mai
bună, mai dreaptă și mai fericită, zidită de oamenii muncii din această parte a
lumii.
Să ne
dovedim vrednici de însemnătatea istorică a nilor de răscruce pe care îi trăim!
Să nu rămânem simpli martori sau asistenți pasivi la cele ce se întâmplă sub
ochii noștri, cu să fim făurari activi ai vremurilor ce vin! Să contribuim și
noi cu munca și cu strădania noastră, la făurirea unei lumi mai bune, mai drept
întocmite și mai fericite, întemeiată pe dreptate, pe frățietate și bună
înțelegere între oameni și popoare.
Cu
astfel de gânduri și de hotărâri se cuvine deci să întâmpinăm Noul An.
Înălțându-ne cugetele la Dumnezeu, Stăpânul cel veșnic al lumii și al
veacurilor, în mâna Căruia sau vremurile și viața noastră, să-I mulțumim pentru
cele ce am putut înfăptui în anul ce a trecut și să-l rugăm să ne ajute a trece
cu bine și anul ce începe. Să rânduiască Domnul ca anul ce vine, să vină cu
darul cel mai de preț pe care El îl poate face întregii omeniri de astăzi: pacea,
acea pace dreaptă, trainică și definitivă, pe care toți o dorim și pentru
înfăptuirea căreia toți avem datoria să luptăm. Să punem deci viața noastră sub
scutul lui Dumnezeu și al Sfântului Vasile cel Mare, pe care îl pomenim și îl
cinstim astăzi; și întrarmându-ne cu semnul Sfintei Cruci, să zicem și noi cu
nădejde, așa cum făceau strămoșii noștri, ori de câte ori începeau un lucru
nou: „Doamne, ajută”. Amin[ii].
luni, 27 decembrie 2021
Spicuiri din slujba rânduită pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului Arhimandritul Teofil Părăian
Spicuiri
din slujba rânduită pentru
Sărbătoarea
Nașterii Domnului
Arhimandritul
Teofil Părăian
Sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos
este precedată de un post de patruzeci de zile (15 noiembrie – 24 decembrie) și
de o înainte-prăznuire (20 – 24 decembrie). Vreme de douăsprezece zile, cât
ține pomenirea evenimentului Nașterii Domnului, de la 20 decembrie până la 31
decembrie, slujbele dumnezeiești ale Bisericii noastre se referă la însuși
evenimentul sărbătorit, precum și la cele ce au însoțit Nașterea Domnului:
cântarea îngerilor, închinarea păstorilor și a magilor, fuga în Egipt, uciderea
pruncilor, întoarcerea în Egipt și stabilirea în Nazaret. Acestea sunt
istorisite în Sfânta Evanghelie de la Matei (capitolele 1 și 2) și în Sfânta
Evanghelie de la Luca (capitolul 2). Ele sunt preluate în sfintele slujbe și
sunt prezentate, interpretate și oferite spre a fi trăite și în vremea noastră
tot așa cum au fost trăite odinioară și mai cu seamă în vremea când au avut
loc. în cele ce urmează, vom aduce în atenție unele texte din Sfintele slujbe,
spre folosul celor ce caută folos.
De-a lungul postului pregătitor
pentru Crăciun, credincioșii dreptmăritori spun cu rostire sau cu cântare, în
zilele de duminică și sărbătoare, următoarele cuvinte: „Hristos se naște măriți-L.
Hristos din ceruri, întâmpinați-L. Hristos pe pământ, înălțați-vă. Cântați
Domnului tot pământul. Și cu veselie lăudați-L, popoarelor, căci S-a
preamărit!”.
La fel, tot în acea vreme de
pregătire, precum și în zilele praznicului, se spune: „Taină străină văd și
preamărită: cer fiind peștera, scaun de heruvimi, fecioara; ieslea, sălășluire
întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L, Îl
mărim”.
Evenimentul Nașterii Domnului nostru
Iisus Hristos, precum și realitățile legate de El, așa cum ne sunt istorisite
de Sfinții Evangheliști, ne sunt prezentate de Sfânta noastră Biserică în chip
de taină, e vreme ce ni se spune: „Astăzi se naște din fecioară Cel ce are în
mână toată făptura. Cu scutece Se înfașă, ca un prunc, Dumnezeu, Cel ce din
fire este nepipăit. În iesle Se culcă Cel ce a întărit cerurile de demult,
întru început. Din piept, cu lapte Se hrănește Cel ce odinioară a ploua în
pustie mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le
primește Fiul Fecioarei”. Și după toate acestea, ne angajăm cu închinare și cu
rugăciune, zicând: „Închinu-mă Nașterii Tale, Hristoase, arată-ne nouă și
dumnezeiasca arătare a dumnezeirii Tale!”. În lumina unor astfel de alcătuiri
înțelegem mai bine ceea ce se spune în însăși ziua praznicului, într-un imn
adresat Maicii Domnului, care are următorul cuprins: „De Dumnezeu Născătoare
Fecioară, ceea ce ai născut pe Mântuitorul, pierduta-i blestemul cel dintâi al
Evei; că maică ai fost bunei-voințe a Tatălui, purtând în brațe pe
Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă ispitire (cercetare), nu cu
credință toți să o slăvim, strigând cu Tine (cu
Maica Domnului) și zicând: Negrăite Doamne, mărire Ție!”. Această taină
a întrupării Fiului lui Dumnezeu și a nașterii Lui din fecioară, mai presus de
fire și mai presus de înțelegerea noastră, dar coborâtă și la măsura noastră de
înțelegere, o are în vedere Biserica noastră când zice: „Nașterea Ta,
Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru
dânsa, cei ce slujeau stelelor (magii de la stea s-au învățat să se închine
Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus.
Doamne, mărire Ție!”.
Cu evlavie și cu dragoste zicem cu
toții, la sărbătoarea de Crăciun: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă
naște și pământul, peștera, Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii măresc,
iar magii cu steaua călătoresc. Că S-a născut, pentru noi, prunc tânăr,
Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”. Pe unele ca acestea sărbătorindu-le, Sfânta
noastră Biserică ne aduce și spre cercetare de sine, când la sfintele slujbe ne
pune în față și în atenție cuvinte ca acestea: „Ce-ți vom aduce Ție, Hristoase,
că Te-ai arătat pe pământ, ca un om, pentru noi? Că fiecare din făpturile cele
făcut de Tine mulțumită aduce Ție: îngerii, lauda; cerurile, steaua; magii,
daruri; păstorii, minunea; pământul, peștera; pustiul, ieslea; iar noi, pe
Maica Fecioară. Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, miluiește-ne pe noi”.
Astfel de gânduri având în minte, să
zicem și noi împreună cu îngerii: „Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe
pământ pace, între oameni bunăvoire” și să avem acest îndreptar ca program
pentru cealaltă vreme a vieții noastre, ca Nașterea lui Hristos să ne fie de
folos.
Telegraful Român,
Sibiu, 15 decembrie 2003
Nr. 47-48/2003[1]
[1]
Arhimandritul Teofil Părăian, Gânduri de
altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2006, pp. 281-282.
Martorii Nașterii Domnului Hristos Arhimandritul Teofil Părăian
Martorii
Nașterii Domnului Hristos
Arhimandritul
Teofil Părăian
Cine zice „Hristos s naște,
măriți-L...” dă mărturie despre Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Și cum
noi toți, cei credincioși spunem acest cuvânt, precum și altele asemenea,
suntem martori ai acestui eveniment, pe care îl sărbătorim. Martori ai Nașterii
Domnului nostru Iisus Hristos suntem și când spunem: „Nașterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței”. Tot martori ai Nașterii
Mântuitorului suntem și când afirmăm că „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de
ființă naște” sau când spunem, din partea fiecăruia dintre noi: „Taină străină
văd și preamărită: cer fiind peștera; scaun de Heruvimi, Fecioara; ieslea,
sălășluire întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care
lăudându-L, Îl mărim”. Toate acestea sunt mărturisiri de credință, sunt
mărturii pe care le dăm noi înșine despre evenimentul ce s-a petrecut în
Betleem, când Maica Domnului, într-un staul de acolo, „născut pe Fiul ei Cel
întâi și L-a înfășat și L-a culcat în iesle” (Lc. 2, 7). Mărturie despre
aceasta dă Sfântul Evanghelist Luca, dar împreună cu el suntem și noi martori
despre faptul că „ni S-a născut nouă un Mântuitor, Care este Hristos-Domnul”
(Lc. 2, 11). Noi n-am fost de față când îngerii, la Nașterea Mântuitorului,
i-au cântat: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14), dar cuvintele acestea le spunem și noi, iar
aceasta nu numai la sărbătoarea Nașterii Domnului, ci și cu multe alte
prilejuri. Credința noastră în cele ce s-au petrecut atunci, când Fiul lui
Dumnezeu S-a arătat ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, ne face să spunem
împreună cu îngerii: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace,
între oameni bunăvoire” și să avem aceste cuvinte ca un program de viață, dând
și prin aceasta mărturie că „la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca
să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4).
Știm că cei dintâi care L-au văzut pe
Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca „prunc culcat în iesle”, au fost niște păstori
de oi, niște ciobani.
Credința noastră ne face părtași cu
ei, căci și noi, asemenea lor, dăm mărturie, în vremea noastră, despre
evenimentul de atunci, când preamărim și lăudăm pe Dumnezeu pentru cele ce s-au
făcut (Lc. 2, 20).
După mărturia Sfântului Evanghelist
Matei, în fața Mântuitorului, ca prunc, au văzut cu fețele la pământ și I s-au
închinat magii de la Răsărit, care i-au adus și daruri: aur, tămâie și smirnă.
Asemenea lor, li noi, cei credincioși, călăuziți nu de o stea de pe cer, ci de
mărturia sfinților evangheliști și de învățătura Sfintei noastre Biserici,
suntem martori ai Nașterii Domnului, ca unii care, după pilda magilor, dar la
măsurile noastre, ne închinăm Mântuitorului și zicem: „Mărirea întru cei de sus
lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”; „Lăudămu-Te, bine Te
cuvântată, ne închinăm Ție, mărimu-Te, mulțumim Ție, pentru mărirea Ta cea
mare”.
Împreună cu Pruncul culcat în iesle,
păstorii au văzut pe Maria și pe Iosif, pe care mai apoi i-au văzut și magii de
la Răsărit. Maria, Maica Domnului și dreptul Iosif au fost cei dintâi care L-au
văzut pe Mântuitorul lumii, cei dintâi care au știut că Cel ce S-a născut „S-a
întrupat de la Duhul SFânt” (Lc 1, 35; Mt. 1, 20. Privind și noi, cu ochii
credinței, pe dreptul Iosif, alături de Pruncul Iisus, ne gândim cu bucurie la
delicatețea lui, căci în vremea nedumeririi sale, nevrând să vădească pe
Fecioara Maria, „și-a pus în gând s-o lase pe ascuns” (Mt. 1, 19), dar care
primind îndreptare de la înger, a luat-o pe Preasfânta Fecioară și a
sprijinit-o în rosturile ei. Iar la Maica Domnului fiindu-ne luarea aminte, noi
cei credincioși, ca martori ai Nașterii Domnului, zicem cu cinstirea cea după
puterea noastră: „De frumusețea fecioriei tale și de prealuminată curăția ta,
Gavriil mirându-se, a strigat ție, Născătoare de Dumnezeu: «Ce laudă vrednică
voi aduce ție, ce te voi numi pe tine nu mă pricep, ci mă minunez. Pentru
aceasta, precum mi s-a poruncit, strig ție: Bucură-te, cea plină de dar; Domnul
este cu tine»”.
Telegraful Român,
Sibiu, 1 și 15 decembrie 1991
Nr. 47-48/1991[1]
[1]
Arhimandritul Teofil Părăian, Gânduri de
altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2006, pp. 289-290.
vineri, 24 decembrie 2021
PRUNC UCIDEREA
PRUNC
UCIDEREA[1]
„Iar când Irod a
văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând, a ucis pe toți
pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în
jos, după timpul care îl aflase de la magi”
(Matei 2, 16).
În preajma Crăciunului, colindele
noastre înfierează fapta abominabilă a lui Irod: uciderea pruncilor. Și totuși,
cu tristețe, realizăm cât de mult a scăzut convingerea creștină a oamenilor de
astăzi. Aproape că e nebăgat în seamă genocidul ce se comite în lumea noastră:
este vorba de avort. Cu sânge rece sunt uciși milioane de copii. Pentru că de
la concepere fătul este o persoană cu dreptul la viață, având suflet și trup.
Aceste ucidere au și pe tărâm
național și social o urmare catastrofală. Societatea românească îmbătrânește și
se împuținează. Și nu numai societatea românească, ci în general societatea
europeană. Ca România să rămână cum o știm, cu peste douăzeci de milioane de
oameni, și nu cu cincisprezece cum e prognoza, fiecare familie ar trebui să aibă
trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și
Țară. Pentru că, din motive obiective, nu toți tinerii pot întemeia o familie
sau sunt cazuri când unele familii n-au copii.
Este trist că majoritatea oamenilor
nu știu ce se întâmplă când se face un avort. De multe ori, nici femeile care
au avort nu realizează că au omorât un copil. De spusele unora cred că până în
luna a treia fătul este doar un ghem de celule și nu un om adevărat. Nimic mai
fals! Viața începe în momentul concepției.
Avortul este rana de moarte a
iubirii. Marii duhovnici sunt foarte limpezi în acest sens. Părintele Cleopa
vedea o seamă de suferințe, chiar pământești, legate de avort, nemaipomenind de
pedeapsa veșnică.
Părintele Arsenie Papacioc consideră
că „acest păcat este printre cele mai
mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea – motivat – că a ucide un copil în
pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest
copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui.
El e, fără discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu”[2].
Nu numai duhovnicii, ci și medicii cu
frică de Dumnezeu, antropologii și biologii sunt de acord cu învățătura
Bisericii: ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viață cu identitate
separată, este crimă. Iar embrionul este viață cu existență și identitate de
site, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.
Pe cale de consecință, sfântul Vasile
cel Mare, în canonul 2, spune că femeia ce avortează trebuie supusă canonisirii
ucigașului. Iar cei ce provoacă avort sunt mercenari plătiți să omoare, ca
soldații lui Irod.
Complicitatea la avort este
complicitatea la ucidere. Și bărbatul femeii care avortează, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, este părtaș la păcatul uciderii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde
se săvârșește ucidere înainte de naștere? Că nici pe desfrânată nu o lași să
fie desfrânată, ci o faci ucigașă de om! Vezi cum se ajunge de la o beție la
desfrânare, de la desfrânare la adulter și de la adulter la ucidere! Sau chiar
mai rău decât uciderea. Căci nu am cum să o numesc… și sălașul nașterii îl faci
sălaș al uciderii? Și femeia care ți-a fost dată spre naștere de prunci o
pregătești pentru ucidere”[3].
Comițând acest păcat, oamenii își
aduc „argumente”: fie sărăcia, fie „compromiterea” carierei, fie faptul că
viața femeii este în pericol, fie că vârsta nu e cea potrivită. Ori analizate,
aceste argumente nu stau în picioare. Nici un argument nu te poate îndreptăți
să ucizi.
Elogiind familia numeroasă, un ierarh
din veacul trecut spunea: „Cât de mare
este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulți copii sunt multe guri
care cer pâine, dar sunt și multe rugi «Tatăl nostru» în familie. Numai în
familiile numeroase există o educație adevărată. Aici băieții au ce învăța de
la fete și fetele de la băieți. Aici școala vieții este deplină. Spiritul de
jertfă, de răspundere, de renunțare, devotamentul și dragostea reală se
descoperă”[4].
Este vremea în care inima femeii
creștine, cu frică de Dumnezeu trebuie să cânte curat și frumos imnul vieții.
Cu ochii ațintiți la Maica Domnului trebuie să spună: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca, 1, 38).
Amin[5].
[1]
Predică pentru prima duminică după Crăciun.
[2]
http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/
[3]
Comentariu la Epistola către Romani,
Omilia 24, P.G. 60, 626.
[4]
Ioan Suciu, Mama, Oradea, 1945, p.
140.
[5]
†Andrei Andreicuţ, Drept învățând cuvântul adevărului Tău –
carte de predici - , Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 536-538.
PE ALTĂ CALE - IPS Andrei Andreicuț
PE
ALTĂ CALE[1]
De şase săptămâni
încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim
ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară
printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.
De şase săptămâni am ponit la drum
spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din
pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în
Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună
spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.
Iată-ne într-acest moment sublim:
Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am
întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea
Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei.
Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă
binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut
azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Întrebarea pe care ne-o punem este
următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am
întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem
acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.
Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie
de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este
poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi
strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei
care o află” (Matei 7, 13-14).
Craii au venit înspre Hristos pe
calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au
întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă
este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate
s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).
Avem şi criterii de a ne verifica
dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul
îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul
îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar
faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii,
mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele
asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la
mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii,
calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi
craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei
plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei
fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine,
credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).
Domnul Hristos, în predica de pe
munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge:
„după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au
doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice
pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să
facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face
roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).
Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui
datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului
încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt
neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile
S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în
iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe
legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să
prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].
Cei trei crai s-au cutremurat în faţa
acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale.
Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi
noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile
pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase
pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi
de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru
este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de
gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că
lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului.
Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt
popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a
ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le
spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea
voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la
voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!
Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce
colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima
vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după
învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea
ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de
lipsit de vlagă.
Totuşi, şi aceasta ne mângâie
sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de
Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor,
care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se
întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul
Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit,
care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan
1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu
Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost
de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi
întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre?
Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?
Trăim într-o lume dezorientată,
încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt
prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre
semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale,
sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină
multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în
Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite
lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că
trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De
aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi
mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri,
nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este
comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor
şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la
limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe
lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru
care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.
Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe
care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea
strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm
din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri.
Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la
cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu
sudoarea frunţii lor brazdele pământului.
În preajma clipelor de cânte şi
lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât
printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu
pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei.
Amin[3].
LinkWithin
