Mănăstirea „Sfântul Teodosie” (Betleem)

 

Mănăstirea „Sfântul Teodosie” (Betleem)[i]

 

 

Mănăstirea se află la aproximativ 8 km de Betleem și locul ei este legat de peștera în care au poposit cei trei magi de la Răsărit, când au venit să I se închine Domnului.

Numele locașului este legat de sfântul care întemeiază prima mănăstire cu viață de obște, Sfântul Teodosie. Acesta, conform informaților pe care le avem din Viețile Sfinților, s-a născut în părțile Capadociei (Turcia de astăzi în anul 424. Aproape de vârsta de 30 de ani pleacă la Locurile Sfinte și după ce primește binecuvântare de la duhovnicul său, în Antiohia, se reîntoarce în Țara Sfântă, unde prin rugăciune, Dumnezeu îi descoperă locul peșterii magilor: „Locul îi era cunoscut, însă mulțime de peșteri se găseau acolo. Punându-și nădejdea în Domnul, Sfântul Teodosie a postit și s-a rugat cu multă râvnă. Apoi a luat un tămâier, a pus cărbuni stinși, tămâie și a cercetat pe rând peșterile. Lângă peștera cea adevărată, cărbunii s-au aprins singuri, iar aroma jertfei celei bine-plăcute s-a înălțat îndată, mulțumind Bunului Dumnezeu pentru marea Sa îndurare”[1].

            Între anii 465-475, Sfântul Teodosie reușește să ridice aici o mănăstire, iar în jurul său se va aduna o mulțime de ucenici care vor respecta regulile monahale stabilite de el. Amplasarea mănăstirii pe un platou înalt făcea posibilă observarea unor locuri deosebite din Țara Sfântă: Muntele Măslinilor, Betleemul, Marea Moartă și pustia Carantaniei. Numărul viețuitorilor ajunse la 700 de monahi, iar daniile făcute de diferite persoane și pelerini au ajutat la consolidarea bisericii, a chiliilor și a ale celorlalte anexe de trebuință obștii și a pelerinilor la Locurile Sfintei, la care s-a adăugat o școală mănăstirească unde erau instruiți în învățătura teologică și duhovnicescă tinerii neofiți. Pe lângă școală s-au construit în mănăstire diferite ateliere în care se confecționau diferite obiecte necesare pentru obște, precum și pentru vânzarea acestora, iar sumele de bani obținute erau folosite la întreținerea locului.

            În învățăturile Sfântului Teodosie, desăvârșirea călugărului se arăta în îndeplinirea ascultărilor și săvârșirea faptelor bune în folosul aproapelui[2].

            Sfântul Teodosie a trecut la cele veșnice la 11 ianuarie 529, la vârsta de 105 ani. A fost înmormântat în Peștera Magilor de lângă mănăstire, unde se află și mormintele altor sfinți: Sfânta Sofia (mama Sfântului Sava cel Sfințit); Sfânta Teodota (mama Sfinților Cosma și Damian); Sfântul Ioan Moshu (cel care a alcătuit Limonariul sau Livada cu flori duhovnicești, o colecție de istorioare și învățături ale marilor viețuitori din Palestina); Sfânta Maria (mama Sfinților Arcadie și Ioan).

            Sfântul Sofronie, cel care îi urmează Sfântului Teodosie, va continua lucrarea lui. Acesta s-a mutat la Domnul la 21 martie 546. Urmașii lui Sofronie au fost Rufos, Stratigios și Modest. Ultimul dintre aceștia a fost martor al teribilului masacru săvârșit de perși în anul 614, când aproape toți viețuitorii au fost uciși.

În timpul secolelor XII-XIII, mănăstirea este refăcută, dar nu rezistă multă vreme, deoarece terenul din jurul ei va fi folosit de populația locală în scopul cultivării lui.

În anul 1881, datorită trecutului deosebit, locul va fi cumpărat de Fotios Alexandritis, directorul Seminarului „Sfânta Cruce”, iar în 1896 la 11 ianuarie, ziua de prăznuire a Sfântului Teodosie, patriarhul Ierusalimului sfințește noua fundație a bisericii. În 1950, se vor finaliza lucrările de la biserică, în timpul Cuviosului Leontie din Creta.

În interior se află așezate spre închinare, mici racle cu părticele din moaștele mai multor sfinți. Biserica este împodobită cu icoane ale Sfinților Cuvioși Sava și Teodosie. Pardoseala este realizată din granit și marmură, în mijlocul căreia se află vulturul bicefal, simbolul Patriarhiei Ecumenice. În pronaos, pe partea stângă după intrare, se află așezate în racle din lemn părticele din moaște ale părinților viețuitori în mănăstire, uciși in timpul masacrului provocat de persani.

 

---

[1] Pr. David Pristavu, Betleem Biserica Nașterii, Ierusalim, 2008, p. 52.

[2] Ibidem, p. 56.

---

[i] Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.

 

---

[1] Pr. David Pristavu, Betleem Biserica Nașterii, Ierusalim, 2008, p. 52.

[2] Ibidem, p. 56.

---

[i] Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.

Mănăstirea „Sfântul Teodosie” (Betleem) (II)

 

Mănăstirea „Sfântul Teodosie” (Betleem)[i]

 

 

Mănăstirea se află la aproximativ 8 km de Betleem și locul ei este legat de peștera în care au poposit cei trei magi de la Răsărit, când au venit să I se închine Domnului.

Numele locașului este legat de sfântul care întemeiază prima mănăstire cu viață de obște, Sfântul Teodosie. Acesta, conform informaților pe care le avem din Viețile Sfinților, s-a născut în părțile Capadociei (Turcia de astăzi în anul 424. Aproape de vârsta de 30 de ani pleacă la Locurile Sfinte și după ce primește binecuvântare de la duhovnicul său, în Antiohia, se reîntoarce în Țara Sfântă, unde prin rugăciune, Dumnezeu îi descoperă locul peșterii magilor: „Locul îi era cunoscut, însă mulțime de peșteri se găseau acolo. Punându-și nădejdea în Domnul, Sfântul Teodosie a postit și s-a rugat cu multă râvnă. Apoi a luat un tămâier, a pus cărbuni stinși, tămâie și a cercetat pe rând peșterile. Lângă peștera cea adevărată, cărbunii s-au aprins singuri, iar aroma jertfei celei bine-plăcute s-a înălțat îndată, mulțumind Bunului Dumnezeu pentru marea Sa îndurare”[1].

            Între anii 465-475, Sfântul Teodosie reușește să ridice aici o mănăstire, iar în jurul său se va aduna o mulțime de ucenici care vor respecta regulile monahale stabilite de el. Amplasarea mănăstirii pe un platou înalt făcea posibilă observarea unor locuri deosebite din Țara Sfântă: Muntele Măslinilor, Betleemul, Marea Moartă și pustia Carantaniei. Numărul viețuitorilor ajunse la 700 de monahi, iar daniile făcute de diferite persoane și pelerini au ajutat la consolidarea bisericii, a chiliilor și a ale celorlalte anexe de trebuință obștii și a pelerinilor la Locurile Sfintei, la care s-a adăugat o școală mănăstirească unde erau instruiți în învățătura teologică și duhovnicescă tinerii neofiți. Pe lângă școală s-au construit în mănăstire diferite ateliere în care se confecționau diferite obiecte necesare pentru obște, precum și pentru vânzarea acestora, iar sumele de bani obținute erau folosite la întreținerea locului.

            În învățăturile Sfântului Teodosie, desăvârșirea călugărului se arăta în îndeplinirea ascultărilor și săvârșirea faptelor bune în folosul aproapelui[2].

            Sfântul Teodosie a trecut la cele veșnice la 11 ianuarie 529, la vârsta de 105 ani. A fost înmormântat în Peștera Magilor de lângă mănăstire, unde se află și mormintele altor sfinți: Sfânta Sofia (mama Sfântului Sava cel Sfințit); Sfânta Teodota (mama Sfinților Cosma și Damian); Sfântul Ioan Moshu (cel care a alcătuit Limonariul sau Livada cu flori duhovnicești, o colecție de istorioare și învățături ale marilor viețuitori din Palestina); Sfânta Maria (mama Sfinților Arcadie și Ioan).

            Sfântul Sofronie, cel care îi urmează Sfântului Teodosie, va continua lucrarea lui. Acesta s-a mutat la Domnul la 21 martie 546. Urmașii lui Sofronie au fost Rufos, Stratigios și Modest. Ultimul dintre aceștia a fost martor al teribilului masacru săvârșit de perși în anul 614, când aproape toți viețuitorii au fost uciși.

În timpul secolelor XII-XIII, mănăstirea este refăcută, dar nu rezistă multă vreme, deoarece terenul din jurul ei va fi folosit de populația locală în scopul cultivării lui.

În anul 1881, datorită trecutului deosebit, locul va fi cumpărat de Fotios Alexandritis, directorul Seminarului „Sfânta Cruce”, iar în 1896 la 11 ianuarie, ziua de prăznuire a Sfântului Teodosie, patriarhul Ierusalimului sfințește noua fundație a bisericii. În 1950, se vor finaliza lucrările de la biserică, în timpul Cuviosului Leontie din Creta.

În interior se află așezate spre închinare, mici racle cu părticele din moaștele mai multor sfinți. Biserica este împodobită cu icoane ale Sfinților Cuvioși Sava și Teodosie. Pardoseala este realizată din granit și marmură, în mijlocul căreia se află vulturul bicefal, simbolul Patriarhiei Ecumenice. În pronaos, pe partea stângă după intrare, se află așezate în racle din lemn părticele din moaște ale părinților viețuitori în mănăstire, uciși in timpul masacrului provocat de persani.

 

---

[1] Pr. David Pristavu, Betleem Biserica Nașterii, Ierusalim, 2008, p. 52.

[2] Ibidem, p. 56.

---

[i] Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.

 

---

[1] Pr. David Pristavu, Betleem Biserica Nașterii, Ierusalim, 2008, p. 52.

[2] Ibidem, p. 56.

---

[i] Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.

Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon - Predica, predicatorul și ascultătorii...

 

Vasile Gordon - Predica, predicatorul si ascultatorii. Studii-teologice_seria-III_an-X_nr-01_ianuarie-Marti... by Hrab Alexandru

Bartolomeu Anania - Din ultima pastorală: un text despre starea lucrurilor

 

Un text scris acum 15 ani, care surprinde cu o claritate remarcabilă realitățile și frământările lumii pe care o trăim astăzi. O adevărată mărturie de luciditate, discernământ și înțelegere a timpului. Textul îi aparține Mitropolitului  Bartolomeu Anania.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Trăim realitatea unor vremuri, în care şi la noi în ţară, la fel ca peste tot în lume, Crăciunul se arată foarte devreme, scăldat într-o uriaşă risipă de lumini şi culori. Ai crede că toate jocurile de artificii ale lumii, ţâşnite-n văzduh şi sparte în milioane de jerbe sclipitoare, s-au aninat în copaci, pe balcoane, pe stâlpi, prin grădini, pe acoperişurile clădirilor, în ghirlande de văpăi sărbătoreşti. Fireşte, întâia şi marea bucurie e a copiilor.

Moş Crăciun, pe cât de bătrân, pe atât de ispititor, surâde din desagă şi făgăduieşte la nesfârşit. Părinţii i se supun cu mare lepădare de sine şi-i mută sacul sub crengile bradului festiv, coalizaţi într-o universală şi superbă amăgire a vârstei de cristal.

În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Betleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători.

Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi. Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s-a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr-o amintire liturgică şi, eventual, printr-un ospăţ la care El nu a fost poftit.

Sărbătorile de iarnă sunt o superbă celebrare a purităţii.

Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile, bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.

Din păcate, există printre noi destui „creştini” care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s-ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într-un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant.

Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu.

Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi?

Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea…

Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.

Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie.

Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă.

Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.

Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.

Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.

Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători.

La mulţi ani!

Ultima Pastorală scrisă de ÎPS Bartolomeu Anania (2010)

Sursa: Facebook

 

Despre Molitfele Sf. Vasile, dar care nu-s ale lui și care n-au treabă cu noaptea trecerii dintre ani

 

Despre Molitfele Sf. Vasile, dar care nu-s ale lui și care n-au treabă cu noaptea trecerii dintre ani

 

În fiecare an, la trecerea dintre ani sau pe 1 ianuarie, reapare o practică care ridică serioase probleme teologice și pastorale: citirea în masă a așa-numitelor „Molitfe ale Sfântului Vasile”. Deși este foarte răspândită, această practică nu este una firească în Tradiția Bisericii și merită lămurită, fără patimă, dar cu discernământ.

Nu toate aceste molitfe sunt scrise de Sfântul Vasile cel Mare. Cercetarea istorică și liturgică arată că majoritatea molitfelor de exorcizare atribuite lui sunt texte bizantine târzii, apărute la secole bune după viața sa. Ele au fost puse sub numele lui pentru autoritate și respect, nu pentru că el le-ar fi compus efectiv. Asta nu le face automat „rele”, dar obligă la onestitate.

Ziua de 1 ianuarie este o zi de sărbătoare, nu de exorcizare. Biserica prăznuiește Tăierea-împrejur a Domnului și pomenirea Sfântului Vasile. Este o zi a bucuriei, a binecuvântării timpului și a Liturghiei. Exorcismele sunt rugăciuni excepționale, destinate unor situații concrete și grave, nu unei sărbători luminoase și nu unei adunări generale.

Molitfele nu sunt rugăciuni de început de an. Ele nu se citesc pentru ca „să meargă bine anul”, pentru alungarea generică a răului sau ca protecție generală. Aceasta este o înțelegere greșită, apropiată de mentalitatea magică. În Ortodoxie, anul este binecuvântat prin Liturghie, prin pocăință, spovedanie și împărtășire, nu prin exorcizare colectivă.

Textele molitfelor sunt dure, imperative și centrate pe demoni și legături. Citite asupra copiilor, asupra oamenilor sănătoși sau asupra credincioșilor nepregătiți, ele pot induce teamă, anxietate și obsesie față de rău. Viața creștină este hristocentrică, nu dominată de frică.

Nu există o rânduială patristică sau canonică care să ceară citirea acestor molitfe la început de an. Sfântul Vasile nu a lăsat nicio poruncă în acest sens. Practica este una târzie și locală, nu o tradiție universală a Bisericii.

În tradiția veche, exorcismele se citeau individual, cu discernământ pastoral, după spovedanie și post, pentru cazuri reale. Citirea lor automată, asupra tuturor, doar pentru că „așa se face”, este considerată de mulți duhovnici un abuz liturgic.

Noaptea dintre ani nu are o semnificație liturgică specială. Este un prag calendaristic, nu unul sacramental. A încărca acest moment cu ideea că „trebuie neapărat citite molitfe” sau că altfel anul va fi rău ține mai degrabă de superstiție decât de credința ortodoxă.

Calea firească și sănătoasă duhovnicește este Liturghia, rugăciunea de mulțumire, pocăința, spovedania și încrederea în Hristos. Molitfele își au locul lor, dar nu la început de an și nu citite în masă, fără discernământ.

Concluzia este simplă: molitfele nu sunt rele în sine, dar folosirea lor greșită poate produce frică și confuzie. Credința adevărată începe cu lumină, nu cu teamă.