luni, 28 februarie 2022
marți, 15 februarie 2022
luni, 7 februarie 2022
sâmbătă, 5 februarie 2022
vineri, 4 februarie 2022
duminică, 30 ianuarie 2022
luni, 24 ianuarie 2022
duminică, 9 ianuarie 2022
vineri, 7 ianuarie 2022
marți, 4 ianuarie 2022
luni, 27 decembrie 2021
Spicuiri din slujba rânduită pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului Arhimandritul Teofil Părăian
Spicuiri
din slujba rânduită pentru
Sărbătoarea
Nașterii Domnului
Arhimandritul
Teofil Părăian
Sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos
este precedată de un post de patruzeci de zile (15 noiembrie – 24 decembrie) și
de o înainte-prăznuire (20 – 24 decembrie). Vreme de douăsprezece zile, cât
ține pomenirea evenimentului Nașterii Domnului, de la 20 decembrie până la 31
decembrie, slujbele dumnezeiești ale Bisericii noastre se referă la însuși
evenimentul sărbătorit, precum și la cele ce au însoțit Nașterea Domnului:
cântarea îngerilor, închinarea păstorilor și a magilor, fuga în Egipt, uciderea
pruncilor, întoarcerea în Egipt și stabilirea în Nazaret. Acestea sunt
istorisite în Sfânta Evanghelie de la Matei (capitolele 1 și 2) și în Sfânta
Evanghelie de la Luca (capitolul 2). Ele sunt preluate în sfintele slujbe și
sunt prezentate, interpretate și oferite spre a fi trăite și în vremea noastră
tot așa cum au fost trăite odinioară și mai cu seamă în vremea când au avut
loc. în cele ce urmează, vom aduce în atenție unele texte din Sfintele slujbe,
spre folosul celor ce caută folos.
De-a lungul postului pregătitor
pentru Crăciun, credincioșii dreptmăritori spun cu rostire sau cu cântare, în
zilele de duminică și sărbătoare, următoarele cuvinte: „Hristos se naște măriți-L.
Hristos din ceruri, întâmpinați-L. Hristos pe pământ, înălțați-vă. Cântați
Domnului tot pământul. Și cu veselie lăudați-L, popoarelor, căci S-a
preamărit!”.
La fel, tot în acea vreme de
pregătire, precum și în zilele praznicului, se spune: „Taină străină văd și
preamărită: cer fiind peștera, scaun de heruvimi, fecioara; ieslea, sălășluire
întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L, Îl
mărim”.
Evenimentul Nașterii Domnului nostru
Iisus Hristos, precum și realitățile legate de El, așa cum ne sunt istorisite
de Sfinții Evangheliști, ne sunt prezentate de Sfânta noastră Biserică în chip
de taină, e vreme ce ni se spune: „Astăzi se naște din fecioară Cel ce are în
mână toată făptura. Cu scutece Se înfașă, ca un prunc, Dumnezeu, Cel ce din
fire este nepipăit. În iesle Se culcă Cel ce a întărit cerurile de demult,
întru început. Din piept, cu lapte Se hrănește Cel ce odinioară a ploua în
pustie mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le
primește Fiul Fecioarei”. Și după toate acestea, ne angajăm cu închinare și cu
rugăciune, zicând: „Închinu-mă Nașterii Tale, Hristoase, arată-ne nouă și
dumnezeiasca arătare a dumnezeirii Tale!”. În lumina unor astfel de alcătuiri
înțelegem mai bine ceea ce se spune în însăși ziua praznicului, într-un imn
adresat Maicii Domnului, care are următorul cuprins: „De Dumnezeu Născătoare
Fecioară, ceea ce ai născut pe Mântuitorul, pierduta-i blestemul cel dintâi al
Evei; că maică ai fost bunei-voințe a Tatălui, purtând în brațe pe
Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă ispitire (cercetare), nu cu
credință toți să o slăvim, strigând cu Tine (cu
Maica Domnului) și zicând: Negrăite Doamne, mărire Ție!”. Această taină
a întrupării Fiului lui Dumnezeu și a nașterii Lui din fecioară, mai presus de
fire și mai presus de înțelegerea noastră, dar coborâtă și la măsura noastră de
înțelegere, o are în vedere Biserica noastră când zice: „Nașterea Ta,
Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru
dânsa, cei ce slujeau stelelor (magii de la stea s-au învățat să se închine
Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus.
Doamne, mărire Ție!”.
Cu evlavie și cu dragoste zicem cu
toții, la sărbătoarea de Crăciun: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă
naște și pământul, peștera, Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii măresc,
iar magii cu steaua călătoresc. Că S-a născut, pentru noi, prunc tânăr,
Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”. Pe unele ca acestea sărbătorindu-le, Sfânta
noastră Biserică ne aduce și spre cercetare de sine, când la sfintele slujbe ne
pune în față și în atenție cuvinte ca acestea: „Ce-ți vom aduce Ție, Hristoase,
că Te-ai arătat pe pământ, ca un om, pentru noi? Că fiecare din făpturile cele
făcut de Tine mulțumită aduce Ție: îngerii, lauda; cerurile, steaua; magii,
daruri; păstorii, minunea; pământul, peștera; pustiul, ieslea; iar noi, pe
Maica Fecioară. Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, miluiește-ne pe noi”.
Astfel de gânduri având în minte, să
zicem și noi împreună cu îngerii: „Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe
pământ pace, între oameni bunăvoire” și să avem acest îndreptar ca program
pentru cealaltă vreme a vieții noastre, ca Nașterea lui Hristos să ne fie de
folos.
Telegraful Român,
Sibiu, 15 decembrie 2003
Nr. 47-48/2003[1]
[1]
Arhimandritul Teofil Părăian, Gânduri de
altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2006, pp. 281-282.
Martorii Nașterii Domnului Hristos Arhimandritul Teofil Părăian
Martorii
Nașterii Domnului Hristos
Arhimandritul
Teofil Părăian
Cine zice „Hristos s naște,
măriți-L...” dă mărturie despre Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Și cum
noi toți, cei credincioși spunem acest cuvânt, precum și altele asemenea,
suntem martori ai acestui eveniment, pe care îl sărbătorim. Martori ai Nașterii
Domnului nostru Iisus Hristos suntem și când spunem: „Nașterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței”. Tot martori ai Nașterii
Mântuitorului suntem și când afirmăm că „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de
ființă naște” sau când spunem, din partea fiecăruia dintre noi: „Taină străină
văd și preamărită: cer fiind peștera; scaun de Heruvimi, Fecioara; ieslea,
sălășluire întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care
lăudându-L, Îl mărim”. Toate acestea sunt mărturisiri de credință, sunt
mărturii pe care le dăm noi înșine despre evenimentul ce s-a petrecut în
Betleem, când Maica Domnului, într-un staul de acolo, „născut pe Fiul ei Cel
întâi și L-a înfășat și L-a culcat în iesle” (Lc. 2, 7). Mărturie despre
aceasta dă Sfântul Evanghelist Luca, dar împreună cu el suntem și noi martori
despre faptul că „ni S-a născut nouă un Mântuitor, Care este Hristos-Domnul”
(Lc. 2, 11). Noi n-am fost de față când îngerii, la Nașterea Mântuitorului,
i-au cântat: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14), dar cuvintele acestea le spunem și noi, iar
aceasta nu numai la sărbătoarea Nașterii Domnului, ci și cu multe alte
prilejuri. Credința noastră în cele ce s-au petrecut atunci, când Fiul lui
Dumnezeu S-a arătat ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, ne face să spunem
împreună cu îngerii: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace,
între oameni bunăvoire” și să avem aceste cuvinte ca un program de viață, dând
și prin aceasta mărturie că „la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca
să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4).
Știm că cei dintâi care L-au văzut pe
Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca „prunc culcat în iesle”, au fost niște păstori
de oi, niște ciobani.
Credința noastră ne face părtași cu
ei, căci și noi, asemenea lor, dăm mărturie, în vremea noastră, despre
evenimentul de atunci, când preamărim și lăudăm pe Dumnezeu pentru cele ce s-au
făcut (Lc. 2, 20).
După mărturia Sfântului Evanghelist
Matei, în fața Mântuitorului, ca prunc, au văzut cu fețele la pământ și I s-au
închinat magii de la Răsărit, care i-au adus și daruri: aur, tămâie și smirnă.
Asemenea lor, li noi, cei credincioși, călăuziți nu de o stea de pe cer, ci de
mărturia sfinților evangheliști și de învățătura Sfintei noastre Biserici,
suntem martori ai Nașterii Domnului, ca unii care, după pilda magilor, dar la
măsurile noastre, ne închinăm Mântuitorului și zicem: „Mărirea întru cei de sus
lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”; „Lăudămu-Te, bine Te
cuvântată, ne închinăm Ție, mărimu-Te, mulțumim Ție, pentru mărirea Ta cea
mare”.
Împreună cu Pruncul culcat în iesle,
păstorii au văzut pe Maria și pe Iosif, pe care mai apoi i-au văzut și magii de
la Răsărit. Maria, Maica Domnului și dreptul Iosif au fost cei dintâi care L-au
văzut pe Mântuitorul lumii, cei dintâi care au știut că Cel ce S-a născut „S-a
întrupat de la Duhul SFânt” (Lc 1, 35; Mt. 1, 20. Privind și noi, cu ochii
credinței, pe dreptul Iosif, alături de Pruncul Iisus, ne gândim cu bucurie la
delicatețea lui, căci în vremea nedumeririi sale, nevrând să vădească pe
Fecioara Maria, „și-a pus în gând s-o lase pe ascuns” (Mt. 1, 19), dar care
primind îndreptare de la înger, a luat-o pe Preasfânta Fecioară și a
sprijinit-o în rosturile ei. Iar la Maica Domnului fiindu-ne luarea aminte, noi
cei credincioși, ca martori ai Nașterii Domnului, zicem cu cinstirea cea după
puterea noastră: „De frumusețea fecioriei tale și de prealuminată curăția ta,
Gavriil mirându-se, a strigat ție, Născătoare de Dumnezeu: «Ce laudă vrednică
voi aduce ție, ce te voi numi pe tine nu mă pricep, ci mă minunez. Pentru
aceasta, precum mi s-a poruncit, strig ție: Bucură-te, cea plină de dar; Domnul
este cu tine»”.
Telegraful Român,
Sibiu, 1 și 15 decembrie 1991
Nr. 47-48/1991[1]
[1]
Arhimandritul Teofil Părăian, Gânduri de
altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2006, pp. 289-290.
vineri, 24 decembrie 2021
PRUNC UCIDEREA
PRUNC
UCIDEREA[1]
„Iar când Irod a
văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând, a ucis pe toți
pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în
jos, după timpul care îl aflase de la magi”
(Matei 2, 16).
În preajma Crăciunului, colindele
noastre înfierează fapta abominabilă a lui Irod: uciderea pruncilor. Și totuși,
cu tristețe, realizăm cât de mult a scăzut convingerea creștină a oamenilor de
astăzi. Aproape că e nebăgat în seamă genocidul ce se comite în lumea noastră:
este vorba de avort. Cu sânge rece sunt uciși milioane de copii. Pentru că de
la concepere fătul este o persoană cu dreptul la viață, având suflet și trup.
Aceste ucidere au și pe tărâm
național și social o urmare catastrofală. Societatea românească îmbătrânește și
se împuținează. Și nu numai societatea românească, ci în general societatea
europeană. Ca România să rămână cum o știm, cu peste douăzeci de milioane de
oameni, și nu cu cincisprezece cum e prognoza, fiecare familie ar trebui să aibă
trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și
Țară. Pentru că, din motive obiective, nu toți tinerii pot întemeia o familie
sau sunt cazuri când unele familii n-au copii.
Este trist că majoritatea oamenilor
nu știu ce se întâmplă când se face un avort. De multe ori, nici femeile care
au avort nu realizează că au omorât un copil. De spusele unora cred că până în
luna a treia fătul este doar un ghem de celule și nu un om adevărat. Nimic mai
fals! Viața începe în momentul concepției.
Avortul este rana de moarte a
iubirii. Marii duhovnici sunt foarte limpezi în acest sens. Părintele Cleopa
vedea o seamă de suferințe, chiar pământești, legate de avort, nemaipomenind de
pedeapsa veșnică.
Părintele Arsenie Papacioc consideră
că „acest păcat este printre cele mai
mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea – motivat – că a ucide un copil în
pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest
copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui.
El e, fără discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu”[2].
Nu numai duhovnicii, ci și medicii cu
frică de Dumnezeu, antropologii și biologii sunt de acord cu învățătura
Bisericii: ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viață cu identitate
separată, este crimă. Iar embrionul este viață cu existență și identitate de
site, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.
Pe cale de consecință, sfântul Vasile
cel Mare, în canonul 2, spune că femeia ce avortează trebuie supusă canonisirii
ucigașului. Iar cei ce provoacă avort sunt mercenari plătiți să omoare, ca
soldații lui Irod.
Complicitatea la avort este
complicitatea la ucidere. Și bărbatul femeii care avortează, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, este părtaș la păcatul uciderii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde
se săvârșește ucidere înainte de naștere? Că nici pe desfrânată nu o lași să
fie desfrânată, ci o faci ucigașă de om! Vezi cum se ajunge de la o beție la
desfrânare, de la desfrânare la adulter și de la adulter la ucidere! Sau chiar
mai rău decât uciderea. Căci nu am cum să o numesc… și sălașul nașterii îl faci
sălaș al uciderii? Și femeia care ți-a fost dată spre naștere de prunci o
pregătești pentru ucidere”[3].
Comițând acest păcat, oamenii își
aduc „argumente”: fie sărăcia, fie „compromiterea” carierei, fie faptul că
viața femeii este în pericol, fie că vârsta nu e cea potrivită. Ori analizate,
aceste argumente nu stau în picioare. Nici un argument nu te poate îndreptăți
să ucizi.
Elogiind familia numeroasă, un ierarh
din veacul trecut spunea: „Cât de mare
este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulți copii sunt multe guri
care cer pâine, dar sunt și multe rugi «Tatăl nostru» în familie. Numai în
familiile numeroase există o educație adevărată. Aici băieții au ce învăța de
la fete și fetele de la băieți. Aici școala vieții este deplină. Spiritul de
jertfă, de răspundere, de renunțare, devotamentul și dragostea reală se
descoperă”[4].
Este vremea în care inima femeii
creștine, cu frică de Dumnezeu trebuie să cânte curat și frumos imnul vieții.
Cu ochii ațintiți la Maica Domnului trebuie să spună: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca, 1, 38).
Amin[5].
[1]
Predică pentru prima duminică după Crăciun.
[2]
http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/
[3]
Comentariu la Epistola către Romani,
Omilia 24, P.G. 60, 626.
[4]
Ioan Suciu, Mama, Oradea, 1945, p.
140.
[5]
†Andrei Andreicuţ, Drept învățând cuvântul adevărului Tău –
carte de predici - , Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 536-538.
PE ALTĂ CALE - IPS Andrei Andreicuț
PE
ALTĂ CALE[1]
De şase săptămâni
încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim
ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară
printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.
De şase săptămâni am ponit la drum
spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din
pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în
Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună
spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.
Iată-ne într-acest moment sublim:
Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am
întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea
Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei.
Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă
binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut
azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Întrebarea pe care ne-o punem este
următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am
întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem
acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.
Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie
de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este
poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi
strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei
care o află” (Matei 7, 13-14).
Craii au venit înspre Hristos pe
calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au
întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă
este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate
s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).
Avem şi criterii de a ne verifica
dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul
îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul
îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar
faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii,
mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele
asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la
mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii,
calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi
craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei
plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei
fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine,
credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).
Domnul Hristos, în predica de pe
munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge:
„după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au
doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice
pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să
facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face
roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).
Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui
datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului
încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt
neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile
S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în
iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe
legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să
prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].
Cei trei crai s-au cutremurat în faţa
acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale.
Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi
noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile
pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase
pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi
de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru
este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de
gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că
lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului.
Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt
popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a
ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le
spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea
voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la
voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!
Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce
colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima
vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după
învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea
ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de
lipsit de vlagă.
Totuşi, şi aceasta ne mângâie
sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de
Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor,
care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se
întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul
Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit,
care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan
1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu
Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost
de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi
întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre?
Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?
Trăim într-o lume dezorientată,
încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt
prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre
semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale,
sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină
multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în
Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite
lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că
trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De
aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi
mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri,
nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este
comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor
şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la
limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe
lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru
care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.
Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe
care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea
strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm
din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri.
Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la
cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu
sudoarea frunţii lor brazdele pământului.
În preajma clipelor de cânte şi
lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât
printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu
pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei.
Amin[3].
Darurile lui Dumnezeu, darurile noastre și darul Crăciunului Ieromonah Calnic Berger
Darurile lui Dumnezeu, darurile
noastre și darul Crăciunului
Ieromonah
Calnic Berger
„Al Domnului este pământul și
plinirea lui” (Ps 23, 1). Acest verset din Psalmi
ne aduce aminte un adevărat foarte important: Dumnezeu a creat toate lucrurile
și, prin urmare, toate sunt ale Lui.
Dar El ne împrumută aceste lucruri pe
durata vieții noastre pe acest pământ. Lumea e înainte de toate un dar al lui Dumnezeu pentru noi. În chip
asemănător, făcuți după chipul lui Dumnezeu, trebuie să ne folosim în lume în
primul rând ca de un dar al nostru pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Primind
lumea ca dar și oferind-o înapoi lui Dumnezeu ca dar, lumea devine un mijloc de
creștere duhovnicească și comuniune. Într-adevăr, lumea și tot ce e în ea n-au
sens decât ca mediu de părtășie între cei doi poli ai existenței sale: Dumnezeu
care a creat-o și omul pentru care a fost creată.
În lumea creată omul se află „la
mijloc”. În parte suflet nematerial și în parte trup material, omul este, în
cuvintele sfântului Grigorie Teologul, un „închinător amestecat” aflat „la jumătatea drumului între măreție și
josnicie”. Suntem legați de lucrurile pământului prin însăși existența noastră.
Dar tot prin însăși existența noastră suntem chemați să transcendem lucrurile
pământului. Omul e deopotrivă parte a pământului și deasupra lui. Suntem
administratori ai pământului, oferind lucrurile sale Domnului. Modul
administrării noastre va determina destinul petrecut pe pământ, pentru că
orientarea și desprinderile sufletului se pot schimba fără trup.
Ca să-l învețe pe om că lucrurile
aceste lumi nu erau exclusiv pentru folosul său propriu, ci ca să fie folosite
pentru scopurile lui Dumnezeu, Vechiul Testament poruncea să fie dată o
zeciuială, o taxă de 10% pe an, pentru susținerea cultului de la Templu și a
săracilor. Aducerea acestui dar era un act de slăvire și mulțumire adusă lui
Dumnezeu, de recunoaștere a faptului că El este izvorul tuturor celor bune și
al fiecărui bine în parte.
Darul Crăciunului a schimbat însă
toate acestea. De Crăciun, Dumnezeu Însuși a fixat un nou standard al dăruirii:
Dumnezeu Se dă pe Sine Însuși
neamului omenesc făcându-Se om. În acest dar El nu ține pentru Sine Însuși
nimic. Face o oferire totală și completă. Fiind El Însuși nelimitat și
neschimbabil, binevoiește să devină parte a creației Sale limitate și supuse
schimbării. Face asta „fără schimbare, fără contopire și fără împărțire”, cu
alte cuvinte fără a înceta să fie Dumnezeu deplin și adevărat. Făcând astfel, a
schimbat și locul omenirii în creație: dacă în „mijlocul” creației era omul,
unind în sine însuși spiritualul și materialul, acum Fiul lui Dumnezeu devine
El Însuși centru întregii existențe, unind în Sine Însuși ca Dumnezeu-om nu
numai spiritualul și materialul ca om, ci și cerul și pământul, creatul și
Necreatul, timpul și veșnicia.
Întruparea e o taină. Nici o analogie
nu poate face înțeles cum anume Dumnezeu infinit, neschimbat, veșnic, aflat în
afara spațiului și a timpului și Care vede trecutul, prezentul și viitorul
într-un acum veșnic, Se face limitat și parte a timpului. „Eul” Fiului lui
Dumnezeu e totodată „Eul” lui Iisus Hristos. Hristos este, în cuvintele
sfântului Ioan Damaschinul, „singurul lucru nou sub soare”.
Cum putem să-I mulțumim lui Dumnezeu
pentru „un dar atât de nespus” (2 Co 9, 15)? Numai într-un singur fel:
oferindu-ne pe noi înșine și viețile noastre în schimb lui Dumnezeu/ neținând
nimic pentru noi. Făcând o oferire cât mai totală și mai completă cu putință,
care va afecta toate activitățile, bunurile, relațiile, rațiunea, adevărurile, scopurile
și visele noastre. Ceea ce înseamnă iubire. Asta e tot ce caută Dumnezeu:
iubirea noastră liber oferită.
Putem spune atunci că Întruparea
Fiului lui Dumnezeu vine cu un scop: El ni Se oferă pe Sine Însuși, ca și noi
să I ne oferim pe noi înșine. A venit să ne facă asemenea Lui. „Iar noi vom fi
prin har tot ceea ce este El prin fire”, scria sfântul Maxim. Devenim asemenea
lui Dumnezeu, fără să încetăm să fim deplin și cu adevărat oameni. A fi „ca
Dumnezeu” înseamnă însă și să fim dăruitori, căci mai presus de orice Dumnezeu
e un Dăruitor. Iar noi suntem chemați să fim, la rândul nostru, dăruitori, nu
doar primitori.
Ce chemare înaltă! Câți pot primi
darul lui Dumnezeu și să întoarcă înapoi acest dar? Câți pot să-i urmeze pe
Cruce Pruncului nou-născut în Betleem? Icoana Nașterii ni-L arată încă de la
nașterea Sa drept Mielul jertfit al lui Dumnezeu: născut într-o peșteră-iesle,
asemănătoare peșterii-mormânt, și venerat de păstorii care creștea oi pentru
jertfele templului. Dăruirea lui Dumnezeu e o dăruire sacrificială, jertfelnică. De aceea întoarcerea acestui dar de
către noi lui Dumnezeu trebuie să fie și ea sacrificială, jertfelnică. Dumnezeu
nu Se mulțumește numai cu 10%, El vrea 100%. Nu putem să ne facem asemenea lui
Hristos – Care S-a oferit deplin lui Dumnezeu – dacă nu ne oferim și noi deplin
Lui.
Darul sacrificial, jertfelnic, făcut
de Dumnezeu neamului omenesc e temeiul insistenței Bisericii pe dăruirea de
milostenii în postul Crăciunului. Mesajul Crăciunului a fost însă în foarte
mare măsură răsturnat cu capul în jos în lumea contemporană nouă. Notabilă e
absența oricărei reflecții asupra Tainei reale a sărbătorii. Adeseori Crăciunul
nu e nimic mai mult decât o sărbătoare a sărbătoririi, o tristă oglindire a
falimentului spiritual și materialismului vieții contemporane. Și noi
ortodocșii putem fi ispitiți să-i învățăm pe copiii noștri că sărbătoarea
Crăciunului e una a primirii (de daruri etc.) mai degrabă decât a dăruirii sau a împărtășirii. Și noi
putem fi atât de „ocupați” încât să pierdem orice simț al unei Taine dincolo de
lume.
Felul cum sărbătorim Crăciunul devine
prin aceasta o provocare. Intimitatea și veselia familiei își au locul lor, nu
însă zgomotul și agitația, căcă bucuria liniștită caracterizează Crăciunul.
Pentru ca să ne pregătim pentru asta, Biserica ne cheamă să postim. Contrat practicii contemporane,
Crăciunul e o sărbătoare care trebuie prăznuită vesel, dar liniștit. În acest fel intră Fiul lui Dumnezeu în lume: născut în
tăcerea nopții, în timp ce lumea ocupată dormea fără să-i pese. Numai câțiva
păstori care vegheau și animalele necuvântătoare au putut auzi veselul cântec
de bucurie al îngerilor. În această liniște s-au deschis cerurile și s-a arătat
„Lumina veselă” a prezenței lui Hristos. În această liniște s-a arătat darul
lui Dumnezeu și numai în această liniște ne putem apropia de El să-I oferim
darurile noastre.
Pregătirea pentru Crăciune e o dublă
provocare pentru credinciosul ortodox de azi. Pe de-o parte, e vreme unei
meditări liniștite la darul deplin al lui Dumnezeu Care ni Se dă pe Sine însuși
nouă. Pe de altă parte, e un prilej să aplicăm propriei noastre dăruiri
standardele lui Dumnezeu, întorcându-I darurile Sale împreună cu propriile
noastre vieți. Cel mai important lucru pe care i-L putem da este inima noastră.
Toate celelalte vin după acesta. Așa cum spune sfântul Grigorie Teologul: „Să
ne asemănăm lui Hristos, întrucât Hristos S-a asemănat nouă. Să ne face
dumnezei pentru El, Care pentru noi S-a făcut om... să dăm totul, să oferim
totul... dar nu-I putem da nimic decât pe noi înșine, înțelegând Taina și
făcându-ne pentru El tot ceea ce El S-a făcut pentru noi”[1].
[1]Ieromonah
Calinic (Berger), Provocări ale gândirii
și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad.
Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 13-17.
vineri, 27 august 2021
duminică, 14 iunie 2020
LinkWithin
