Dumitru Călugăr- Învățământul Religios în Biserica Ortodoxă Romană, în Biserica Ortodoxă Romană din 1971_nr.1-12

 

Dumitru Calugar Invatamantul Religios în Biserica-Ortodoxa-Romana_1971_nr.1-12 by Hrab Alexandru

·         Învățătura creștină transmisă de Biserică luminează mintea, încălzește inima și călăuzește voința spre bine.

·         Învățământul religios este o lucrare esențială și continuă a Bisericii pentru formarea morală și spirituală a credincioșilor.

·         Primele forme de învățământ religios au apărut în mănăstiri.

·         Aici se formau viitorii preoți și cărturari, iar predarea era axată pe texte liturgice și pe formarea morală.

·         Personalități precum Coresi, Sf. Varlaam, Antim Ivireanul, Dosoftei, Simion Ștefan, au tipărit lucrări care au sprijinit credința și educația.

·         Tipăriturile religioase au întărit credința și au cultivat limba română.

·         Au fost înființate seminarii teologice și mai târziu facultăți de teologie (ex: Socola, București, Sibiu).

·         După 1943, învățământul religios a fost reorganizat sub autoritatea Bisericii, cu accent pe vocație și trăire duhovnicească.

·         Influențele pedagogiei occidentale (herbartianismul) au dus la un exces intelectualist și la pierderea dimensiunii sufletești în educația religioasă.

·         Biserica a reacționat organizând congrese catehetice pentru redresarea catehezei.

·         Familia este „prima școală” a educației religioase.

·         Preotul are un rol părintesc, educând prin spovedanie, vizite pastorale, sfaturi și exemplul personal.

·         Cultul ortodox este o „cateheză vie” – transmite dogma prin liturghie, rugăciuni și imnuri.

·         Cântarea bisericească unește comunitatea, înnobilează sufletul și susține trăirea religioasă.

·         După 1948, s-a dezvoltat o nouă direcție în cateheză: legarea învățăturii de cult și de trăirea liturgică.

·         Activitatea catehetică se adresează tuturor credincioșilor, după Sfânta Liturghie.

·         Scopul educației religioase este formarea unui caracter moral-creștin autentic.

·         Biserica oferă un cadru viu și viu tradițional pentru această formare, orientată spre mântuire și slujirea semenilor.

 

Predică la Duminica a șaptea după Paști - IPS Bartolomeu Anania

 

Predică la Duminica a șaptea după Paști

IPS Bartolomeu Anania

Acum câteva zile am sărbătorit Înălțarea Domnului, iar duminica viitoare vom sărbători Pogorârea Duhului Sfânt, sărbătoare care în limba română se mai cheamă și Rusalii. Între aceste două mari sărbători, Biserica a așezat duminica de astăzi, care este închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. E bine să vă spun la început că sinoadele ecumenice, în total în număr de șapte, au fost soboarele la care au participat toți episcopii și apropiații lor colaboratori din toată creștinătatea primului mileniu. Așadar, este vorba de un sobor al Bisericii universale. Iar aceste sinoade s-au adunat numai în cazuri de foarte mare trebuință pentru viața și buna-orânduire a Bisericii lui Hristos.

Se știe că creștinii au trăit primele trei sute de ani sub prigoana împăraților romani. S-au rugat pe sub pământ, prin catacombe și prin peșteri, pe furiș, în casele lor. Atunci a dat Biserica foarte, foarte numeroși martiri. Odată cu venirea la cârma Imperiului a împăratului Constantin cel Mare, pe care noi îl cinstim ca sfânt, împreună cu maica sa, Elena, acesta, prin Edictul de la Milan, din anul 313, a dat libertate creștinilor să se roage la lumina zilei, în văzul și auzul tuturor, fără niciun fel de stingherire din partea autorităților. Și, într-adevăr, așa a fost; creștinii au ieșit la suprafață, au început să-și construiască biserici și să se roage public.

Dar, diavolul lucrează: dacă a încetat persecuția din exterior, a început persecuția din interior și s-au ivit ereziile, adică abaterile de la dreapta credință, care la urmă se constituiau în secte, care atacau adevărurile fundamentale de credință ale creștinătății.

Așa s-a ivit, la începutul secolului al IV-lea, un preot din cetatea Alexandriei –  care era, de altfel, foarte talentat – care a început să învețe că Iisus Hristos nu este de o ființă și egal cu Tatăl, că nu este fără de început, că a fost un timp în care El nu exista și că Tatăl L-a creat în timp, ca pe o făptură. Aceasta atingea teribil credința deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi și, deci, a deoființimii Fiului cu Tatăl. S-a iscat mare tulburare în toată creștinătatea și, atunci, înțeleptul împărat Constantin cel Mare a convocat Primul Sinod Ecumenic, care a avut loc în cetatea Niceii, nu prea departe de Constantinopol, pe țărmul asiatic al Constantinopolului, în anul 325. A fost deschis chiar de împăratul Constantin, care, spre a sublinia unitatea creștinilor din Imperiu, de Răsărit și cel de Apus, și-a ținut cuvântarea în ambele limbi – în latină și în greacă, tocmai ca să demonstreze că, deși sunt două limbi diferite și două zone diferite ale continentului european, cu toate acestea, Biserica este, și trebuie să rămână, una. A fost semnalul pe care marele Constantin l-a dat pentru menținerea unității Bisericii și, de aceea, a și convocat Sinodul, pentru ca toți episcopii din lume să hotărască care este dreapta credință și toți să se orienteze după această formulă.

La acest Sinod au participat 318 episcopi, precum și colaboratorii lor cei mai apropiați. Știm că a participat, printre alții, Sfântul Nicolae și, de asemenea, a participat patriarhul Alexandriei, care l-a luat cu sine și pe tânărul, dar învățatul, diacon Atanasie, cel care va deveni el însuși mai târziu patriarh al Alexandriei și care a avut o contribuție esențială în lucrările Sinodului, care au durat câteva luni. Ei bine, toată problema era, repet, ca să restabilească învățătura. Și, atunci, după îndelungate discuții și rugăciuni către Duhul Sfânt, care să-i asiste și să le lumineze mintea, au formulat primele opt particule din cele douăsprezece ale Simbolului de Credință, pe care noi îl numim Crez și pe care noi îl rostim în biserică la fiecare Litughie. Celelalte patru articole au fost formulate mai târziu, la Al Doilea Sinod Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381, la diferență de aproape șaizeci de ani.

Primele opt articole care au fost formulate de către Sinodul I Ecumenic se referă la Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Celelalte patru se referă la Dumnezeu-Duhul Sfânt, la Biserică, la învierea morților și la Împărăția ce va să vină, Împărăția de veci. Acestea toate la un loc alcătuiesc Simbolul niceo-constantinopolitan și rămâne temelia credinței noastre, spusă în rezumat. Și e bine să rețineți că noi, ortodocșii, suntem singura Biserică din lume care păstrăm acest Simbol niceo-constantinopolitan în toată litera și tot spiritul său, așa cum a fost formulat de către Sfinții Părinți în cele două sinoade ecumenice, fără niciun adaos și fără nicio știrbire. Aceasta se cheamă dreapta credință. Pentru că, pe lângă dreapta credință, există și o credință strâmbă. Pe lângă bine-credincios, există și rău-credincios, care mărturisește doar o parte din adevărul Evangheliei, dar nu și pe cealaltă parte. Or, a nu spune întregul adevăr înseamnă, de fapt, a spune o minciună. Adevărul este unul singur și este integral; nu poate fi fărâmițat.

Totuși, de ce a fost nevoie ca ei să se adune și să formuleze Simbolul de Credință? Iubiții mei, principalul nostru izvor de credință este Sfânta Scriptură, atât Vechiul, cât și Noul Testament, și avem credința pe care ne-a insuflat-o și Sf. Ap. Petru că toată Scriptura este sub insuflarea Duhului Sfânt. Să nu creadă cineva că profeții Vechiului Testament sau evangheliștii Noului Testament au primit vreun dicteu automat, că au stat așa la o masă, cum stau spiritiștii și ascultă mesaje gata dictate de sus, pe care ei doar le consemnează în scris. Nu! Duhul Sfânt le-a insuflat adevărul, iar textul a fost scris de fiecare, potrivit temperamentului său, culturii sale, limbii sale și calităților sale de scriitor. Fiecare evanghelist sau fiecare autor sacru și-a păstrat propria personalitate, pentru că Duhul Sfânt nu stâlcește și nu distruge personalitatea și libertatea omului. El doar îl asistă, iluminându-l ce trebuie și cum trebuie să scrie, dar, mai cu seamă, ce trebuie să scrie. Moise, de pildă, este primul autor vechi-testamentar, dar el, în cartea lui, istorisește evenimente care s-au petrecut cu mult înaintea lui. Facerea lumii, de pildă, Căderea omului, Izgonirea din Rai, Potopul lui Noe au fost evenimente care s-au petrecut cu mult înainte de Moise, el care, de altfel, era un om foarte învățat – fusese cultivat lacurtea faraonului din Egipt, ca un adevărat prinț – pe acestea le-a cules din tradiția poporului, adică din predanie.

Știți că copilul are o memorie foarte bună și ține minte foarte, foarte repede ceea ce aude și transmite și altor copii. Așa și cu omenirea: la început avea o memorie mai bună, pentru că nu era atât de încărcată ca în vremea noastră, cu acest bombardament al informațiilor, care, practic, ne sustrage de la meditație și de la a cumpăni un adevăr. Prea repede suntem victimele acestui asalt al știrilor/informațiilor – unele adevărate, altele neadevărate [...]. Omul vechi avea timp să gândească. Și pentru aceasta memoria lui era proaspătă și înregistra fidel evenimentele care erau raportate la Dumnezeu. Și acestea erau predate cu sfințenie din gură în gură și din generație în generație. Unele consemnau în scris, în documente, și așa le-a găsit Moise – pe de o parte, documentele scrise pe care le-a colecționat și pe care le-a confruntat  și pe care le-a redactat, iar, pe de altă parte, predania populară din gura semenilor săi. Așa a alcătuit cele cinci cărți ale lui, care sunt și primele cinci cărți ale Bibliei. 

Să trecem la Noul Testament. Numai doi din cei patru evangheliști au fost ucenici ai Domnului și au auzit cuvintele din gura Lui: Matei și Ioan. Marcu le-a auzit de la alții, iar, mai cu seamă, Luca le-a cercetat în unele documente care începuseră să fie scrise de unii creștini, iar pe altele le-a auzit chiar din gura Maicii Domnului, pe care a cunoscut-o personal și care i-a istorisit lui, lui Luca, prin pana căruia avem evenimente care nu se puteau ști altfel, cum ar fi, de pildă, Buna Vestire. Așa, deci, textul scris a fost precedat de o tradiție orală, prin viu grai, și după aceea, prin această tradiție orală, au fost consemnate în scris, iar Duhul Sfânt a lucrat și într-o parte, și în alta. De aceea, greșesc cei care au susținut, în special protestanții și neoprotestanții de astăzi, că nu trebuie să credem decât Scriptura și nimic altceva – sola Scriptura – numai Scriptura, nimic altceva. Pentru că, înainte de Scriptură, a existat tradiția orală. Pe aceasta mulți nu o știu, sau nu vor să o știe. Dar, iubiții mei, și Scriptura își are părțile ei mai limpezi și părțile ei mai obscure. Însuși Sf. Ap. Petru mărturisește, în una din epistolele sale, că scrierile lui Pavel, care era foarte învățat – Petru fusese un biet pescar, dar Pavel fusese la nivel universitar, că unele ruguri ale lui Pavel, spune Petru, sunt mai greu de înțeles. Așa este. Repet, fiecare scriitor a scris în stilul său propriu.

Iată că după Înălțarea la Cer a Domnului, Apostolul Filip se găsea la o margine de drum. Și iată că pe acel drum trecea o caretă și în ea era un nobil de la curtea reginei din Etiopia, care venise și el să se închine la templul din Ierusalim, pentru că auzise că evreii au o religie foarte înaltă și foarte bogată. Era  ceea ce se cheamă un prozelit, un candidat la convertirea spre religia iudaismului. Și citea cu voce tare – în Antichitate se foloseau lecturile cu voce tare – și avea cartea deschisă, Cartea Profetului Isaia, și citea cu voce tare un text. Știm care era acest text – era o profeție cu substrat mesianic și, într-adevăr, mai greu de descifrat. Și, trecând prin dreptul lui Filip, acesta îl întreabă: „Înțelegi tu, oare, ce citești?” Iar călătorul îi răspunde: „Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?”. Era o invitație la dialog. Filip s-a urcat lângă el în caretă, a luat textul și l-a explicat cuvânt cu cuvânt și virgulă cu virgulă și l-a luminat.

De aceea, știm că nu este suficient să citești tu singur Sfânta Scriptură, așa cum fac mulți pretinși creștini, ci ai nevoie de un îndrumător. Fără aceasta, poți greși și te poți rătăci, sau, pur și simplu, te poți descuraja. De aceea a fost nevoie ca să vină Duhul Sfânt și să ilumineze pe Sfinții Părinți de la sinoadele ecumenice și pe alții care nu au participat la sinoadele ecumenice, dar care au lăsat scrieri sfinte, prin sfințenia lor, pentru ca să ne ajute pe noi să tâlcuim și să înțelegem corect Sfânta Scriptură. Acești Sfinți Părinți, care, iluminați de Duhul Sfânt, ne transmit învățăturile corecte despre Sfânta Scriptură, alcătuiesc la un loc Sfânta Tradiție; nu tradiția în sine, care aparține fiecărui popor – tradiția înseamnă limba, obiceiurile, datinile, cultura, în general – ci este Sfânta Tradiție, pentru că ea s-a alcătuit prin asistența directă a Duhului Sfânt către Sfinții Părinți ai Bisericii. Iar această Sfântă Tradiție a început nu cu cei de la Sinodul I Ecumenic, pentru că înainte de ei au fost și părinții apostolici, au fost și părinții intermediari, dar toți la un loc, cel puțin până la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc în anul 787 după Hristos, au alcătuit Sfânta Tradiție. Așadar, sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare a Sfintei Tradiții.

În textul evanghelic care vi s-a citit și pe care l-ați ascultat este vorba de rugăciunea pe care Domnul I-a adresat-o Tatălui Său în prezența ucenicilor Săi la Cina cea de Taină înainte de a merge în grădina Ghetsimani, unde avea să fie arestat. În această rugăciune pe care ați ascultat-o, I se adresează: „Părinte, preamărește-Mă, pentru ca și Eu să Te preamăresc. Tu Mi-ai dat stăpânire peste tot trupul, pentru ca Eu să le dau viață veșnică. Iar Viața Veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” […] Domnul Însuși definește Viața Veșnică, în ce constă: ca ei, ucenicii și creștinii, în general, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”, pentru că existau în Antichitate și zeii păgâni, care erau venerați drept dumnezei, dar care nu erau, în realitate, dumnezei; erau doar chipuri cioplite. Și mai târziu, și astăzi avem dumnezei falși. […]

Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul pe care ni-L descoperă Sfânta Scriptură și pe care ni-L atestă Sfinții Părinți. De aceea, când se vorbește de Iisus Hristos, este definit „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”; aprinzi o lumânare din altă lumânare – ai două lumini, dar prima din care ai luat pe a doua nu scade, rămâne întreagă, cum a fost înainte. Așa și Iisus Hristos, fiind a doua Persoană a Sfintei Treimi, este desprins din Tatăl, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, este egal cu Tatăl, așa cum este lumina din lumină, El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat. 

Așadar, iubiții mei, una din grijile noastre spre a moșteni viața de veci este să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat, Făcătorul Cerului și al Pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Cu aceasta n-am terminat, trebuie să-L descoperim și să-L cunoaștem pe Fiul Său, pe Iisus Hristos, pe Care El, Tatăl, L-a trimis la noi, spre mântuirea noastră. Cunoscându-L pe Fiul, Îl cunoaștem și pe Tatăl, dar Fiul nu I se substituie. În textul pe care vi l-am citat nu se spune: „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, prin Iisus Hristos”, ci „și pe Iisus Hristos”. […] Dar ce este Iisus Hristos decât Persoana a doua a Sfintei Treimi, întrupat în ființă omenească. El, însă, fiind Fiul lui Dumnezeu, este chipul văzut al Tatălui Celui nevăzut. Tatăl niciodată nu va putea fi contemplat față către față, pentru că nici nu are chip, pe câtă vreme Iisus Hristos, ca om, a luat chip. Aceasta justifică și icoana, reprezentarea a ceea ce oamenii au văzut și văd, simbolul care ne deschide fereastra spre nevăzut, spre Taină, spre cer. […]

Și dacă îi cunoaștem pe Aceștia Doi [pe Dumnezeu-Tatăl și pe Dumnezeu-Fiul], prin insuflarea și ajutorul Duhului Sfânt, care întotdeauna ne asistă, avem calea deschisă către Viața Veșnică, către Împărăția Cerurilor, o Împărăție pe care o pregustăm încă de aici, de pe pământ, prin participarea noastră la Sfânta Liturghie și prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului din Sfânta Euharistie. […] Noi începem să trăim lumina Împărăției Cerurilor, în dimensiunea ei liturgică, încă din viața aceasta. Cu atât mai multe șanse avem să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel adevărat și pe Iisus Hristos pe Care El L-a trimis și Care, prin puterea Sa și prin asistența Duhului Sfânt […], ne călăuzește spre mântuirea noastră. Amin.

 

Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/Rugaciunea-lui-Iisus.-Duminica-a-saptea-dupa-Inviere-a-Sfintilor-Parinti-de-la-Niceea.-IPS-Bartolomeu-Anania-Diavolul-lucreaza-dupa-persecutia-din-exterior-a-inceput-persecutia-din-interior-si-s-au-ivit-ereziile-adica-abaterile-de-la-dreapta-credin-156377

 

Idei:

·         Între Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile) se află o duminică dedicată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic.

·         Sinoadele ecumenice (în număr de șapte) au fost adunări ale episcopilor din toată creștinătatea, convocate pentru rezolvarea marilor probleme de credință.

·         Convocat de împăratul Constantin cel Mare pentru a combate ereziile, mai ales erezia lui Arie, care nega dumnezeirea Fiului.

·         A participat un număr de 318 episcopi, printre care Sf. Nicolae, Atanasie cel Mare și patriarhul Alexandriei.

·         Sinodul a formulat primele 8 articole ale Simbolului de Credință (Crezul), restul fiind adăugate la al Doilea Sinod Ecumenic (381).

·         Crezul rezultat este fundamentul credinței creștine și exprimă dreapta credință despre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul.

·         Scriptura a fost precedată de o tradiție orală sfântă (predania).

·         Duhul Sfânt a inspirat scriitorii, respectând însă personalitatea și stilul fiecăruia.

·         Sfânta Tradiție este formată din scrierile Sfinților Părinți, interpretările lor și viața Bisericii, fiind complementară Scripturii.

·         Protestanții greșesc când susțin doar „sola Scriptura” (numai Scriptura), ignorând tradiția.

·         Biblia nu poate fi înțeleasă corect fără îndrumare (exemplu: Filip și famenul etiopian).

·         Sfinții Părinți și Sinoadele, iluminați de Duhul Sfânt, au formulat învățătura dreaptă.

·         Ortodocșii păstrează Simbolul niceo-constantinopolitan în forma sa originală, fără modificări.

·         Viața veșnică constă în cunoașterea „singurului Dumnezeu adevărat” și a lui Iisus Hristos, Fiul Său.

·         Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”, egal cu Tatăl.

·         Icoana este justificată prin faptul că Iisus, ca om, a luat chip și poate fi reprezentat vizibil.

·         Cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu și a Fiului Său este esențială pentru mântuire.

·         Credința completă presupune adevăr integral, nu fragmente – orice abatere duce la rătăcire.

 

Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic - Predică a pr. prof...

Comoara din Rădăuți, o șansă pentru viitor, un reportaj realizat de echipa România, te iubesc!

Predica părintelui Teofil Părăian - Duminica a șasea după Paști

Acasă la Sf. Ioan Rusul

 

Predică la Duminica a șasea după Paști - IPS Bartolomeu Anania

 

Predică la Duminica a șasea după Paști

IPS Bartolomeu Anania

 

Iubiții mei, toată această întâmplare extraordinară, și pe care o povestește minunat Sfântul Evanghelist Ioan, a pornit de la o întrebare: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?”, pornindu-se de la premisa că orice suferință are drept cauză o greșeală sau un păcat, ceea ce este adevărat, dar numai în parte, pentru că există suferință și suferință, pricină și pricină. În Apostolul de astăzi se vorbește de faptul că Sf. Ap. Petru, împreună cu colegul său Sila, au fost închiși și au petrecut o vreme în temniță. Ei bine, dar aceea nu era o temniță pentru prizonierii de conștiință, cum erau ei; era o închisoare pentru cei de drept comun, pentru borfași, pentru criminali, pentru răufăcători. Ei au stat împreună și au suferit împreună cu aceia în aceeași temniță, dar ei sufereau pentru că Îl iubeau pe Hristos și Îl mărturiseau, în timp ce ceilalți sufereau pentru că urau oamenii și îi jefuiau sau îi ucideau.

Să admitem că într-un salon de spital, pe două paturi alăturate stau doi combatanți în război, unul are o rană în umăr și se vede foarte bine că glonțul i-a intrat prin față, deci era în toiul luptei, cu fața către inamic și glonțul venise de la inamic, iar altul, tot la umăr avea rana, dar, evident, glonțul venise din spate, ceea ce înseamnă că era un dezertor care fusese împușcat în timp ce încerca să fugă – așadar, pe același pat de spital și cu aceeași rană, prin două cauze diferite: unul era trădător, iar altul erou. E bine, deci, să discernem între una și alta. Este foarte adevărat, însă, că foarte multe necazuri vin din cauza noastră, dar, ceea ce e mai grav, e din cauza înaintașilor noștri – părinți, bunici sau străbunici. Există boli ereditare care se transmit la generații întregi, încât nu se mai ține minte în familia respectivă dacă vreun înaintaș – un strămoș – a avut, și care a fost cel care a avut, acea boală. 

Un mare dramaturg, Ibsen, are o piesă de teatru intitulată Strigoii, în care este vorba de o asemenea nefericire a unei mame al cărei băiat care crescuse mare se dovedește că, totuși, e infirm, inapt pentru viață, numai din cauză că tatăl său avusese purtări proaste. Și cazurile sunt multe, nu numai în piesa lui Ibsen, în care fie din cauza tatălui, în special, fie din cauza mamei, copilul se naște handicapat, alienat mintal sau diform – în special alcoolismul și desfrâul. Așa încât, firește, sunt cazuri în care o suferință nu este meritată de cel care suferă; el suferă din cauza înaintașilor săi, dar este nevinovat. 

Dar, dragii mei, de data aceasta avem de-a face cu o altfel de întrebare. Nu se spune: „Oare de ce suferă – pentru că L-a iubit pe Dumnezeu, sau și-a iubit patria, sau pentru că a trădat-o, ori și-a urât aproapele?” Întrebarea se pune: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?” Dacă ar fi vorba de părinții lui, am înțelege, cazurile sunt foarte numeroase, așa cum am spus, dar dacă este vorba de el, că s-a născut orb datorită faptului că el ar fi păcătuit, aceasta presupune credința într-o viață anterioară, ceea ce e contrar învățăturii Bisericii. Trebuie să vă spun, iubiții mei, că întrebarea a fost pusă de ucenici, iar Iisus a infirmat. Ucenicii, ca și poporenii, erau și ei contaminați de anumite credințe păgâne deșarte. Să nu uităm că egiptenii credeau în metempsihoză, adică în migrația sufletelor care se încorporau în animale și în păsări. Iar, mai târziu, cunoaștem cuvântul karma sau reîncarnarea sufletelor, migrația unui suflet care se încarnează într-o ființă omenească nouă. Există și astăzi asemenea credințe deșarte, sunt practicate de către anumite grupuri și le cunoaștem [...]. Existau, deci, și în vremea lui Iisus, în popor. Iar ucenicii nu făceau altceva decât să exprime o asemenea idee cu care fuseseră și ei contaminați.

Dar nu era singura dată. Hai să vă duc într-un alt moment. Se găsea Iisus împreună cu apostolii Săi și le pune o întrebare: „Cine zic oamenii că sunt eu?”, iar ei au răspuns: „Păi unii cred că ești Moise, alții cred că ești Ilie sau un altul dintre profeți.” „Dar voi cine credeți că sunt?” Iar Petru, ca mai bătrân, răspunde, în numele tuturor: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”; mărturisește adevărul. Așadar, exista credința reîncarnării. Mulți văzuseră în Ioan Botezătorul – personalitate puternică, copleșitoare, o reincarnare a lui Ilie, a profetului năpraznic al Vechiului Testament. Iar alții credeau că Iisus ar fi o reîncarnare a lui Moise sau a lui Ilie. Mai mult decât atât, regele Irod, văzând minunile și puterea lui Iisus, s-a spăimântat, crezând că în El s-a reîncarnat Ioan Botezătorul, pe care el îl ucisese în temniță și că venise să îi ceară socoteală. Dar, la această problemă, Iisus răspunde prin minunea Schimbării la Față, când, strălucind în lumină, li se arată la trei dintre apostoli avându-i de-a dreapta și de-a stânga pe Moise și pe Ilie, voind prin aceasta să arate două lucruri: întâi, că El este altă Persoană decât Moise sau decât Ilie, că sunt, deci, persoane diferite, și, pe de altă parte, că El este mai mare decât Moise și decât Ilie.

Așadar, ne întoarcem la întrebarea stupidă, într-un fel, pentru noi, pentru credința noastră, a apostolilor:  „Cine a păcătuit, el sau părinții lui?” Și spune: „Nu, nici el.” Nu putea să păcătuiască pentru că nu exista. Acesta este adevărul. Dar nici părinții lui nu sunt vinovați, ci există o a treia rațiune pentru care poate exista suferință în afară de iubire și în afară de păcat: voia lui Dumnezeu, prin care El dorește să arate ceva. De îndată ce ne asumăm această credință, nu-L mai osândim pe Dumnezeu atunci când cădem victime unei suferințe fără să-i putem găsi explicația nici în noi înșine și nici în altcineva, nici în păcatul nostru sau al părinților, nici în virtutea noastră sau a părinților. Aceasta este, ca și suferința din iubire, o suferință asumată și, oricât ar fi de grea, se îndură mai ușor, sufletește vorbind. Suferința asumată este suferința mântuitoare. Suferința asumată este aceea a lui Iisus Hristos, Care din iubire pentru oameni a înțeles să se jertfească și să moară pe cruce, pentru ca să răscumpere prin iubire greșeala făcută de Adam prin păcat. Aceasta este legea: o greșeală făcută prin păcat poate fi răscumpărată printr-o suferință născută din iubire. 

Iubiții mei, omul acela fusese – repet – orb din naștere. Nu-I ceruse lui Iisus să-l vindece, pentru că era de neimaginat că poate cineva să facă așa ceva. Amintiți-vă că au mai fost orbi – și-l pomenesc pe Bartimeu, de lângă Ierihon, care, știind că trece Iisus pe lângă el, îi cere milă. Iisus îl întreabă: „Ce vrei să-ți fac?” „Doamne, să-mi recapăt vederea!” „Recapătă-ți vederea!” Și s-au deschis ochii, dar el fusese cândva văzător și acum era nevăzător, pe cătă vreme cestălalt nici nu se gândește să-Iceară lui Iisus să-l vindece, pentru că era de neimaginat așa ceva. De aceea și controversa cărturarilor de mai târziu. Pentru că Iisus, prin aceasta, Își arăta practic Dumnezeirea, în care ei, adversarii Săi, refuzau cu îndărătnicie să creadă. De aceea L-au și ucis. De aceea, când Iisus se zbătea pe cruce, ei Îl batjocoreau și-I spuneau: „Dacă ești Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce, ca să credem în Tine!”

Iubiții mei, totuși, fostul orb nu L-a cunoscut pe Iisus doar în clipa în care L-a văzut, adică la sfârșitul episodului istorisit de Evanghelistul Ioan. El Îl cunoscuse lăuntric mai dinainte, din clipa în care și-a dat seama era obiectul unei minuni extraordinare și din clipa în care și-a dat seama că el trebuie neapărat să se gândească la Dumnezeu prin minunea care se făcuse asupra lui. De atunci au început să i se deschidă ochii sufletului și cu acești ochi ai sufletului Îl mărturisea pe Iisus în fața fariseilor și în fața îndărătniciei lor. Cărturarii și fariseii au mers până acolo încât au negat identitatea orbului, că nu este el, ci că este altul. Și, pentru ca să se convingă că a fost el, i-au adus pe părinții lui -  „Este acesta fiul vostru?” Iar ei, înspăimântați – că le era frică: „Da, știm că e fiul nostru, știm că s-a născut orb și vedem că acum el are ochii deschiși, dar cine l-a vindecat și cum l-a vindecat nu știm să spunem. Să spună el, că e un bărbat în vârstă.” Și s-au eschivat. Dar el, bărbatul în vârstă, continua să-L mărturisească: „Eu nu știu dacă e păcătos sau nu, ceea ce știu este că El mi-a deschis mie ochii.” Cărturarii l-au obligat să mai spună de două-trei ori împrejurarea în care a fost vindecat, cum se face la un interogatoriu la poliție când ți se fură – aceeași întrebare de o sută de ori, că poate cumva te încurci și te prind cu o mică minciună. Iar el mărturisea o dată, de două ori, de trei ori cum s-a întâmplat, pentru ca la urmă, și trebuie să-l bănuim surâzând, să spună: „De ce mă întrebați atâta? Nu cumva vreți și voi să vă faceți ucenicii Lui?” S-au supărat: „Tu ești ucenicul Lui! Noi suntem ucenicii lui Moise! Noi nu știm de unde vine.” Și iar trebuie să-l bănuim pe orb surâzând sarcastic: „Păi aici e minunea, că voi nu știți de unde vine, dar El mi-a deschis mie ochii.” Așa se termină conversația, cu biruința adevărului asupra minciunii. 

Iubiții mei, în clipa în care orbul L-a văzut, realmente, pe Iisus cu ochii fizici, nu era pentru prima dată; Îl văzuse mai dinainte cu ochii sufletului. Aceasta este important. Oare nu avem și printre noi atâția oameni care pretind că văd, dar în realitate sunt orbi?! Se petrecea și atunci – nu le-a spus Iisus cărturarilor și fariseilor: „Orbi ce sunteți! Vedeți și, în același timp, nu vedeți.” Pentru că adevărul se descoperă pe dinlăuntru. Iar puterea omului este puterea lăuntrică, interioară. Cu această putere a lucrat Duhul Sfânt mai târziu asupra isihaștilor, asupra acelor călugări care au descoperit rugăciunea lui iisus și pe care o rosteau printr-un exercițiu spiritual extraordinar, așa încât ajungeau, în cele din urmă, să vadă Lumina cea necreată a lui Dumnezeu. Dumnezeu, ca esență este inaccesibil, dar se poate manifesta printr-o Lumină necreată, care izvorăște din El și care este, sau poate fi, accesibilă omului înduhovnicit, ridicat pe o foarte înaltă treaptă a trăirii spirituale. Ei bine, această Lumină pătrunde până în zilele noastre, pentru că până mai deunăzi am avut călugări luminați și avem și astăzi încă supraviețuitori care cultivă această rugăciune a minții și care sunt isihaști prin viețuirea lor, nemărturisită, de cele mai multe ori, pentru că smerenia se ferește să destăinuie sfințenia. Un sfânt care-și arată sfințenia nu e ste sfânt. Un înger care-și arată rănile nu este un înger. Îngerul are doar aripi, nu și răni. El și le ascunde cu aripile și pentru aceasta se menține în stare îngerească. 

De aceea, iubiții mei, Lumina lui Hristos o avem prin învățătura Lui și prin trăirea creștină. El este Cel Care a strigat: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea viață veșnică. Iar viața veșnică aceasta este, să Te cunoască pe Tine, Părinte, ei, oamenii, ca singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” El este Lumina lumii, pentru că El luminează tuturor. Important este ca noi să fim accesibili, să primim această Lumină. Soarele poate lumina oricât de puternic dar dacă tu îți pui ochelarii de fum, nu beneficiezi de lumina lui. Dacă pui obloane la ferești dimineața, soarele nu-ți pătrunde în casă. E nevoie neapărată de această conlucrare dintre Dumezeu și om, care se cheamă în limbaj teologic sinergie, împreună-lucrare. Omul nu se mântuiește prin sine însuși, dar nici Dumnezeu nu-l mântuiește împotriva propriei sale voințe, pentru că Dumnezeu respectă libertatea omului. Dimineața, există în grădină un boboc de floare, deasupra, în văzduh, este roua care stă să cadă. Dacă bobocul nu se va deschide și nu va deveni cupă ca să primească roua, aceasta nu-l va roura. Este important ca el, bobocul de floare, să devină cupă, pentru ca să beneficieze de prospețimea dimineții prin rouă.

Așa este și cu sufletul omenesc: trebuie neapărat să se deschidă către Lumină pentru ca să primească Lumina. E lumină și lumină, dar e vorba doar de Lumina adevărului, prin Iisus Hristos. Și bomba atomică produce lumină, dar să ne păzească Dumnezeu de o astfel de lumină, pe câtă vreme lumina soarelui este acea care simbolizează, întruchipează fizic, Lumina care ne vine de la Dumnezeu. Și să vă mai spun un lucru: e frumos răsăritul de soare, cu lumina lui, a zorilor, a soarelui care strălucește și care se împuternicește cu fiecare secundă, dar mie mi-e mai dragă lumina apusului. Și știți de ce? Pentru că lumina apusului este aceea a speranței. Și cred că-i mai bine omul să trăiască cu speranța decât cu certitudinile. Certitudinile se pot schimba, se pot stinge. Devin incertitudini sau decepții, dezamăgiri, pe câtă vreme speranța rămâne constantă, pentru că ea este o putere care nu te părăsește niciodată. Orice apus de soare este promisiunea răsăritului. De aceea, cel care a tradus pentru prima dată textul grecesc al unei cântări pe care o auziți sau o cântați la fiecare Vecernie – a tradus cu „Lumină lină” - a fost un om genial. În alte limbi străine nu există echivalent; această lumină lină, care este lumina apusului de soare, molcomă, îmbietoare, liniștitoare, odihnitoare după o zi de muncă și care îți oferă certitudinea că soarele care apune acum va răsări mâine – certitudinea că tu, cel care mori astăzi, vei învia mâine.

De aceea, aș încheia cu textul acestei cântări de la Vecernie, care întotdeauna mă emoționează, mai cu seamă când este cântată de voci frumoase, așa cum se petrece la mănăstiri: Lumină lină, a sfintei slave, a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, ajungând noi în  apusul soarelui și văzând lumina cea de seară. Lăudăm pre Tatăl, pe Fiul și pe Sfantul Duh, Dumnezeu. Vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te mărește!. (Bartolomeu Anania, 2005, Cluj-Napoca)

Sursa: https://www.activenews.ro/cultura/IPS-Bartolomeu-Anania-despre-ce-nu-s-a-intamplat-cu-orbii-din-Romania-Tocmai-in-aceasta-sta-minunea-ca-voi-nu-stiti-de-unde-este-iar-El-mi-a-deschis-ochii-Duminica-a-6-a-dupa-Pasti-156258

 

Ideile principale:

·         Întrebarea „Cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?” pornește de la ideea greșită că orice suferință are la bază un păcat.

·         Suferința poate avea cauze multiple: personale, moștenite (părinți, strămoși) sau poate fi o manifestare a voii lui Dumnezeu, independent de păcat.

·         Exemplul orbului din naștere arată că suferința sa nu avea cauză păcătoasă, ci avea rolul de a arăta slava lui Dumnezeu.

·         Ideea că omul a păcătuit înainte de naștere implică o credință în reîncarnare, străină de învățătura creștină.

·         Ucenicii, influențați de credințe păgâne (ex: metempsihoza egipteană, karma), exprimă o astfel de concepție, dar Iisus o respinge ferm.

·         Nu orice suferință este o pedeapsă; există suferință din iubire (ca a lui Hristos) și suferință îngăduită de Dumnezeu cu scop duhovnicesc.

·         Suferința asumată (ca jertfă din iubire sau încredere în Dumnezeu) este mântuitoare.

·         Orbul din naștere nu L-a cerut pe Iisus să-l vindece, fiindcă nu-și imagina posibilitatea vindecării.

·         A fost vindecat pentru a se arăta dumnezeirea lui Iisus și pentru a fi prilej de mărturisire a credinței în fața fariseilor.

·         Orbul L-a văzut întâi cu „ochii sufletului” (credința) și abia apoi cu ochii fizici – dovadă că adevărata vedere este cea lăuntrică.

·         Deși fizic văzători, fariseii erau orbi spiritual pentru că refuzau adevărul.

·         Iisus le spune direct că sunt orbi – văd, dar nu înțeleg.

·         Iisus este „Lumina lumii”; El luminează sufletul omului cu adevărul.

·         Lumina aceasta poate fi primită doar dacă omul se deschide – este nevoie de sinergie (conlucrare între om și Dumnezeu).

·         Așa cum floarea trebuie să se deschidă pentru a primi roua dimineții, sufletul trebuie să se deschidă către Dumnezeu.

·         Lumina apusului simbolizează speranța – o forță mai valoroasă decât certitudinile.

·         Speranța nu înșală, nu se destramă, ci promite mereu un nou început – un nou răsărit.