luni, 24 ianuarie 2022
duminică, 9 ianuarie 2022
vineri, 7 ianuarie 2022
vineri, 31 decembrie 2021
Idei pentru predica din 1 ianuarie: Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului, Sf. Ier. Vasile cel Mare și Anul Nou civil - †Preafericitul Părinte Patriarh Daniel
Idei pentru predica
din 1 ianuarie: Tăierea-împrejur cea
după trup a Domnului,
Sf. Ier. Vasile cel Mare și Anul Nou
civil
†Preafericitul
Părinte Patriarh Daniel
-
Tăierea-împrejur
Mântuitorul arată că a venit să
împlinească Legea, să o pună în practică, și în același timp să
o plinească, adică să o desăvârșească.
-
Tăierea-împrejur Mântuitorul arată că a
venit să împlinească Legea, să o pună în practică, și
în același timp să o plinească, adică să o desăvârșească.
-
Taina Botezului este o tăiere-împrejur
spirituală care înseamnă a tăia din preocupările noastre toate gândurile rele
și toate simțămintele păcătoase.
-
Deci numele complet al Mântuitorului
este Iisus – Dumnezeu Mântuitor și Hristos – Unsul lui Dumnezeu.
-
Creștinii păstrează din tradiția veche
iudaică punerea numelui noului născut la vârsta de opt zile, „în
general nume de sfinți, ca să fie ocrotiți prin rugăciunile lor copilul, dar și
pentru a-i avea ca model”.
-
Sfântul
Vasile cel Mare este „un păstor înțelept, un teolog profund,
dar în același timp un om care ajută foarte mult pe cei săraci”.
-
De la Sf. Vasile cel Mare avem
tradiția operei filantropice, a lucrării de caritate a Bisericii, această
tradiție de a lega rugăciunea cu fapta cea bună, rugăciunea cu munca.
-
Sf. Vasile a realizat:
·
case pentru primirea străinilor;
·
case pentru bolnavi;
·
case pentru bătrâni;
·
cantine pentru săraci;
·
case pentru tratarea bolnavilor;
·
o leprozerie.
-
Anul
nou civil, sărbătoare care derivă de la numele zeului roman
Ianus, care era reprezentat cu două fețe, una îndreptată spre trecut și alta
spre viitor, Anul Nou fiind un moment de bilanț.
-
Începutul lui ianuarie, „e timpul
să ne gândim ce am făcut în trecut și să îndreptăm ceea ce n-a fost bine și să
privim spre viitor cu speranță și cu gânduri bune de a săvârși mai multe fapte
bune și de a ne apropia mai mult de Dumnezeu și de semenii noștri”.
Sursa: http://basilica.ro/live-parintele-patriarh-oficiaza-sf-liturghie-in-prima-zi-a-anului/
Predică la Anul Nou - Preot Profesor Ene Braniște
Predică la Anul Nou[i]
Prăznuim
astăzi zi de întreită sărbătoare!
I.
În primul rând, sărbătorim astăzi marele praznic împărătesc al Tăierii-împrejur
a Domnului nostru Iisus Hristos, al zilei în care
dumnezeiescul Prunc, potrivit rânduielilor Legii Vechi, a fost adus de sfânta
Sa Maică la templu, unde a fost tăiat împrejur și a primit numele de Iisus, care înseamnă Mântuitor (cf. Luca 2, 22 și urm).
II.
În al doilea rând, în ziua de 1 Ianuarie
Biserica creștină ortodoxă sărbătorește
amintirea
Sfântului Vasile, marele arhiepiscop al Cezareei
Capadociei, trecut la Domnul, la 1 ianuarie în anul 379. A fost unul din cei
mai mari sfinți ierarhi pe care i-a avut creștinătatea: un adevărat episcop, un
iscusit organizator al vieții bisericești și călugărești, un neînfricat
mărturisitor și apărător al credinței celei adevărate, un nobil prieten șu
ajutător al săracilor din vremea lui, un venerabil ascet și sfânt, un vestit
cărturar și cuvântător bisericesc și unul dintre cei mai mari teologi ai
Bisericii din toate timpurile, care a fixat în scrierile lui nepieritoare, cele
mai de frunte și mai adânci adevăruri de credință ale Ortodoxiei.
III.
O a treia semnificație a acestei zile este
aceea că potrivit unei vechi tradiții,
Biserica Ortodoxă a fixat începutul anului bisericesc
la 1 Septembrie, adică odată ci începutul toamnei. Dar după tradiții și mai
vechi, care vin dinainte de nașterea și de creștinarea neamului nostru, atât la
noi cât și la alte popoare, se serbează tot astăzi și începutul Anului Civil. Măsurătoarea acesta a anilor,
întrebuințată din cele mai vechi timpuri în viața de stat se întemeiază pe
mersul soarelui, care reglementează anotimpurile și îndeletnicirile oamenilor,
mai ales pe cele în legătură cu lucrarea pământului. Încă de acum o săptămână,
când am avut solstițiul de iarnă, adică noaptea cea mai lungă și ziua cea mai
scurtă din tot timpul anului, zilele au început să crească iar nopțile să se
micșoreze. Ieșit biruitor din lupta cu frigul și întunericul iernii, soarele
începe de acum un nou an și sub lumina și căldura lui, pământul și tot ce
trăiește pe el renaște la o viață nouă. Cu toate că Biserica ortodoxă nu
împărtășește oficial această datină străveche și atât de mult înrădăcinată de a
o socoti începutul anului la 1 Ianuarie, a tolerat-o și a căutat să încreștineze
cel puțin unele străvechi obiceiuri păgâne legate de această dată,
binecuvântând cu harul ei sfințitor începutul fiecărui an nou din viața
noastră.
Trebuie
să recunoaștem, cu oarecare părere de rău, că pentru cei mai mulți dintre noi,
accentul nu se pune în sărbătoarea de astăzi pe mare praznic împărătesc al
Tăierii-împrejur, sau pe pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, ci mai mult pe
Anul nou, adică pe o sărbătoare de origine necreștină și încă neconsfințită de
către Biserică. La Anul Nou ne gândim cel mai mult, pe el îl așteptăm și pentru
întâmpinarea lui ne-am pregătit mai cu înfrigurare, de le ne legăm toți atâtea
nădejdi, visuri și planuri de viitor! De aceea, și cuvântul nostru de astăzi va
stărui mai mult asupra acestui punct. Să vedem deci cu ce gânduri trebuie să întâmpină noi creștinii începutul unui nou an
din viața noastră.
Viața
noastră se scurge, ca apele unui râu, între două țărmuri, termene sau hotare,
din care nu poate ieși: nașterea și moartea, leagănul și mormântul. Iar anii nu
sunt decât simplu verigi sau inele din lanțul care leagă aceste hotare și care
la unii e mai lung, la alții mai scurt. Cu fiecare an, noi înaintăm de fapt tot
mai mult către sfârșitul inevitabil, de care nimeni nu poate scăpa. Cu fiecare
an ne depărtăm tot mai mult de leagăn și ne apropiem tot mai mult de mormânt.
Și toți dorim să trăim cât mai mult, să adăugăm cât mai muți ani la vârsta
noastră. De aceea și urarea cea mai obișnuită pe care ne-o facem astăzi unii
altora este să trăim mult: „La mulți ani”.
Bun
și firesc lucru este această dorință și această urare de viață lungă, căci doar
de aceea ne-a dăruit Dumnezeu viața: ca
să o trăim. Dar să nu uităm că vrednicia omului nu stă în numărul anilor pe
care i-a trăit, iar valoarea vieții noastre nu se măsoară după lungimea ei, ci
după felul în care am trăit-o. „Bătrânețile
cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă [...]; Înțelepciunea este la om
adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 8-9). La
înfricoșătoarea judecată nu ne va întreba Domnul câți ani am trăit aici pe
pământ, ci câte fapte bune am făcut.
Nu ne va cere socoteală cât am trăit, ci
cum am trăit în lume.
Au
fost oameni care au trăit ani mulți și au atins vârsta matusalemice, dar au
trăit degeaba, au făcut zadarnic umbră pământului; n-au lăsat nimic de seamă pe
urma lor, nici o faptă mare, nici un nume bun, nici un regret, nici o amintire!
Și dimpotrivă, au fost oameni care au trăit puțin, dar viața lor scurtă a
strălucit în lume ca fulgerul în beznă, uimind pe contemporani și pe urmași cu
înțelepciune lor adâncă, cu pilda muncii lor neistovite, cu virtuțile lor fără
de seamăn, cu isprăvile lor pomenite cu admirație de cei de după ei.
Să ne
gândim, de pildă, la Sfântul Vasile cel Mare, pe care îl sărbătorim astăzi. El
a murit înainte de a împlini 50 de ani. Dar ce viață sfântă și bogată în
înfăptuiri mărețe! Ce viață pilduitoare prin curăția și sfințenia ei
feciorească, prin grija pe care Sfântul a purtat-o săracilor, orfanilor,
bătrânilor și bolnavilor din vremea lui, prin jertfa sa în slujba aproapelui și
a Bisericii creștine, prin curajul și bărbăția cu care a apărat dreapta
credință în fața puternicilor veacului! Ce operă măreață a lăsat în urma lui și
ce amintire trainică și venerabilă! Iată, pomenirea lui se face astăzi cu
cinste în toate bisericile ortodoxe și numele lui este pururi slăvit și
binecuvântat în întreaga lume creștină. E cea mai minunată pildă și cea mai
fericită întruchipare a unei vieți cu adevărat creștine, pe care Biserica putea
să ne-o așeze astăzi, în pragul unui an nou, care model și dreptar de urmat
pentru viața noastră de aici înainte, ca și când ar fi vrut să ne spune: așa se intră în veșnicie!
Căci cu
prețul unei vieți scurte, dar plină de osteneli rodnice și de înfăptuiri
mărețe, Sfântul Vasile cel Mare și-a agonisit pe pământ amintire și cinstire
nepieritoare din partea oamenilor, iar de la Dumnezeu viața cea fericită și
veșnică. Moartea sa după trup a însemnat nu sfârșitul vieții, ci începutul
vieți celei adevărate și veșnice. Odată cu începutul unui nou an, sufletul său
sfânt, eliberat din cătușele timpului, a intrat pe porțile veșniciei, iar
numele său a intrat în istorie, pentru a nu fi uitat niciodată, adeverind
cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „Drepții
în veci vor fi vii [...]” (Înțelepciunea
lui Solomon 5, 15).
Așadar,
să năzuim nu numai să trăim mult, ci
să trăim și frumos, să viețuim
creștinește. Nu numai să adăugăm la vârsta noastră cât mai mulți ani trăiți
zadarnic, ci să și folosim cât mai bine și cât mai înțelepțește fiecare an,
fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dă de trăit. „Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca
niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”, ne îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 15-16). Zilele noastre sunt adică bune sau
rele, după cum le facem sau le trăim noi. Zilele petrecute în line și în
trândăvie, în ticăloșii și răutăți, sunt „zile rele”, zile goale, zile
pierdute, zile trăite zadarnic. Și dimpotrivă, zilele trăite în împlinirea
datoriei, în muncă neprecupețită, în fapte bune și în împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu, sunt „zile bune”, adică zile pline, îmbelșugate și rodnice, zile
câștigate pentru veșnicie, pietre de temelie la zidirea unei lumi mai bune aici
pe pământ și a fericirii noastre în ceruri. Și cum sunt zilele noastre, așa ne
vor fi și anii. Un an poate fi o clipă și
o veșnicie în același timp: o clipă trecătoare când îl trăiești zadarnic, o
veșnicie cânt îl trăiești cum se cuvine.
Să nu
lăsăm deci zilele să se scurgă zadarnic, căci timpul nu se mai întoarce și
odată va trebui să dăm seama de felul cum l-am întrebuințat. Fiecare an din
viața noastră să fie un pas în plus pe calea desăvârșirii noastre, pe calea
sporirii în virtute și în înțelepciune. Fiecare an din viața noastră să fie o
treaptă mai sus pe scara nevăzută care ne înalță spre cer. Anul nou trebuie să
ne prindă deci cu hotărârea nestrămutată de a întrebuința și mai cu folos, și
mai înțelepțește, anii și zilele pe care le mai avem de trăit. Să ne găsească
însuflețiți de dorința de a munci cât mai mult și mai bine, de a trăit cât mai
creștinește, de a fi din ce în ce mai buni, mai drepți și mai înțelepți, mai
plini de iubire, de omenie și de bunătate, sârguindu-ne să ne asemănăm cât mai
mult cu putință marelui Sfânt pe care îl sărbătorim astăzi.
Acum la încheierea anului care s-a dus și la
porțile anului care începe, să o rupem cu păcatele și cu greșelile trecutului
și să începem o viață nouă, virtuoasă și sfântă. „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel
vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții
voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate
și în sfințenia adevărului” (Efeseni
4, 22-24). E obiceiul ca în noaptea anului nou să se stingă o clipă luminile,
pentru ca să închipuim întunerecul trecutului în care a intrat anul ce s-a
scurs și să întâmpinăm întru lumină anul care începe. Să lepădăm deci și noi
lucrurile întunericului și să îmbrăcăm armele luminii, după cum ne îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani 13,
12-14).
În
scurgerea nesfârșită a timpului, omenirea a încrestat pe răbojul amintirii ei
ani nenumărați, dar nu toți de aceeași însemnătate în fața istoriei și a
veșniciei. Au fost ani și epoci întregi care s-au scurs în negura trecutului
fără să lase în amintirea omenirii nici un fapt de seamă pentru viitorul și
progresul ei; oamenii acelor vremuri au pierit și ei fără nici o urmă în bezna
uitării. Au fost, dimpotrivă, ani și vremuri de răscruce, care au lăsat urme
neșterse în amintirea omenirii, prin faptele de neuitat pe care oamenii acelor
vremuri le-au scris în cartea istoriei. Dintre aceste din urmă face parte și
vremea noastră. Ne-a fost dar să trăim în anii din urmă evenimente epocale pentru
destinul omenirii. Trăim vremuri de adânci și universale prefaceri și înnoiri.
O lume veche, bătrână și putredă, plină de nedreptăți, de păcate și de
suferințe, se prăbușește sub ochii noștri și pe ruinele ei se ridică o alta mai
bună, mai dreaptă și mai fericită, zidită de oamenii muncii din această parte a
lumii.
Să ne
dovedim vrednici de însemnătatea istorică a nilor de răscruce pe care îi trăim!
Să nu rămânem simpli martori sau asistenți pasivi la cele ce se întâmplă sub
ochii noștri, cu să fim făurari activi ai vremurilor ce vin! Să contribuim și
noi cu munca și cu strădania noastră, la făurirea unei lumi mai bune, mai drept
întocmite și mai fericite, întemeiată pe dreptate, pe frățietate și bună
înțelegere între oameni și popoare.
Cu
astfel de gânduri și de hotărâri se cuvine deci să întâmpinăm Noul An.
Înălțându-ne cugetele la Dumnezeu, Stăpânul cel veșnic al lumii și al
veacurilor, în mâna Căruia sau vremurile și viața noastră, să-I mulțumim pentru
cele ce am putut înfăptui în anul ce a trecut și să-l rugăm să ne ajute a trece
cu bine și anul ce începe. Să rânduiască Domnul ca anul ce vine, să vină cu
darul cel mai de preț pe care El îl poate face întregii omeniri de astăzi: pacea,
acea pace dreaptă, trainică și definitivă, pe care toți o dorim și pentru
înfăptuirea căreia toți avem datoria să luptăm. Să punem deci viața noastră sub
scutul lui Dumnezeu și al Sfântului Vasile cel Mare, pe care îl pomenim și îl
cinstim astăzi; și întrarmându-ne cu semnul Sfintei Cruci, să zicem și noi cu
nădejde, așa cum făceau strămoșii noștri, ori de câte ori începeau un lucru
nou: „Doamne, ajută”. Amin[ii].
vineri, 24 decembrie 2021
PE ALTĂ CALE - IPS Andrei Andreicuț
PE
ALTĂ CALE[1]
De şase săptămâni
încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim
ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară
printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.
De şase săptămâni am ponit la drum
spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din
pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în
Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună
spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.
Iată-ne într-acest moment sublim:
Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am
întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea
Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei.
Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă
binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut
azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Întrebarea pe care ne-o punem este
următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am
întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem
acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.
Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie
de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este
poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi
strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei
care o află” (Matei 7, 13-14).
Craii au venit înspre Hristos pe
calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au
întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă
este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate
s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).
Avem şi criterii de a ne verifica
dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul
îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul
îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar
faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii,
mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele
asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la
mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii,
calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi
craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei
plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei
fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine,
credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).
Domnul Hristos, în predica de pe
munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge:
„după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au
doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice
pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să
facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face
roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).
Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui
datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului
încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt
neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile
S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în
iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe
legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să
prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].
Cei trei crai s-au cutremurat în faţa
acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale.
Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi
noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile
pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase
pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi
de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru
este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de
gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că
lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului.
Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt
popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a
ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le
spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea
voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la
voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!
Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce
colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima
vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după
învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea
ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de
lipsit de vlagă.
Totuşi, şi aceasta ne mângâie
sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de
Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor,
care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se
întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul
Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit,
care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan
1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu
Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost
de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi
întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre?
Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?
Trăim într-o lume dezorientată,
încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt
prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre
semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale,
sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină
multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în
Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite
lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că
trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De
aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi
mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri,
nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este
comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor
şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la
limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe
lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru
care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.
Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe
care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea
strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm
din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri.
Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la
cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu
sudoarea frunţii lor brazdele pământului.
În preajma clipelor de cânte şi
lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât
printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu
pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei.
Amin[3].
Eveniment istoric și Taină
Eveniment istoric și Taină
Nașterea
lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită
epocă, pe vremea când Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea
guverna Irod. Sfinții Evangheliști insistă în accentuarea caracterului istoric
al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate
istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc și că întruparea
nu a fost o presupunere sau o închipuire.
În ciuda caracterului său istoric,
acest eveniment este o taină. Știm că există Dumnezeu-Om, Dumnezeu desăvârșit,
dar felul în care firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească în ipostasul
Cuvântului rămâne o taină. De altfel, ceea ce s-a petrecut în persoana lui
Hristos, adică unirea ipostatică a firii dumnezeiești cu cea omenească, este un
eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin avea să spună că Hristos este
„singurul lucru nou sub soare”, adică singurul lucru nou după zidirea lumii.
Aceasta înseamnă că, după facerea lumii și a omului, nimic nu mai este nou în
univers. Toate se repetă. Nașterea unui om este rezultatul cuvântului lui
Dumnezeu să facem om după chipul și după
asemănarea Noastră sau creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl
supuneți (Facere 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeul-Om Hristos.
Așadar, caracterul istoric al
evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desființează caracterul
istoric. De Crăciun, sărbătorim Nașterea lui Hristos, dar în același timp,
trăim faptele legate de Naștere și în chip tainic, în inima noastră, pentru că
atunci când viețuim în Biserică, trăim și suntem părtași la toate stadiile
sfintei întrupări[1].
[1]
Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la
Marile Sărbători, trad. de Daniela Filioreanu,, ed. Egumenița/Cartea Ortodoxă,
Galați, 2004, pp. 26-27.
Darurile lui Dumnezeu, darurile noastre și darul Crăciunului Ieromonah Calnic Berger
Darurile lui Dumnezeu, darurile
noastre și darul Crăciunului
Ieromonah
Calnic Berger
„Al Domnului este pământul și
plinirea lui” (Ps 23, 1). Acest verset din Psalmi
ne aduce aminte un adevărat foarte important: Dumnezeu a creat toate lucrurile
și, prin urmare, toate sunt ale Lui.
Dar El ne împrumută aceste lucruri pe
durata vieții noastre pe acest pământ. Lumea e înainte de toate un dar al lui Dumnezeu pentru noi. În chip
asemănător, făcuți după chipul lui Dumnezeu, trebuie să ne folosim în lume în
primul rând ca de un dar al nostru pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Primind
lumea ca dar și oferind-o înapoi lui Dumnezeu ca dar, lumea devine un mijloc de
creștere duhovnicească și comuniune. Într-adevăr, lumea și tot ce e în ea n-au
sens decât ca mediu de părtășie între cei doi poli ai existenței sale: Dumnezeu
care a creat-o și omul pentru care a fost creată.
În lumea creată omul se află „la
mijloc”. În parte suflet nematerial și în parte trup material, omul este, în
cuvintele sfântului Grigorie Teologul, un „închinător amestecat” aflat „la jumătatea drumului între măreție și
josnicie”. Suntem legați de lucrurile pământului prin însăși existența noastră.
Dar tot prin însăși existența noastră suntem chemați să transcendem lucrurile
pământului. Omul e deopotrivă parte a pământului și deasupra lui. Suntem
administratori ai pământului, oferind lucrurile sale Domnului. Modul
administrării noastre va determina destinul petrecut pe pământ, pentru că
orientarea și desprinderile sufletului se pot schimba fără trup.
Ca să-l învețe pe om că lucrurile
aceste lumi nu erau exclusiv pentru folosul său propriu, ci ca să fie folosite
pentru scopurile lui Dumnezeu, Vechiul Testament poruncea să fie dată o
zeciuială, o taxă de 10% pe an, pentru susținerea cultului de la Templu și a
săracilor. Aducerea acestui dar era un act de slăvire și mulțumire adusă lui
Dumnezeu, de recunoaștere a faptului că El este izvorul tuturor celor bune și
al fiecărui bine în parte.
Darul Crăciunului a schimbat însă
toate acestea. De Crăciun, Dumnezeu Însuși a fixat un nou standard al dăruirii:
Dumnezeu Se dă pe Sine Însuși
neamului omenesc făcându-Se om. În acest dar El nu ține pentru Sine Însuși
nimic. Face o oferire totală și completă. Fiind El Însuși nelimitat și
neschimbabil, binevoiește să devină parte a creației Sale limitate și supuse
schimbării. Face asta „fără schimbare, fără contopire și fără împărțire”, cu
alte cuvinte fără a înceta să fie Dumnezeu deplin și adevărat. Făcând astfel, a
schimbat și locul omenirii în creație: dacă în „mijlocul” creației era omul,
unind în sine însuși spiritualul și materialul, acum Fiul lui Dumnezeu devine
El Însuși centru întregii existențe, unind în Sine Însuși ca Dumnezeu-om nu
numai spiritualul și materialul ca om, ci și cerul și pământul, creatul și
Necreatul, timpul și veșnicia.
Întruparea e o taină. Nici o analogie
nu poate face înțeles cum anume Dumnezeu infinit, neschimbat, veșnic, aflat în
afara spațiului și a timpului și Care vede trecutul, prezentul și viitorul
într-un acum veșnic, Se face limitat și parte a timpului. „Eul” Fiului lui
Dumnezeu e totodată „Eul” lui Iisus Hristos. Hristos este, în cuvintele
sfântului Ioan Damaschinul, „singurul lucru nou sub soare”.
Cum putem să-I mulțumim lui Dumnezeu
pentru „un dar atât de nespus” (2 Co 9, 15)? Numai într-un singur fel:
oferindu-ne pe noi înșine și viețile noastre în schimb lui Dumnezeu/ neținând
nimic pentru noi. Făcând o oferire cât mai totală și mai completă cu putință,
care va afecta toate activitățile, bunurile, relațiile, rațiunea, adevărurile, scopurile
și visele noastre. Ceea ce înseamnă iubire. Asta e tot ce caută Dumnezeu:
iubirea noastră liber oferită.
Putem spune atunci că Întruparea
Fiului lui Dumnezeu vine cu un scop: El ni Se oferă pe Sine Însuși, ca și noi
să I ne oferim pe noi înșine. A venit să ne facă asemenea Lui. „Iar noi vom fi
prin har tot ceea ce este El prin fire”, scria sfântul Maxim. Devenim asemenea
lui Dumnezeu, fără să încetăm să fim deplin și cu adevărat oameni. A fi „ca
Dumnezeu” înseamnă însă și să fim dăruitori, căci mai presus de orice Dumnezeu
e un Dăruitor. Iar noi suntem chemați să fim, la rândul nostru, dăruitori, nu
doar primitori.
Ce chemare înaltă! Câți pot primi
darul lui Dumnezeu și să întoarcă înapoi acest dar? Câți pot să-i urmeze pe
Cruce Pruncului nou-născut în Betleem? Icoana Nașterii ni-L arată încă de la
nașterea Sa drept Mielul jertfit al lui Dumnezeu: născut într-o peșteră-iesle,
asemănătoare peșterii-mormânt, și venerat de păstorii care creștea oi pentru
jertfele templului. Dăruirea lui Dumnezeu e o dăruire sacrificială, jertfelnică. De aceea întoarcerea acestui dar de
către noi lui Dumnezeu trebuie să fie și ea sacrificială, jertfelnică. Dumnezeu
nu Se mulțumește numai cu 10%, El vrea 100%. Nu putem să ne facem asemenea lui
Hristos – Care S-a oferit deplin lui Dumnezeu – dacă nu ne oferim și noi deplin
Lui.
Darul sacrificial, jertfelnic, făcut
de Dumnezeu neamului omenesc e temeiul insistenței Bisericii pe dăruirea de
milostenii în postul Crăciunului. Mesajul Crăciunului a fost însă în foarte
mare măsură răsturnat cu capul în jos în lumea contemporană nouă. Notabilă e
absența oricărei reflecții asupra Tainei reale a sărbătorii. Adeseori Crăciunul
nu e nimic mai mult decât o sărbătoare a sărbătoririi, o tristă oglindire a
falimentului spiritual și materialismului vieții contemporane. Și noi
ortodocșii putem fi ispitiți să-i învățăm pe copiii noștri că sărbătoarea
Crăciunului e una a primirii (de daruri etc.) mai degrabă decât a dăruirii sau a împărtășirii. Și noi
putem fi atât de „ocupați” încât să pierdem orice simț al unei Taine dincolo de
lume.
Felul cum sărbătorim Crăciunul devine
prin aceasta o provocare. Intimitatea și veselia familiei își au locul lor, nu
însă zgomotul și agitația, căcă bucuria liniștită caracterizează Crăciunul.
Pentru ca să ne pregătim pentru asta, Biserica ne cheamă să postim. Contrat practicii contemporane,
Crăciunul e o sărbătoare care trebuie prăznuită vesel, dar liniștit. În acest fel intră Fiul lui Dumnezeu în lume: născut în
tăcerea nopții, în timp ce lumea ocupată dormea fără să-i pese. Numai câțiva
păstori care vegheau și animalele necuvântătoare au putut auzi veselul cântec
de bucurie al îngerilor. În această liniște s-au deschis cerurile și s-a arătat
„Lumina veselă” a prezenței lui Hristos. În această liniște s-a arătat darul
lui Dumnezeu și numai în această liniște ne putem apropia de El să-I oferim
darurile noastre.
Pregătirea pentru Crăciune e o dublă
provocare pentru credinciosul ortodox de azi. Pe de-o parte, e vreme unei
meditări liniștite la darul deplin al lui Dumnezeu Care ni Se dă pe Sine însuși
nouă. Pe de altă parte, e un prilej să aplicăm propriei noastre dăruiri
standardele lui Dumnezeu, întorcându-I darurile Sale împreună cu propriile
noastre vieți. Cel mai important lucru pe care i-L putem da este inima noastră.
Toate celelalte vin după acesta. Așa cum spune sfântul Grigorie Teologul: „Să
ne asemănăm lui Hristos, întrucât Hristos S-a asemănat nouă. Să ne face
dumnezei pentru El, Care pentru noi S-a făcut om... să dăm totul, să oferim
totul... dar nu-I putem da nimic decât pe noi înșine, înțelegând Taina și
făcându-ne pentru El tot ceea ce El S-a făcut pentru noi”[1].
[1]Ieromonah
Calinic (Berger), Provocări ale gândirii
și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad.
Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 13-17.
marți, 21 decembrie 2021
Cuvântare la Nașterea cea după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos
Cuvântare la Nașterea cea după trup
a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului
nostru Iisus Hristos
Astăzi
văd că cerul și pământul se află întru aceeași cinste și că se înalță cele de
jos până acolo unde se găsesc cele mai înalte dintre toate. Oricare ar fi
firea, poziția și ordinea a celor mai presus de lume, nu există nimic mai minunat
și mai valoros decât peștera și ieslea din Betleem și decât scutecele pruncului
Hristos. Între cele ce a făcut de-a lungul veacurilor Dumnezeu pentru om, nu
există nimic mai folositor pentru toți și mai sfânt decât ceea ce sărbătorim
astăzi. Nașterea lui Hristos.
Fiul lui
Dumnezeu Cel mai înainte de veci și de nedescris Se naște după trup într-o
peșteră. Este în acel moment fără adăpost. Nu are loc în care să locuiască și
este așezat în ieslea animalelor necuvântătoare. Se face văzut și este pipăit
și înfășurat în scutece. Trupul Său însă nu s-a născut pentru a se destrăma
puțin. Împreună cu el S-a unit Dumnezeu în cea de-a doua persoană a Sfintei
Treimi în chip neconfundabil și s-a format un ipostas teandric (Dumnezeiesc-omenesc)
care a locuit în pântece fecioresc și s-a născut fără să veteme puritatea
Fecioarei. Aceea, de asemenea, după cum s-a arătat mai presus de orice plăcere
pătimașă în timpul zămislirii, așa cum s-a arătat mai presus de durerile fizice
în timpul nașterii. Nu este numai Dumnezeirea de neexplicat, ci și felul în
care Hristos S-a unit cu trupul este cu neputință a fi înțeles în mod logic. Îngăduința
aceasta aceasta a lui Dumnezeu este de nedescris și depășește orice minte și
cuvânt. Acum Hristos este El Însuși Dumnezeu desăvârșit dar și Om desăvârșit.
Diavolul
nu a putut să primească să fie mai prejos decât nici un înger, dar nici chiar
decât Dumnezeu. A vurt așadar să se asemene cu Însuși Ziditorul. Atunci a avut
loc căderea lui înfricoșătoare. În continuare, neputând să suporte ceea ce i
s-a întâmplat, s-a pornit cu invidie împotriva omului și cu vicleșug la târât
pe Adam în neascultare. Astfel s-a înfățișat începătorul răutății, pe el însuși
ca și prototip al răutății, la care participă în continuare numai aceia care
preferă să fie cu el. iubitorul de oameni Dumnezeu a binevoit să elibereze făpturile
Lui din preamândra răutate a diavolului. S-a pogorât de sus, S-a smerit și a
sărăcit ca noi, amestecând omenirea cu Dumnezeirea. A arătat astfel tuturor
smerenia, ca și cale ce duce către cele de sus. Acum și îngerii au învățat de
la Stăpânul Hristos că drumul asemănării cu El nu este înălțarea, ci smerenia. Oamenii
pot ușor să-și îndrepte greșelile, de vreme ce recunosc că smerenia este drumul
care îi ridică la Dumnezeu și astfel pot să se îndrepte. Cu nașterea lui
Hristos diavolul a fost rușinat și a fost înfrânt. Mai mult, acum a fost călcat
în picioare de către aceia care au fost mai înainte sub picioarele lui.
Acesta,
Care rânduiește toate, astăzi este înfășat în scutece sărace. Cu vrerea Lui devine
sărac și Se socotește împreună cu robii, deoarece dorește să vadă din nou bogat
pe om. Cine și-a dat seama și a înțeles cinstea, pe care a primit-o firea noastră
de la Dumnezeu și a sesizat iubirea Lui de oameni, va alerga cu dor către
Acesta. Va auzi și va învăța poruncile Lui. Va fi surprins de taina prefacerii
noastre.
Steaua,
care a condus magii, s-a oprit când s-au oprit ei, a înaintat când au început
din nou să meargă. A fost conducătorul lor, care nu i-a lăsat niciodată
singuri, până când au ajuns la casa unde L-au găsit și s-au închinat lui
Hristos. I-au dăruit aur și tămâie și smirnă. Deoarece Acesta prin moartea Lui,
a cărei simbol a fost smirna, ne-a dăruit dumnezeiasca viață, a cărei
închipuire a fost tămâia, dar și sfânta strălucire și împărăția, pe care o
înfățișează aurul. Păstorii întocmesc astăzi horă obștească cu îngerii pentru
Nou-Născutul Hristos. Cauza acestor doxologii comune este mesajul marii
bucurii, pe care au primit-o că astăzi S-a născut Mântuitorul oamenilor. Pentru
toți au venit bunăvoirea și bucuria.
Fraților,
am primit ca moștenire de la Mântuitorul nostru duhul înfierii. Am devenit
moștenitorii lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos. Să avem deci,
pace între noi. Să devenim înțelepți și să spunem și să facem întotdeauna cele
adevărate și drepte, orientați spre rugăciuni și implorări. Să cântăm și să
psalmodiem către Acesta cu inimile noastre și nu numai cu buzele. Înlăuntrul nostru
să avem pace cu noi înșine și să supunem trupul duhului. Să-i suportăm pe frații
noștri cu iubire și să le oferim iubire, după cum și Hristos ne oferă nouă. Ne-a
eliberat de stricăciune. Să ne bucurăm de darurile cerești veșnice, ca și copii
ai Tatălui nostru ceresc. Această bucurie doresc să o dobândim cu toții și să
ne bucurăm de slava, pe care ne-o pregătește la a doua Sa venire Domnul și
Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos[1].
[1] Mitropolia Tesalonicului.
Biserica Mitropolitană a Sfântului Grigorie Palama, Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama. Fragmente din textele Sfântului
care au fost prezentate în adunările tinerilor din cadrul centrului Spiritual
al Bisericii Mitropolitane sub îndrumarea Arhimandritului Metodie Alexiu doctor
în teologie, Tesalonic, 2017, pp69-71.
vineri, 27 august 2021
duminică, 14 iunie 2020
duminică, 22 martie 2020
marți, 2 aprilie 2019
luni, 1 aprilie 2019
joi, 27 decembrie 2018
Idei pentru predica din Duminica după Nașterea Domnului – Fuga în Egipt: †Preafericitul Părinte Patriarh Daniel
Idei pentru predica
din Duminica după Nașterea Domnului –
Fuga în Egipt
†Preafericitul
Părinte Patriarh Daniel
o
Binecuvântarea lui Dumnezeu se manifestă
acolo unde familia este unită şi luptă împreună împotriva relelor şi
primejdiilor din viaţa ei;
o
Fiecare copil trebuie păzit, ocrotit; el
nu trebuie lăsat pradă frigului și foamei, neștiinței și nesiguranței, violenței
și morții;
o
În familia credincioasă se pregătește
mântuirea omului;
o
Întruparea Mântuitorului este
binecuvântarea lui Dumnezeu pentru familie și pentru întreaga umanitate.
ü Familia
creştină tradiţională este din ce în ce mai ameninţată, deoarece trăieşte într-o
lume secularizată şi confuză din punct de vedere spiritual şi este confruntată
adesea cu sărăcia, nesiguranţa zilei de mâine, şomajul, migraţia,
instabilitatea şi dezorientarea.
ü Așadar,
să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Maicii Domnului și tuturor sfinților
să ocrotească familia și să înmulţească iubirea dintre soţi şi soţii, iubirea
copiilor faţă de părinţi şi a părinţilor faţă de copii.
ü Viața
lui Hristos este de la început îndreptată spre suferință.
ü Petrecându-se
„într-o lume a violenței, robită de păcat și de moarte”, Naşterea Domnului
Iisus Hristos poartă deja în ea arvuna Crucii şi a Învierii Sale și astfel, în
mod minunat, vedem cum Dumnezeu schimbă răul în bine.
ü În
Irod se vede acumulată toată răutatea lumii robite de păcat sau patimi egoiste.
ü Pe
de o parte, evenimentele pe care le descrie Evanghelia de astăzi se desfășoară
dramatic, întrucât bunătatea și generozitatea păstorilor și a magilor arătate
Pruncului Iisus sunt umbrite de răutatea invidiei și a dorinței pătimașe de
stăpânire a lui Irod, regele Iudeii.
ü Pe
de altă parte, se vede că în planul lui Dumnezeu, Care cunoaște cum se
manifestă natura umană robită de păcat și amenințată de moarte, există o
lucrare sfântă care biruiește răutatea demonilor și a oamenilor din lume,
astfel încât Dumnezeu salvează viața oamenilor prigoniți și transformă fuga în
salvare și înstrăinarea în binecuvântare.
ü Pruncul
Iisus Se naște într-o călătorie arătând că „este viețuitor pe pământ, dar nu se
leagă de nimic din lumea pământească instabilă și trecătoare”.
ü El
nu Se naște în casa mamei Sale din Nazaretul Galileii, ci în Betleemul Iudeii,
și nici măcar într-o casă, ci într-o peșteră, pentru că în casa de oaspeți din
oraș nu mai era loc.
ü și
noi trebuie să înțelegem că „destinația ultimă a oamenilor sau cetatea lor
stătătoare și definitivă este Împărăția cerurilor”.
ü Binecuvântarea
dăruită Egiptului care L-a adăpostit pe Iisus se va vedea câteva secole mai
târziu, când în pustiile Egiptului a înflorit viaţa duhovnicească a monahilor
care au fugit de lume, pentru a-şi salva sufletul de păcate şi a dobândi
mântuirea sau viaţa veşnică.
ü Iisus
este prieten cu cei săraci, solidar cu străinii exilați sau refugiați, apropiat
de cei marginalizați și disprețuiți.
ü Mântuitorul
vede în toți valoarea infinită a fiecărui om, dincolo de rangul lui în
societate, poziție centrală sau supraviețuire marginală, dincolo de bogăție sau
sărăcie, dincolo de orice clasificare sau judecată omenească subiectivă și
colectivă.
LinkWithin
