Spicuiri din slujba rânduită pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului Arhimandritul Teofil Părăian

 

Spicuiri din slujba rânduită pentru

Sărbătoarea Nașterii Domnului

 

 

Arhimandritul Teofil Părăian

 

Sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos este precedată de un post de patruzeci de zile (15 noiembrie – 24 decembrie) și de o înainte-prăznuire (20 – 24 decembrie). Vreme de douăsprezece zile, cât ține pomenirea evenimentului Nașterii Domnului, de la 20 decembrie până la 31 decembrie, slujbele dumnezeiești ale Bisericii noastre se referă la însuși evenimentul sărbătorit, precum și la cele ce au însoțit Nașterea Domnului: cântarea îngerilor, închinarea păstorilor și a magilor, fuga în Egipt, uciderea pruncilor, întoarcerea în Egipt și stabilirea în Nazaret. Acestea sunt istorisite în Sfânta Evanghelie de la Matei (capitolele 1 și 2) și în Sfânta Evanghelie de la Luca (capitolul 2). Ele sunt preluate în sfintele slujbe și sunt prezentate, interpretate și oferite spre a fi trăite și în vremea noastră tot așa cum au fost trăite odinioară și mai cu seamă în vremea când au avut loc. în cele ce urmează, vom aduce în atenție unele texte din Sfintele slujbe, spre folosul celor ce caută folos.

De-a lungul postului pregătitor pentru Crăciun, credincioșii dreptmăritori spun cu rostire sau cu cântare, în zilele de duminică și sărbătoare, următoarele cuvinte: „Hristos se naște măriți-L. Hristos din ceruri, întâmpinați-L. Hristos pe pământ, înălțați-vă. Cântați Domnului tot pământul. Și cu veselie lăudați-L, popoarelor, căci S-a preamărit!”.

La fel, tot în acea vreme de pregătire, precum și în zilele praznicului, se spune: „Taină străină văd și preamărită: cer fiind peștera, scaun de heruvimi, fecioara; ieslea, sălășluire întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L, Îl mărim”.

Evenimentul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, precum și realitățile legate de El, așa cum ne sunt istorisite de Sfinții Evangheliști, ne sunt prezentate de Sfânta noastră Biserică în chip de taină, e vreme ce ni se spune: „Astăzi se naște din fecioară Cel ce are în mână toată făptura. Cu scutece Se înfașă, ca un prunc, Dumnezeu, Cel ce din fire este nepipăit. În iesle Se culcă Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început. Din piept, cu lapte Se hrănește Cel ce odinioară a ploua în pustie mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le primește Fiul Fecioarei”. Și după toate acestea, ne angajăm cu închinare și cu rugăciune, zicând: „Închinu-mă Nașterii Tale, Hristoase, arată-ne nouă și dumnezeiasca arătare a dumnezeirii Tale!”. În lumina unor astfel de alcătuiri înțelegem mai bine ceea ce se spune în însăși ziua praznicului, într-un imn adresat Maicii Domnului, care are următorul cuprins: „De Dumnezeu Născătoare Fecioară, ceea ce ai născut pe Mântuitorul, pierduta-i blestemul cel dintâi al Evei; că maică ai fost bunei-voințe a Tatălui, purtând în brațe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă ispitire (cercetare), nu cu credință toți să o slăvim, strigând cu Tine (cu  Maica Domnului) și zicând: Negrăite Doamne, mărire Ție!”. Această taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu și a nașterii Lui din fecioară, mai presus de fire și mai presus de înțelegerea noastră, dar coborâtă și la măsura noastră de înțelegere, o are în vedere Biserica noastră când zice: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor (magii de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, mărire Ție!”.

Cu evlavie și cu dragoste zicem cu toții, la sărbătoarea de Crăciun: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și pământul, peștera, Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii măresc, iar magii cu steaua călătoresc. Că S-a născut, pentru noi, prunc tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”. Pe unele ca acestea sărbătorindu-le, Sfânta noastră Biserică ne aduce și spre cercetare de sine, când la sfintele slujbe ne pune în față și în atenție cuvinte ca acestea: „Ce-ți vom aduce Ție, Hristoase, că Te-ai arătat pe pământ, ca un om, pentru noi? Că fiecare din făpturile cele făcut de Tine mulțumită aduce Ție: îngerii, lauda; cerurile, steaua; magii, daruri; păstorii, minunea; pământul, peștera; pustiul, ieslea; iar noi, pe Maica Fecioară. Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, miluiește-ne pe noi”.

Astfel de gânduri având în minte, să zicem și noi împreună cu îngerii: „Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” și să avem acest îndreptar ca program pentru cealaltă vreme a vieții noastre, ca Nașterea lui Hristos să ne fie de folos.

Telegraful Român, Sibiu, 15 decembrie 2003

Nr. 47-48/2003[1]

---

[1] Arhimandritul Teofil Părăian, Gânduri de altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, pp. 281-282.

Martorii Nașterii Domnului Hristos Arhimandritul Teofil Părăian

 

Martorii Nașterii Domnului Hristos

 

Arhimandritul Teofil Părăian

 

Cine zice „Hristos s naște, măriți-L...” dă mărturie despre Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Și cum noi toți, cei credincioși spunem acest cuvânt, precum și altele asemenea, suntem martori ai acestui eveniment, pe care îl sărbătorim. Martori ai Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos suntem și când spunem: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței”. Tot martori ai Nașterii Mântuitorului suntem și când afirmăm că „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște” sau când spunem, din partea fiecăruia dintre noi: „Taină străină văd și preamărită: cer fiind peștera; scaun de Heruvimi, Fecioara; ieslea, sălășluire întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care lăudându-L, Îl mărim”. Toate acestea sunt mărturisiri de credință, sunt mărturii pe care le dăm noi înșine despre evenimentul ce s-a petrecut în Betleem, când Maica Domnului, într-un staul de acolo, „născut pe Fiul ei Cel întâi și L-a înfășat și L-a culcat în iesle” (Lc. 2, 7). Mărturie despre aceasta dă Sfântul Evanghelist Luca, dar împreună cu el suntem și noi martori despre faptul că „ni S-a născut nouă un Mântuitor, Care este Hristos-Domnul” (Lc. 2, 11). Noi n-am fost de față când îngerii, la Nașterea Mântuitorului, i-au cântat: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14), dar cuvintele acestea le spunem și noi, iar aceasta nu numai la sărbătoarea Nașterii Domnului, ci și cu multe alte prilejuri. Credința noastră în cele ce s-au petrecut atunci, când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, ne face să spunem împreună cu îngerii: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” și să avem aceste cuvinte ca un program de viață, dând și prin aceasta mărturie că „la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4).

Știm că cei dintâi care L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca „prunc culcat în iesle”, au fost niște păstori de oi, niște ciobani.

Credința noastră ne face părtași cu ei, căci și noi, asemenea lor, dăm mărturie, în vremea noastră, despre evenimentul de atunci, când preamărim și lăudăm pe Dumnezeu pentru cele ce s-au făcut (Lc. 2, 20).

După mărturia Sfântului Evanghelist Matei, în fața Mântuitorului, ca prunc, au văzut cu fețele la pământ și I s-au închinat magii de la Răsărit, care i-au adus și daruri: aur, tămâie și smirnă. Asemenea lor, li noi, cei credincioși, călăuziți nu de o stea de pe cer, ci de mărturia sfinților evangheliști și de învățătura Sfintei noastre Biserici, suntem martori ai Nașterii Domnului, ca unii care, după pilda magilor, dar la măsurile noastre, ne închinăm Mântuitorului și zicem: „Mărirea întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”; „Lăudămu-Te, bine Te cuvântată, ne închinăm Ție, mărimu-Te, mulțumim Ție, pentru mărirea Ta cea mare”.

Împreună cu Pruncul culcat în iesle, păstorii au văzut pe Maria și pe Iosif, pe care mai apoi i-au văzut și magii de la Răsărit. Maria, Maica Domnului și dreptul Iosif au fost cei dintâi care L-au văzut pe Mântuitorul lumii, cei dintâi care au știut că Cel ce S-a născut „S-a întrupat de la Duhul SFânt” (Lc 1, 35; Mt. 1, 20. Privind și noi, cu ochii credinței, pe dreptul Iosif, alături de Pruncul Iisus, ne gândim cu bucurie la delicatețea lui, căci în vremea nedumeririi sale, nevrând să vădească pe Fecioara Maria, „și-a pus în gând s-o lase pe ascuns” (Mt. 1, 19), dar care primind îndreptare de la înger, a luat-o pe Preasfânta Fecioară și a sprijinit-o în rosturile ei. Iar la Maica Domnului fiindu-ne luarea aminte, noi cei credincioși, ca martori ai Nașterii Domnului, zicem cu cinstirea cea după puterea noastră: „De frumusețea fecioriei tale și de prealuminată curăția ta, Gavriil mirându-se, a strigat ție, Născătoare de Dumnezeu: «Ce laudă vrednică voi aduce ție, ce te voi numi pe tine nu mă pricep, ci mă minunez. Pentru aceasta, precum mi s-a poruncit, strig ție: Bucură-te, cea plină de dar; Domnul este cu tine»”.

 

Telegraful Român, Sibiu, 1 și 15 decembrie 1991

Nr. 47-48/1991[1]

---

[1] Arhimandritul Teofil Părăian, Gânduri de altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, pp. 289-290.

PRUNC UCIDEREA

 

PRUNC UCIDEREA[1]

 

„Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând, a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în jos, după timpul care îl aflase de la magi”

(Matei 2, 16).

În preajma Crăciunului, colindele noastre înfierează fapta abominabilă a lui Irod: uciderea pruncilor. Și totuși, cu tristețe, realizăm cât de mult a scăzut convingerea creștină a oamenilor de astăzi. Aproape că e nebăgat în seamă genocidul ce se comite în lumea noastră: este vorba de avort. Cu sânge rece sunt uciși milioane de copii. Pentru că de la concepere fătul este o persoană cu dreptul la viață, având suflet și trup.

Aceste ucidere au și pe tărâm național și social o urmare catastrofală. Societatea românească îmbătrânește și se împuținează. Și nu numai societatea românească, ci în general societatea europeană. Ca România să rămână cum o știm, cu peste douăzeci de milioane de oameni, și nu cu cincisprezece cum e prognoza, fiecare familie ar trebui să aibă trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și Țară. Pentru că, din motive obiective, nu toți tinerii pot întemeia o familie sau sunt cazuri când unele familii n-au copii.

Este trist că majoritatea oamenilor nu știu ce se întâmplă când se face un avort. De multe ori, nici femeile care au avort nu realizează că au omorât un copil. De spusele unora cred că până în luna a treia fătul este doar un ghem de celule și nu un om adevărat. Nimic mai fals! Viața începe în momentul concepției.

Avortul este rana de moarte a iubirii. Marii duhovnici sunt foarte limpezi în acest sens. Părintele Cleopa vedea o seamă de suferințe, chiar pământești, legate de avort, nemaipomenind de pedeapsa veșnică.

Părintele Arsenie Papacioc consideră că „acest păcat este printre cele mai mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea – motivat – că a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui. El e, fără discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu”[2].

Nu numai duhovnicii, ci și medicii cu frică de Dumnezeu, antropologii și biologii sunt de acord cu învățătura Bisericii: ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viață cu identitate separată, este crimă. Iar embrionul este viață cu existență și identitate de site, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.

Pe cale de consecință, sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, spune că femeia ce avortează trebuie supusă canonisirii ucigașului. Iar cei ce provoacă avort sunt mercenari plătiți să omoare, ca soldații lui Irod.

Complicitatea la avort este complicitatea la ucidere. Și bărbatul femeii care avortează, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este părtaș la păcatul uciderii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde se săvârșește ucidere înainte de naștere? Că nici pe desfrânată nu o lași să fie desfrânată, ci o faci ucigașă de om! Vezi cum se ajunge de la o beție la desfrânare, de la desfrânare la adulter și de la adulter la ucidere! Sau chiar mai rău decât uciderea. Căci nu am cum să o numesc… și sălașul nașterii îl faci sălaș al uciderii? Și femeia care ți-a fost dată spre naștere de prunci o pregătești pentru ucidere”[3].

Comițând acest păcat, oamenii își aduc „argumente”: fie sărăcia, fie „compromiterea” carierei, fie faptul că viața femeii este în pericol, fie că vârsta nu e cea potrivită. Ori analizate, aceste argumente nu stau în picioare. Nici un argument nu te poate îndreptăți să ucizi.

Elogiind familia numeroasă, un ierarh din veacul trecut spunea: „Cât de mare este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulți copii sunt multe guri care cer pâine, dar sunt și multe rugi «Tatăl nostru» în familie. Numai în familiile numeroase există o educație adevărată. Aici băieții au ce învăța de la fete și fetele de la băieți. Aici școala vieții este deplină. Spiritul de jertfă, de răspundere, de renunțare, devotamentul și dragostea reală se descoperă”[4].

Este vremea în care inima femeii creștine, cu frică de Dumnezeu trebuie să cânte curat și frumos imnul vieții. Cu ochii ațintiți la Maica Domnului trebuie să spună: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca, 1, 38).

Amin[5].

---

[1] Predică pentru prima duminică după Crăciun.

[2] http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/

[3] Comentariu la Epistola către Romani, Omilia 24, P.G. 60, 626.

[4] Ioan Suciu, Mama, Oradea, 1945, p. 140.

[5] †Andrei Andreicuţ, Drept învățând cuvântul adevărului Tău – carte de predici - , Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 536-538.

PE ALTĂ CALE - IPS Andrei Andreicuț

 

PE ALTĂ CALE[1]

 

De şase săptămâni încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.

De şase săptămâni am ponit la drum spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.

Iată-ne într-acest moment sublim: Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei. Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Întrebarea pe care ne-o punem este următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.

Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7, 13-14).

Craii au venit înspre Hristos pe calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou. Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).

Avem şi criterii de a ne verifica dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii, calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).

Domnul Hristos, în predica de pe munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge: „după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).

Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].

Cei trei crai s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului. Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!

Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de lipsit de vlagă.

Totuşi, şi aceasta ne mângâie sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor, care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre? Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?

Trăim într-o lume dezorientată, încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale, sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri, nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.

Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri. Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu sudoarea frunţii lor brazdele pământului.

În preajma clipelor de cânte şi lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei. Amin[3].

---

[1] Cuvânt pastoral la Crăciunul anului 1993.

[2] Cuvântări la Praznice împărăteşti, Bucureşti 1942, p. 31.

[3] †Andrei Andreicuţ, Ospăţul credinţei. Cuvinte de învăţătură, ediţia a II-a, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 235-239.

Eveniment istoric și Taină

 

Eveniment istoric și Taină

 

 

            Nașterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită epocă, pe vremea când Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea guverna Irod. Sfinții Evangheliști insistă în accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc și că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire.

În ciuda caracterului său istoric, acest eveniment este o taină. Știm că există Dumnezeu-Om, Dumnezeu desăvârșit, dar felul în care firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească în ipostasul Cuvântului rămâne o taină. De altfel, ceea ce s-a petrecut în persoana lui Hristos, adică unirea ipostatică a firii dumnezeiești cu cea omenească, este un eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin avea să spună că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică singurul lucru nou după zidirea lumii. Aceasta înseamnă că, după facerea lumii și a omului, nimic nu mai este nou în univers. Toate se repetă. Nașterea unui om este rezultatul cuvântului lui Dumnezeu să facem om după chipul și după asemănarea Noastră sau creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți (Facere 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeul-Om Hristos.

Așadar, caracterul istoric al evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desființează caracterul istoric. De Crăciun, sărbătorim Nașterea lui Hristos, dar în același timp, trăim faptele legate de Naștere și în chip tainic, în inima noastră, pentru că atunci când viețuim în Biserică, trăim și suntem părtași la toate stadiile sfintei întrupări[1].

---

[1] Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, trad. de Daniela Filioreanu,, ed. Egumenița/Cartea Ortodoxă, Galați, 2004, pp. 26-27.

Darurile lui Dumnezeu, darurile noastre și darul Crăciunului Ieromonah Calnic Berger

 

Darurile lui Dumnezeu, darurile noastre și darul Crăciunului

 

Ieromonah Calnic Berger

 

„Al Domnului este pământul și plinirea lui” (Ps 23, 1). Acest verset din Psalmi ne aduce aminte un adevărat foarte important: Dumnezeu a creat toate lucrurile și, prin urmare, toate sunt ale Lui. Dar El ne împrumută aceste lucruri pe durata vieții noastre pe acest pământ. Lumea e înainte de toate un dar al lui Dumnezeu pentru noi. În chip asemănător, făcuți după chipul lui Dumnezeu, trebuie să ne folosim în lume în primul rând ca de un dar al nostru pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Primind lumea ca dar și oferind-o înapoi lui Dumnezeu ca dar, lumea devine un mijloc de creștere duhovnicească și comuniune. Într-adevăr, lumea și tot ce e în ea n-au sens decât ca mediu de părtășie între cei doi poli ai existenței sale: Dumnezeu care a creat-o și omul pentru care a fost creată.

În lumea creată omul se află „la mijloc”. În parte suflet nematerial și în parte trup material, omul este, în cuvintele sfântului Grigorie Teologul, un „închinător amestecat” aflat „la  jumătatea drumului între măreție și josnicie”. Suntem legați de lucrurile pământului prin însăși existența noastră. Dar tot prin însăși existența noastră suntem chemați să transcendem lucrurile pământului. Omul e deopotrivă parte a pământului și deasupra lui. Suntem administratori ai pământului, oferind lucrurile sale Domnului. Modul administrării noastre va determina destinul petrecut pe pământ, pentru că orientarea și desprinderile sufletului se pot schimba fără trup.

Ca să-l învețe pe om că lucrurile aceste lumi nu erau exclusiv pentru folosul său propriu, ci ca să fie folosite pentru scopurile lui Dumnezeu, Vechiul Testament poruncea să fie dată o zeciuială, o taxă de 10% pe an, pentru susținerea cultului de la Templu și a săracilor. Aducerea acestui dar era un act de slăvire și mulțumire adusă lui Dumnezeu, de recunoaștere a faptului că El este izvorul tuturor celor bune și al fiecărui bine în parte.

Darul Crăciunului a schimbat însă toate acestea. De Crăciun, Dumnezeu Însuși a fixat un nou standard al dăruirii: Dumnezeu Se dă pe Sine Însuși neamului omenesc făcându-Se om. În acest dar El nu ține pentru Sine Însuși nimic. Face o oferire totală și completă. Fiind El Însuși nelimitat și neschimbabil, binevoiește să devină parte a creației Sale limitate și supuse schimbării. Face asta „fără schimbare, fără contopire și fără împărțire”, cu alte cuvinte fără a înceta să fie Dumnezeu deplin și adevărat. Făcând astfel, a schimbat și locul omenirii în creație: dacă în „mijlocul” creației era omul, unind în sine însuși spiritualul și materialul, acum Fiul lui Dumnezeu devine El Însuși centru întregii existențe, unind în Sine Însuși ca Dumnezeu-om nu numai spiritualul și materialul ca om, ci și cerul și pământul, creatul și Necreatul, timpul și veșnicia.

Întruparea e o taină. Nici o analogie nu poate face înțeles cum anume Dumnezeu infinit, neschimbat, veșnic, aflat în afara spațiului și a timpului și Care vede trecutul, prezentul și viitorul într-un acum veșnic, Se face limitat și parte a timpului. „Eul” Fiului lui Dumnezeu e totodată „Eul” lui Iisus Hristos. Hristos este, în cuvintele sfântului Ioan Damaschinul, „singurul lucru nou sub soare”.

Cum putem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru „un dar atât de nespus” (2 Co 9, 15)? Numai într-un singur fel: oferindu-ne pe noi înșine și viețile noastre în schimb lui Dumnezeu/ neținând nimic pentru noi. Făcând o oferire cât mai totală și mai completă cu putință, care va afecta toate activitățile, bunurile, relațiile, rațiunea, adevărurile, scopurile și visele noastre. Ceea ce înseamnă iubire. Asta e tot ce caută Dumnezeu: iubirea noastră liber oferită.

Putem spune atunci că Întruparea Fiului lui Dumnezeu vine cu un scop: El ni Se oferă pe Sine Însuși, ca și noi să I ne oferim pe noi înșine. A venit să ne facă asemenea Lui. „Iar noi vom fi prin har tot ceea ce este El prin fire”, scria sfântul Maxim. Devenim asemenea lui Dumnezeu, fără să încetăm să fim deplin și cu adevărat oameni. A fi „ca Dumnezeu” înseamnă însă și să fim dăruitori, căci mai presus de orice Dumnezeu e un Dăruitor. Iar noi suntem chemați să fim, la rândul nostru, dăruitori, nu doar primitori.

Ce chemare înaltă! Câți pot primi darul lui Dumnezeu și să întoarcă înapoi acest dar? Câți pot să-i urmeze pe Cruce Pruncului nou-născut în Betleem? Icoana Nașterii ni-L arată încă de la nașterea Sa drept Mielul jertfit al lui Dumnezeu: născut într-o peșteră-iesle, asemănătoare peșterii-mormânt, și venerat de păstorii care creștea oi pentru jertfele templului. Dăruirea lui Dumnezeu e o dăruire sacrificială, jertfelnică. De aceea întoarcerea acestui dar de către noi lui Dumnezeu trebuie să fie și ea sacrificială, jertfelnică. Dumnezeu nu Se mulțumește numai cu 10%, El vrea 100%. Nu putem să ne facem asemenea lui Hristos – Care S-a oferit deplin lui Dumnezeu – dacă nu ne oferim și noi deplin Lui.

Darul sacrificial, jertfelnic, făcut de Dumnezeu neamului omenesc e temeiul insistenței Bisericii pe dăruirea de milostenii în postul Crăciunului. Mesajul Crăciunului a fost însă în foarte mare măsură răsturnat cu capul în jos în lumea contemporană nouă. Notabilă e absența oricărei reflecții asupra Tainei reale a sărbătorii. Adeseori Crăciunul nu e nimic mai mult decât o sărbătoare a sărbătoririi, o tristă oglindire a falimentului spiritual și materialismului vieții contemporane. Și noi ortodocșii putem fi ispitiți să-i învățăm pe copiii noștri că sărbătoarea Crăciunului e una a primirii (de daruri etc.) mai degrabă decât a dăruirii sau a împărtășirii. Și noi putem fi atât de „ocupați” încât să pierdem orice simț al unei Taine dincolo de lume.

Felul cum sărbătorim Crăciunul devine prin aceasta o provocare. Intimitatea și veselia familiei își au locul lor, nu însă zgomotul și agitația, căcă bucuria liniștită caracterizează Crăciunul. Pentru ca să ne pregătim pentru asta, Biserica ne cheamă să postim. Contrat practicii contemporane, Crăciunul e o sărbătoare care trebuie prăznuită vesel, dar liniștit. În acest fel intră Fiul lui Dumnezeu în lume: născut în tăcerea nopții, în timp ce lumea ocupată dormea fără să-i pese. Numai câțiva păstori care vegheau și animalele necuvântătoare au putut auzi veselul cântec de bucurie al îngerilor. În această liniște s-au deschis cerurile și s-a arătat „Lumina veselă” a prezenței lui Hristos. În această liniște s-a arătat darul lui Dumnezeu și numai în această liniște ne putem apropia de El să-I oferim darurile noastre.

Pregătirea pentru Crăciune e o dublă provocare pentru credinciosul ortodox de azi. Pe de-o parte, e vreme unei meditări liniștite la darul deplin al lui Dumnezeu Care ni Se dă pe Sine însuși nouă. Pe de altă parte, e un prilej să aplicăm propriei noastre dăruiri standardele lui Dumnezeu, întorcându-I darurile Sale împreună cu propriile noastre vieți. Cel mai important lucru pe care i-L putem da este inima noastră. Toate celelalte vin după acesta. Așa cum spune sfântul Grigorie Teologul: „Să ne asemănăm lui Hristos, întrucât Hristos S-a asemănat nouă. Să ne face dumnezei pentru El, Care pentru noi S-a făcut om... să dăm totul, să oferim totul... dar nu-I putem da nimic decât pe noi înșine, înțelegând Taina și făcându-ne pentru El tot ceea ce El S-a făcut pentru noi”[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 13-17.

Cuvântare la Nașterea cea după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos

 

Cuvântare la Nașterea cea după trup

a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului

nostru Iisus Hristos

 

 

            Astăzi văd că cerul și pământul se află întru aceeași cinste și că se înalță cele de jos până acolo unde se găsesc cele mai înalte dintre toate. Oricare ar fi firea, poziția și ordinea a celor mai presus de lume, nu există nimic mai minunat și mai valoros decât peștera și ieslea din Betleem și decât scutecele pruncului Hristos. Între cele ce a făcut de-a lungul veacurilor Dumnezeu pentru om, nu există nimic mai folositor pentru toți și mai sfânt decât ceea ce sărbătorim astăzi. Nașterea lui Hristos.

            Fiul lui Dumnezeu Cel mai înainte de veci și de nedescris Se naște după trup într-o peșteră. Este în acel moment fără adăpost. Nu are loc în care să locuiască și este așezat în ieslea animalelor necuvântătoare. Se face văzut și este pipăit și înfășurat în scutece. Trupul Său însă nu s-a născut pentru a se destrăma puțin. Împreună cu el S-a unit Dumnezeu în cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi în chip neconfundabil și s-a format un ipostas teandric (Dumnezeiesc-omenesc) care a locuit în pântece fecioresc și s-a născut fără să veteme puritatea Fecioarei. Aceea, de asemenea, după cum s-a arătat mai presus de orice plăcere pătimașă în timpul zămislirii, așa cum s-a arătat mai presus de durerile fizice în timpul nașterii. Nu este numai Dumnezeirea de neexplicat, ci și felul în care Hristos S-a unit cu trupul este cu neputință a fi înțeles în mod logic. Îngăduința aceasta aceasta a lui Dumnezeu este de nedescris și depășește orice minte și cuvânt. Acum Hristos este El Însuși Dumnezeu desăvârșit dar și Om desăvârșit.

            Diavolul nu a putut să primească să fie mai prejos decât nici un înger, dar nici chiar decât Dumnezeu. A vurt așadar să se asemene cu Însuși Ziditorul. Atunci a avut loc căderea lui înfricoșătoare. În continuare, neputând să suporte ceea ce i s-a întâmplat, s-a pornit cu invidie împotriva omului și cu vicleșug la târât pe Adam în neascultare. Astfel s-a înfățișat începătorul răutății, pe el însuși ca și prototip al răutății, la care participă în continuare numai aceia care preferă să fie cu el. iubitorul de oameni Dumnezeu a binevoit să elibereze făpturile Lui din preamândra răutate a diavolului. S-a pogorât de sus, S-a smerit și a sărăcit ca noi, amestecând omenirea cu Dumnezeirea. A arătat astfel tuturor smerenia, ca și cale ce duce către cele de sus. Acum și îngerii au învățat de la Stăpânul Hristos că drumul asemănării cu El nu este înălțarea, ci smerenia. Oamenii pot ușor să-și îndrepte greșelile, de vreme ce recunosc că smerenia este drumul care îi ridică la Dumnezeu și astfel pot să se îndrepte. Cu nașterea lui Hristos diavolul a fost rușinat și a fost înfrânt. Mai mult, acum a fost călcat în picioare de către aceia care au fost mai înainte sub picioarele lui.

            Acesta, Care rânduiește toate, astăzi este înfășat în scutece sărace. Cu vrerea Lui devine sărac și Se socotește împreună cu robii, deoarece dorește să vadă din nou bogat pe om. Cine și-a dat seama și a înțeles cinstea, pe care a primit-o firea noastră de la Dumnezeu și a sesizat iubirea Lui de oameni, va alerga cu dor către Acesta. Va auzi și va învăța poruncile Lui. Va fi surprins de taina prefacerii noastre.

            Steaua, care a condus magii, s-a oprit când s-au oprit ei, a înaintat când au început din nou să meargă. A fost conducătorul lor, care nu i-a lăsat niciodată singuri, până când au ajuns la casa unde L-au găsit și s-au închinat lui Hristos. I-au dăruit aur și tămâie și smirnă. Deoarece Acesta prin moartea Lui, a cărei simbol a fost smirna, ne-a dăruit dumnezeiasca viață, a cărei închipuire a fost tămâia, dar și sfânta strălucire și împărăția, pe care o înfățișează aurul. Păstorii întocmesc astăzi horă obștească cu îngerii pentru Nou-Născutul Hristos. Cauza acestor doxologii comune este mesajul marii bucurii, pe care au primit-o că astăzi S-a născut Mântuitorul oamenilor. Pentru toți au venit bunăvoirea și bucuria.

            Fraților, am primit ca moștenire de la Mântuitorul nostru duhul înfierii. Am devenit moștenitorii lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos. Să avem deci, pace între noi. Să devenim înțelepți și să spunem și să facem întotdeauna cele adevărate și drepte, orientați spre rugăciuni și implorări. Să cântăm și să psalmodiem către Acesta cu inimile noastre și nu numai cu buzele. Înlăuntrul nostru să avem pace cu noi înșine și să supunem trupul duhului. Să-i suportăm pe frații noștri cu iubire și să le oferim iubire, după cum și Hristos ne oferă nouă. Ne-a eliberat de stricăciune. Să ne bucurăm de darurile cerești veșnice, ca și copii ai Tatălui nostru ceresc. Această bucurie doresc să o dobândim cu toții și să ne bucurăm de slava, pe care ne-o pregătește la a doua Sa venire Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos[1].

---

[1] Mitropolia Tesalonicului. Biserica Mitropolitană a Sfântului Grigorie Palama, Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama. Fragmente din textele Sfântului care au fost prezentate în adunările tinerilor din cadrul centrului Spiritual al Bisericii Mitropolitane sub îndrumarea Arhimandritului Metodie Alexiu doctor în teologie, Tesalonic, 2017, pp69-71.

„Sfânt ești Dumnezeul nostru și întru Sfinți te odihnești” - Duminica tu...

Semnificația Bobotezei - IPS Laurențiu Streza

Semnificația Bobotezei[1]

 

 

            IPS Laurențiu Streza

            Cinstirea pe care Biserica o aduce Botezului Domnului se află exprimată într-o formă concentrată în troparul praznicului, un imn de preamărire a Sfintei Treimi: „În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; căci glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, mărire Ție”.

            Praznicul acesta are o întreită semnificație. Întâi de toate, la Botezul Domnului, Sfânta Treime Se descoperă pentru prima dată, deplin și vizibil, cât îi este dat omului a cunoaște: Fiul fiind în apa Iordanului, glasul Tatălui din ceruri confirmându-I divinitatea, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel a stat deasupra Lui. Descoperirea Treimii întărește și dă sens tuturor evenimentelor mântuitoare pe care noi le serbăm în cursul unui an bisericesc, adică a tot ceea ce noi prăznuim din lucrarea și din activitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Prin praznicele Bisericii, vedem cum Dumnezeu a rânduit în iconomia mântuirii Întruparea Fiului său, luând trup din Fecioara Maria, prin naștere supranaturală. Pentru mântuirea noastră a ales Dumnezeu lucrări omenești pe care le-a desăvârșit și care au depășit înțelesul minții noastre, dar, în același timp, El S-a coborât la noi, intrând în condiția noastră umană.

            Deci, întâi de toate praznicul acesta are un caracter realist, prezentând un eveniment istoric, confirmat și de faptul că în Țara Sfântă se păstrează, până astăzi, toate aceste mărturii ale sfintei Scripturi și la toate locurile biblice pelerinii se pot închina. Prin prăznuire, noi înțelegem însă ceva mult mai mult decât o comemorare istorică a unui eveniment religios, ceea ce oferă un caracter tainic sărbătorii. Prin comemorarea liturgică a unui eveniment din istoria mântuirii, încununată de Sfânta Liturghie, care cuprinde toate lucrările mântuitoare, prin Hristos, mort și înviat, prezent în mod real, evenimentul este actualizat, iar noi devenim contemporanii lui.

            Perioada celor 14 zile de sărbătorire deosebită, dintre Crăciun și Bobotează se aseamănă cu Săptămâna Luminată prin bucuria prăznuirii, care ridică postul și ajunarea, chiar depășind-o ca lungime. Ea cuprinde cele trei mari praznice de pregătire pentru mântuirea lumii, prin Hristos: Nașterea Domnului, ca venire în lume a Fiului lui Dumnezeu, Tăierea împrejur, adică asumarea în Trupul Săi și a acelei forme legământului lăsate în legea lui Moise, și Botezul Mântuitorului în apa Iordanului, deși nu avea nevoie pentru Sine de acestea acte. Toate le-a făcut pentru că a luat trupul tuturor oamenilor, a luat sarcina, păcatele omenirii și l-a afundat în apa Iordanului. A primit tăierea împrejur pentru a face pentru noi un nou legământ sfânt prin Taina Sf. Botez.

            A doua semnificație este cea legată de misterul sărbătorii, de tainicul ei, de lucrarea dumnezeiască. Sfântul Ioan Damaschin, un sfânt al Bisericii nedespărțite, amintește opt lucrări deosebite legate de Botez. Le numește el pe toate botez, chiar dacă unele sunt prefigurări ale Botezului. Botezul crești este cel la care fac referire prevestirile Vechiului Testament și el este cel care ne oferă mai presus de toate calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har și mădulare ale trupului tainic al Domnului, Sfânta Biserică.

            Prima lucrare prevestitoare a Botezului a fost potopul, care a omorât păcatul, l-a înecat în apă. În baia Botezului moare și păcatul strămoșesc și sunt iertate și păcatele personale, la cei care se botează mai târziu.

            A doua prevestire este trecerea prin Marea Roșie. Botezul este prevestit prin această minune dumnezeiască, fiind el mai presus de toate, salvarea de către Dumnezeu. Se deschid cerurile pentru noi, nu doar s-a despărțit apa în două pentru ca poporul lui Israel să scape din robia egipteană.

            A treia prefigurare a Botezului a fost Tăierea împrejur. Și-am văzut în întâia zi a anului,, când Mântuitorul, la opt zile, a suferit această lucrare dureroasă în trupul Său, pentru ca legătura pe care o va lăsa în Taina Sfântului Botez să fie legătura directă cu El. prin Botez noi murim și înviem împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, ne naștem din nou la viața în Hristos și primim darurile virtuților teologice.

            A patra prefigurare a Botezului creștin este tocmai botezul lui Ioan, pe care l-a primit și Mântuitorul Hristos.

            Aici ne aflăm astăzi. A intrat Fiul lui Dumnezeu în apă, adică S-a atins Creatorul de creatură, de aceea creatura L-a respectat, s-a înspăimântat și râul Iordanului și-a întors cursul, arătând cât de minunată este această lucrare. De aceea, spunem astăzi în cântarea liturgică că „firea apelor s-a sfințit” prin intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în apa Iordanului. Noi știm că odată cu căderea primilor oameni a căzut și întreaga natură, dar natura căzută a fost ridicată și s-a restabilit legătura cu Creatorul, prin jertfa Mântuitorului de pe Cruce. Materia însă, repusă la locul ei de către Hristos, a primit doar posibilitatea de a devenit purtătoare de har. Ea este sfințită virtual.

            Iată de ce, prin lucrarea ierurgică pe care am săvârșit-o astăzi, în rânduiala Aghiasmei Mari, apa ca materie a primit har și transmite binecuvântarea lui Dumnezeu tuturor celor ce o vor gusta, o vor luat sau se vor stropi, sau cu ea se vor binecuvânta casele credincioșilor.

            Al cincilea botez este Botezul creștin.

            Al șaselea este botezul lacrimilor. Dacă noi prin Botezul creștin am primit calitatea de fii ai lui Dumnezeu și de mădulare ale trupului tainic al Domnului, Sf. Biserică, ne putem menține calitatea aceasta prin Taina Mărturisirii, pentru că botezul nu se mai repetă. Această taina a Bisericii este numită de Sfinți Părinți botezul lacrimilor, botezul pocăinței.

            Mai există încă un botez, care le depășește pe toate și le poate înlocui, este botezul sângelui, adică martirajul. Sfinții care și-au dat viața pentru Hristos au fost trecuți în rândul apropiaților lui Dumnezeu, unii dintre ei chiar fiind nebotezați pentru că, înainte de a primi taina aceasta, ei L-au mărturisit pe Hristos prin propria lor viață.

            Și mai există încă un alt fel de „botez”, la care poate să ajungă cel care pierde rostul vieții acesteia, este focul veșnic.

            Iată, iubiți credincioși, dacă botezul Mântuitorului în Iordan a pregătit botezul creștin, semnificația lui este pe măsură. De aceea, Biserica a adăugat o lucrare practică de împărtășire a harului lui Dumnezeu.

            Deci, ce-am învățat astăzi? Că toate lucrările pe care Dumnezeu le-a săvârșit în lume prin Fiul Său sunt pentru noi, sunt luate din rândul lucrărilor omenești și îndumnezeite, ridicate la cel mai înalt rang. Apoi, lucrarea pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o, din punct de vere duhovnicesc, legată de afundarea noastră întreită în apa Sfântului Botez, este o lucrare duhovnicească care ne oferă viața veșnică. Biserica botează pruncii pentru că Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus lui Nicodim: „De nu se va naște cineva (adică oricine) din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (In 3, 5). Ne-am născut din apă și din Duh, am primit Taina Ungerii cu Sfântul Mir, îndată după Botez, și apoi Taina Împărtășaniei, ca desăvârșire a celor trei trepte: naștere din viața în Hristos, întărire în viața în Hristos și unire cu Hristos. Și, iată-ne acum împărtășindu-ne la această slujbă dumnezeiască de darurile Duhului Sfânt coborâte peste această materie. Un singur lucru aș vrea să vă mai spun pentru ca să înțelegeți și să prețuiți așa cum se cuvinte materia aceasta sfințită. Noi știm că, în ordinea sfințeniei, mai presus de toate este Sf. Împărtășanie. Ea nu este materie sfințită, ea este o prezență reală a lui Hristos, Trup și Sânge. Noi ne împărtășim în mod real cu Trupul și Sângele Lui, devenind „hristofori”, adică purtători de Hristos. A doua, în ordinea sfințeniei este Aghiasma Mare. Apa, lăsată de Dumnezeu cu finalitatea de a ne întreține viața și a menține curățenia noastră fizică, își schimbă finalitatea prin lucrarea Duhului Sfânt, transformând-o într-o finalitate necesară vieții noastre spirituale. Ne-am rugat ca Duhul Sfânt să vine peste apa aceasta și s-o sfințească, pentru ca ea să devină purtătoare de har spre iertarea păcatelor, spre sănătate trupului și sufletului, spre sfințirea caselor, spre binecuvântarea a tot ceea ce există. Iată că și natura este binecuvântată ca pentru ca noi să putem viețui sub ocrotirea darului Duhului Sfânt. Mai există și Aghiasma Mică, pe care o săvârșim peste an când sfințim câte ceva, dar aceasta își consumă finalitatea, îndată după încheierea lucrării ierurgice. Apa sfințită numită Aghiasma Mare este singura care se păstrează pe tot timpul anului nealterată, pentru că nu își consumă finalitatea, fiind legată și de evenimentul cosmic al coborârii lui Hristos în apa Iordanului. Mai sunt și celelalte materii sfințite, apa botezului, apa la sfințirea bisericii, care și-au schimbat finalitatea pentru un anumit lucru, iar când lucrarea respectivă s-a împlinit, își consumă finalitatea.

            Vă îndemn pe toți să luați și să păstrați apa aceasta în vase potrivite, în vase de sticlă. Consumați-o în timpul anului, luați-o în stare de ajun, înaintea anaforei. Sfințiți cu aghiasmă vasele pe care le folosiți în bucătărie. Mama, în familie, este „preotul” care sfințește totul, pentru că ea păstrează cu multă grijă apa sfințită și o folosește ori de câte ori este nevoie, apoi primiți cu bucurie binecuvântarea aceasta cu apă sfințită, care nu este o rebotezare, ci ne reamintește de botezul pe care l-am primit noi și reactivează în noi credința și darurile Duhului Sfânt, care sunt puse pe trupul nostru ca o pecete care nu se șterge. Harul lui Dumnezeu, însă, nu lucrează împotriva voinței noastre. Să dorim să-l reactivăm, să face, fapte ale credinței și atunci harul Duhului Sfânt va fi lucrător în viața noastră, în familia noastră, în comunitățile din care facem parte, în țara noastră și în toată lumea. Amin[2].

---

[1] Predică la Botezul Domnului, 2010 (Telegraful Român, nr. 3-4, 2010, p. 1-2).

[2] † Laurențiu Mitropolitul Ardealului, Bucuria de a trăi viața în Hristos. Cuvinte de învățătură 2005-2011, ed. Andreiana, Sibiu, 2012, pp. 59-63.