marți, 28 decembrie 2021
luni, 27 decembrie 2021
Spicuiri din slujba rânduită pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului Arhimandritul Teofil Părăian
Spicuiri
din slujba rânduită pentru
Sărbătoarea
Nașterii Domnului
Arhimandritul
Teofil Părăian
Sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos
este precedată de un post de patruzeci de zile (15 noiembrie – 24 decembrie) și
de o înainte-prăznuire (20 – 24 decembrie). Vreme de douăsprezece zile, cât
ține pomenirea evenimentului Nașterii Domnului, de la 20 decembrie până la 31
decembrie, slujbele dumnezeiești ale Bisericii noastre se referă la însuși
evenimentul sărbătorit, precum și la cele ce au însoțit Nașterea Domnului:
cântarea îngerilor, închinarea păstorilor și a magilor, fuga în Egipt, uciderea
pruncilor, întoarcerea în Egipt și stabilirea în Nazaret. Acestea sunt
istorisite în Sfânta Evanghelie de la Matei (capitolele 1 și 2) și în Sfânta
Evanghelie de la Luca (capitolul 2). Ele sunt preluate în sfintele slujbe și
sunt prezentate, interpretate și oferite spre a fi trăite și în vremea noastră
tot așa cum au fost trăite odinioară și mai cu seamă în vremea când au avut
loc. în cele ce urmează, vom aduce în atenție unele texte din Sfintele slujbe,
spre folosul celor ce caută folos.
De-a lungul postului pregătitor
pentru Crăciun, credincioșii dreptmăritori spun cu rostire sau cu cântare, în
zilele de duminică și sărbătoare, următoarele cuvinte: „Hristos se naște măriți-L.
Hristos din ceruri, întâmpinați-L. Hristos pe pământ, înălțați-vă. Cântați
Domnului tot pământul. Și cu veselie lăudați-L, popoarelor, căci S-a
preamărit!”.
La fel, tot în acea vreme de
pregătire, precum și în zilele praznicului, se spune: „Taină străină văd și
preamărită: cer fiind peștera, scaun de heruvimi, fecioara; ieslea, sălășluire
întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L, Îl
mărim”.
Evenimentul Nașterii Domnului nostru
Iisus Hristos, precum și realitățile legate de El, așa cum ne sunt istorisite
de Sfinții Evangheliști, ne sunt prezentate de Sfânta noastră Biserică în chip
de taină, e vreme ce ni se spune: „Astăzi se naște din fecioară Cel ce are în
mână toată făptura. Cu scutece Se înfașă, ca un prunc, Dumnezeu, Cel ce din
fire este nepipăit. În iesle Se culcă Cel ce a întărit cerurile de demult,
întru început. Din piept, cu lapte Se hrănește Cel ce odinioară a ploua în
pustie mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le
primește Fiul Fecioarei”. Și după toate acestea, ne angajăm cu închinare și cu
rugăciune, zicând: „Închinu-mă Nașterii Tale, Hristoase, arată-ne nouă și
dumnezeiasca arătare a dumnezeirii Tale!”. În lumina unor astfel de alcătuiri
înțelegem mai bine ceea ce se spune în însăși ziua praznicului, într-un imn
adresat Maicii Domnului, care are următorul cuprins: „De Dumnezeu Născătoare
Fecioară, ceea ce ai născut pe Mântuitorul, pierduta-i blestemul cel dintâi al
Evei; că maică ai fost bunei-voințe a Tatălui, purtând în brațe pe
Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă ispitire (cercetare), nu cu
credință toți să o slăvim, strigând cu Tine (cu
Maica Domnului) și zicând: Negrăite Doamne, mărire Ție!”. Această taină
a întrupării Fiului lui Dumnezeu și a nașterii Lui din fecioară, mai presus de
fire și mai presus de înțelegerea noastră, dar coborâtă și la măsura noastră de
înțelegere, o are în vedere Biserica noastră când zice: „Nașterea Ta,
Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru
dânsa, cei ce slujeau stelelor (magii de la stea s-au învățat să se închine
Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus.
Doamne, mărire Ție!”.
Cu evlavie și cu dragoste zicem cu
toții, la sărbătoarea de Crăciun: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă
naște și pământul, peștera, Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii măresc,
iar magii cu steaua călătoresc. Că S-a născut, pentru noi, prunc tânăr,
Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”. Pe unele ca acestea sărbătorindu-le, Sfânta
noastră Biserică ne aduce și spre cercetare de sine, când la sfintele slujbe ne
pune în față și în atenție cuvinte ca acestea: „Ce-ți vom aduce Ție, Hristoase,
că Te-ai arătat pe pământ, ca un om, pentru noi? Că fiecare din făpturile cele
făcut de Tine mulțumită aduce Ție: îngerii, lauda; cerurile, steaua; magii,
daruri; păstorii, minunea; pământul, peștera; pustiul, ieslea; iar noi, pe
Maica Fecioară. Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, miluiește-ne pe noi”.
Astfel de gânduri având în minte, să
zicem și noi împreună cu îngerii: „Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe
pământ pace, între oameni bunăvoire” și să avem acest îndreptar ca program
pentru cealaltă vreme a vieții noastre, ca Nașterea lui Hristos să ne fie de
folos.
Telegraful Român,
Sibiu, 15 decembrie 2003
Nr. 47-48/2003[1]
[1]
Arhimandritul Teofil Părăian, Gânduri de
altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2006, pp. 281-282.
File din Jurnal: Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului,
Primește-L în inimă pe Mântuitorul
Pentru ei nu era loc la han.
(Luca
2, 7)
Să ne
reamintim emoționatul moment al Nașterii lui Hristos și ne vom pătrunde de
înțelesul tainic și adânc al acestui eveniment. Nu s-a găsit loc la han pentru
Cel ce a venit pe lume ca să mântuiască omenirea, Cel ce era Fiul lui Dumnezeu
și Împăratul lumii.
Mulțimea
de popor care se îndrepta către Betleem era mare, toți se grăbeau într-acolo,
către un eveniment care li se părea a fi cel mai important atunci și care făcea
ca însăși apariția Mântuitorului lumii să nu fie luată în seamă.
Apropiindu-ne
de rememorarea acestui eveniment de supremă importanță pentru lumea creștină,
pregătindu-ne să întâmpinăm sărbătoarea Nașterii Domnului, să nu lăsăm grijile
pământești să înăbușe ceea ce este mai important în inima noastră, să-I face
loc acolo în primul rând Mântuitorului nostru, să-L primim în inimă cu iubire,
cu care să ne străduim să-i ajutăm, să-i alinăm și să le ușurăm viața semenilor
noștri.
În
mijlocul deșartei larme a lumii, care însoțește de cele mai multe ori marile
sărbători, să avem mereu înaintea ochilor chipul dumnezeiescului Prunc, ca să
ne se poată spune că nu I s-a găsit loc la noi!
Să
facem binele în numele Lui, dând deoparte toată grija cea lumească[1].
[1]
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366
cuvinte de folos pentru toate zilele anului, în românește de Boris Buzilă,
ed. Sophia/Cartea Ortodoxă, București, 2008, p. 412.
Nașterea lui Hristos
Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu
și
pe pământ pace, între oameni
bunăvoire.
(Luca
2, 14)
Pe
între pământul unde se propovăduiește numele lui Hristos se serbează nașterea
lui Hristos. În fiecare an această sărbătoare aduce parcă cu sine un suflu
proaspăt de iubire și lumină. În fiecare casă, în fiecare familie au loc
pregătiri pentru această zi. Copiii o așteaptă cu bucuroasă nerăbdare, părinții
se gândesc la surprizele pe care le vor face copiilor, toți stau cu gândul la
cum va fi împodobit pomul de Crăciun.
Nu
trebuie să uităm însă că Crăciunul este în primul rând o zi sfântă, pe care o
cinstim în amintirea acelei nemărginite Iubiri Care n-a pregetat să-L
jertfească pe Fiul Său pentru mântuirea neamului omenesc. Așadar, pentru
întâmpina și a petrece după cuviință această zi de sărbătoare, să fim pătrunși
de evlavie în fața preacuratei icoane a Pruncului Iisus, fiindcă, altminteri,
sărbătoarea ar fi lipsită de orice noimă. Sărbătorind nașterea Domnului, să ne
rugăm ca duhul iubirii Sale să se trezească și să sporească în inima noastră,
să afle în el iesle gata să-l primească. Să-L primim și să-I pregătim darurile
de preț pe care I le vom pune înainte. Nașterea Domnului înseamnă iubire, pace,
bunăvoire, iar bunăvoirea înseamnă iertare reciprocă, dorințe de bine și o
dragoste care să îmbrățișeze toată omenirea.
De
acest sfânt Praznic să ne străduim să domnească în mijlocul nostru dreptatea și
adevărul. Atunci se va repeta minunea: Hristos se va pogorî din nou pe pământ,
fiindcă Duhul Său va sălășlui în fiecare dintre noi, iar tonurile cântării
îngerești ne vor răsuna mereu în suflet, umplându-ne de nemărginită bucurie[1].
[1]
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366
cuvinte de folos pentru toate zilele anului, în românește de Boris Buzilă,
ed. Sophia/Cartea Ortodoxă, București, 2008, p. 413.
Martorii Nașterii Domnului Hristos Arhimandritul Teofil Părăian
Martorii
Nașterii Domnului Hristos
Arhimandritul
Teofil Părăian
Cine zice „Hristos s naște,
măriți-L...” dă mărturie despre Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Și cum
noi toți, cei credincioși spunem acest cuvânt, precum și altele asemenea,
suntem martori ai acestui eveniment, pe care îl sărbătorim. Martori ai Nașterii
Domnului nostru Iisus Hristos suntem și când spunem: „Nașterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței”. Tot martori ai Nașterii
Mântuitorului suntem și când afirmăm că „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de
ființă naște” sau când spunem, din partea fiecăruia dintre noi: „Taină străină
văd și preamărită: cer fiind peștera; scaun de Heruvimi, Fecioara; ieslea,
sălășluire întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care
lăudându-L, Îl mărim”. Toate acestea sunt mărturisiri de credință, sunt
mărturii pe care le dăm noi înșine despre evenimentul ce s-a petrecut în
Betleem, când Maica Domnului, într-un staul de acolo, „născut pe Fiul ei Cel
întâi și L-a înfășat și L-a culcat în iesle” (Lc. 2, 7). Mărturie despre
aceasta dă Sfântul Evanghelist Luca, dar împreună cu el suntem și noi martori
despre faptul că „ni S-a născut nouă un Mântuitor, Care este Hristos-Domnul”
(Lc. 2, 11). Noi n-am fost de față când îngerii, la Nașterea Mântuitorului,
i-au cântat: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14), dar cuvintele acestea le spunem și noi, iar
aceasta nu numai la sărbătoarea Nașterii Domnului, ci și cu multe alte
prilejuri. Credința noastră în cele ce s-au petrecut atunci, când Fiul lui
Dumnezeu S-a arătat ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, ne face să spunem
împreună cu îngerii: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace,
între oameni bunăvoire” și să avem aceste cuvinte ca un program de viață, dând
și prin aceasta mărturie că „la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca
să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4).
Știm că cei dintâi care L-au văzut pe
Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca „prunc culcat în iesle”, au fost niște păstori
de oi, niște ciobani.
Credința noastră ne face părtași cu
ei, căci și noi, asemenea lor, dăm mărturie, în vremea noastră, despre
evenimentul de atunci, când preamărim și lăudăm pe Dumnezeu pentru cele ce s-au
făcut (Lc. 2, 20).
După mărturia Sfântului Evanghelist
Matei, în fața Mântuitorului, ca prunc, au văzut cu fețele la pământ și I s-au
închinat magii de la Răsărit, care i-au adus și daruri: aur, tămâie și smirnă.
Asemenea lor, li noi, cei credincioși, călăuziți nu de o stea de pe cer, ci de
mărturia sfinților evangheliști și de învățătura Sfintei noastre Biserici,
suntem martori ai Nașterii Domnului, ca unii care, după pilda magilor, dar la
măsurile noastre, ne închinăm Mântuitorului și zicem: „Mărirea întru cei de sus
lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”; „Lăudămu-Te, bine Te
cuvântată, ne închinăm Ție, mărimu-Te, mulțumim Ție, pentru mărirea Ta cea
mare”.
Împreună cu Pruncul culcat în iesle,
păstorii au văzut pe Maria și pe Iosif, pe care mai apoi i-au văzut și magii de
la Răsărit. Maria, Maica Domnului și dreptul Iosif au fost cei dintâi care L-au
văzut pe Mântuitorul lumii, cei dintâi care au știut că Cel ce S-a născut „S-a
întrupat de la Duhul SFânt” (Lc 1, 35; Mt. 1, 20. Privind și noi, cu ochii
credinței, pe dreptul Iosif, alături de Pruncul Iisus, ne gândim cu bucurie la
delicatețea lui, căci în vremea nedumeririi sale, nevrând să vădească pe
Fecioara Maria, „și-a pus în gând s-o lase pe ascuns” (Mt. 1, 19), dar care
primind îndreptare de la înger, a luat-o pe Preasfânta Fecioară și a
sprijinit-o în rosturile ei. Iar la Maica Domnului fiindu-ne luarea aminte, noi
cei credincioși, ca martori ai Nașterii Domnului, zicem cu cinstirea cea după
puterea noastră: „De frumusețea fecioriei tale și de prealuminată curăția ta,
Gavriil mirându-se, a strigat ție, Născătoare de Dumnezeu: «Ce laudă vrednică
voi aduce ție, ce te voi numi pe tine nu mă pricep, ci mă minunez. Pentru
aceasta, precum mi s-a poruncit, strig ție: Bucură-te, cea plină de dar; Domnul
este cu tine»”.
Telegraful Român,
Sibiu, 1 și 15 decembrie 1991
Nr. 47-48/1991[1]
[1]
Arhimandritul Teofil Părăian, Gânduri de
altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2006, pp. 289-290.
duminică, 26 decembrie 2021
De meditat la zile de sărbătoare
De meditat la zile de
sărbătoare
Crăciunul este,
poate, cea mai grea dintre perioadele anului. Bate și Valentine’s day. Fiindcă
nicicînd presiunea socială, familială, emotională nu este atît de mare ca de
Crăciun. Fericirea celorlalti, mai zgomotoasă și stridentă. Perfectiunea lor,
mai vie. Bunăstarea lor – mai evidentă. Toti par să se descurce cu toate cele
trebuincioase mai bine decît tine. Au bradul mai mare și mai strălucitor,
cadouri mai frumoase și mai scumpe, treaba mai degrabă făcută, cozonacii mai
pufoși și mai dulci, sarmalele mai bine învelite. Coafura, țoalele, bijuteriile
potrivite. Pozele mai reușite. Pe Facebook apar traditionalele fotografii de
familie de Crăciun, cu ei trei sau patru îmbrăcati în haine roșii, pupîndu-se
și pozînd în familia perfectă și obstinant fericită. Numai zilele astea am
numărat eu vreo patru, despre care știam adevărul din spatele pozei:
amantlîcuri descoperite recent, abuz, alcoolism, nefericire și control, în
ordinea de pe tricouri. Nu am putut da un amărît de like minciunii frumos
ambalate. Pot crede unei poze făcute instant, într-un moment în care și o
relatie altminteri nefericită are un moment de bine, însă nu pot valida o
minciună cu premeditare. Am și întrebat pe cineva: de ce, dacă voi sunteti așa
de rău, faceti pozele astea? Pentru copil, au zis, să aibă o amintire frumoasă
micutul. Am zîmbit amar. Ce ne mai place să mintim și ne mintim! Cum ajungem să
credem că dacă îmbrăcăm copilul în roșu și plătim o sesiune foto profi ștergem
din memoria lui certurile noastre, nefericirea, faptul că nu ne suportăm, că el
vede și simte asta în fiecare clipă. Cînd el ne va reproșa că i-am distrus
copilăria cu scandalurile dintre noi și ura pe care am perpetuat-o ani de-a
rîndul, vom scoate ca magicianul din pălărie poza de Crăciun din 2017 și i-o
vom băga sub nas, despre ce vorbești, copile, avem dovezi roșu pe hîrtie
fotografică de 8×13 că eram o familie frumoasă și fericită! Inventezi.
Ne comparăm mereu
cu minciunile sociale ale celorlalti și mereu ieșim pe minus. Și așa ajungem să
ne simtim mai greșiti, mai defecti, mai singuri, mai nefericiti, mai deprimati
decît toată lumea. Iar asta ne adîncește depresia și sentimentul de inadecvare.
Și atunci mintim și noi, să nu cădem de fraieri. Mimăm și noi binele
sărbătoresc, doar nu suntem mai proști decît altii.
Știu oameni care
au luat bani împrumut de la institutii din alea de credit instant ca să aibă
bani de cadouri scumpe, să nu se facă de rîs la neamurile mai bogate cu care nu
se văd decît o dată pe an, la masa de Crăciun. Fiindcă vor să simuleze o
bunăstare pe care nu o trăiesc și mai degrabă se lasă picati cu ceară decît să
admită că nu le merge tocmai strălucit. Asta i-ar face mai putin buni decît
ceilalti, le-ar scădea și mai tare stima de sine, i-ar face să admită că ei nu
au reușit, e ceva greșit la ei. Le-ar activa rușinea.
E multă, enorm de
multă presiune. Toate luminițele de pe străzi, colindele și cîntecele de sezon
vesele care rulează pe fundalul oricărui magazin, for fuck’s sake, și la
funebre îl auzi pe Hrușcă în perioada asta dacă ai ghinion să trebuiască să
alegi un sicriu, goana tuturor după cadoul cel mai frumos, cel mai potrivit. Și
în toată veselia stridentă, generalizată, dacă tu ești trist, cum să nu te
simti și mai trist și mai nepotrivit în peisaj? Mai greșit, mai singur în drama
ta?
Apoi sunt vizitele
și mesele de Crăciun, aproape toate fiindcă așa se face, așa e traditia, nu
avem de ales, o dată pe an e Crăciunul. Și epuizarea pentru a pregăti totul,
pentru a termina salata de biof care numai biof nu contine, și ouăle umplute,
și cozonacii, și friptura. Ca apoi să ți se umple (sau să umpli, la rîndul tău)
casa și masa de tot felul de oameni pe care i-ai evitat tot anul sau ani de-a
rîndul, nu întîmplător. Unul dintre marile motive de anxietate și depresie.
Fiindcă acolo ți se apasă pe toate rănile și problemele nerezolvate de cînd
erai mic. Te nimerești la masă cu toti oamenii ăia, fiecare bea cîte ceva și te
trezești că tranșati vreun conflict rămas suspendat de la masa precedentă sau
din copilărie, reproșurile zboară, unchiul se îmbată și tipă la nevastă,
femeile tipă la copii, ăia zbiară și mai tare, verișoarele se privesc cu
invidie pe sub genele rimelate, uite-o pe fufa aia cu ce blană a venit, oare de
unde are atîtia bani, sigur are vreun amant bogat, că bărbat-su, vai steaua
lui, apoi se apleacă și îi șoptește la ureche bărbatului, Gicule, vreau și eu
blană din asta, ce, noi suntem mai prejos decît ăștia, dragă, m-ai adus ca pe o
săracă, să mă înjosesc, apoi cu voce tare, Nicu a zis că îmi ia mașină nouă de
Crăciun, a comandat-o, trebuie să-mi sosească, să vezi ce frumoasă e,
full-option, spune-le, dragă, cît a costat, o avere! Și cei care nu-și vorbesc,
nora care nu a mai lăsat copilul la bunica dinspre tată fiindcă e certată cu
scorpia aia, nu mergem nicăieri, du-te singur la mă-ta aia dacă vrei, eu ti-am
zis că nu calc acolo, ce dacă e Crăciunul. Și apoi vii acasă sau pleacă toată
lumea aia și te pui pe plîns, ce naiba mi-o fi trebuit să îi chem/să mă duc,
parcă nu știam de anul trecut că o să mă facă să mă simt? Și ce cadouri oribile
am primit…
Între timp, au
apărut sfaturile moderniste, care îti spun că nu e nevoie să faci toate astea,
e ok si dacă nu faci cozonaci și nu inviti pe nimeni, e ok și dacă nu ai casa
lună și bradul perfect, e ok orice, important e să fii tu fericit, numai că
lucrurile astea le știm cu totii rational, însă, din nefericire, aproape nimeni
nu face lucrurile rational, ci emotional, degeaba știu că e ok să fie casa
mizerabilă, dacă eu nu sunt în regulă cu asta, după ce 50 de ani am făcut
același lucru, cum mă conving eu de pe o zi pe alta că acum e ok să fie și
altfel? Iar faptul că nu reușesc pune și mai multă presiune pe mine. Ce e
greșit cu mine, de ce eu nu pot face așa cum scrie X că face, că ea e relaxată
și zen și face sărbători minunate, în timp ce eu mă stresez ca o proastă? Toti
știm rational că nu avem nici motive să fim depresivi dacă suntem sănătoși și
avem un acoperiș deasupra capului, dar asta nu ne face să devenim brusc veseli,
doar fiindcă ne repetăm motivele rationale pentru care nu ar trebui să ne
simtim așa cum ne simtim.
Presiune,
presiune, presiune. Îmbuibare. Iar dacă le alături, aproape că întelegi motivul
pentru care presiunea vine la pachet cu îmbuibarea. Sau invers, îmbuibarea la
pachet cu presiunea. Fiindcă, aproape întotdeauna, mîncatul excesiv (orice
excesiv, for that matter, băutul excesiv) vine ca răspuns emotional la vidul
emotional care se creează în interiorul nostru. Mănînc (beau) ca să umplu cu
ceva golul ăla, tristetea, inadecvarea, sentimentul că sunt defect, rușinea,
frica. Probabil nu întîmplător mîncăm atît de mult de sărbători, cînd presiunea
de a fi conformi, fericiti șamd este cea mai mare din tot timpul anului. Mîncăm
și bem ca să uităm, fiindcă e cel mai la îndemînă panaceu, fiindcă îndulcește
suferinta.
Și nimic din toate
astea nu s-ar întîmpla dacă noi am fi bine cu noi. Dacă am fi sinceri cu noi și
cu ceilalti. Dacă nu am avea vieti duble, nu în sensul de adulter, ci în sensul
de a fi unii cînd suntem singuri cu noi înșine și altii cînd suntem alături de
ceilalti. Dacă am avea curajul vulnerabilitătii. Dacă nu am avea o mie de
măști. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat și ne-am lăsa cunoscuti.
Asta îmi amintește
de un film italian foarte mișto, pe care vi-l recomand de sărbătorile astea, e
făcut anul trecut parcă și vorbește despre faptul că ne suntem atît de străini
unii altora, chiar dacă trăim în aceleași case cu anii sau suntem prieteni de
cînd eram mici. Actiunea are loc la o masă festivă, care ar putea fi masa de
Crăciun de care vorbeam mai devreme, unde niște prieteni foarte vechi, cupluri,
genul prieten de familie dintotdeauna, se lasă prinși în capcana unui joc de-a
adevărul. Cineva aruncă provocarea de a pune toate telefoanele mobile pe masă
și de a răspunde la ele pe speaker și de a citi cu voce tare orice mesaje vor
primi pentru tot restul serii. Ce urmează e lesne de prevăzut, nu e așa? Nu
încercati asta acasă, la masa de Crăciun. Fiindcă chiar suntem perfect necunoscuti,
celorlalti, dar și nouă înșine.
Sărbători fără
incidente majore vă doresc. Că alea minore sunt inevitabile, nu e așa? Am văzut
eu bărbati aproape bătuti în supermarket de neveste vigilente și aprige, în
goana după făină și carne tocată.
De Petronela Rotar
Sursa: https://www.facebook.com/Desufletpentrusuflet/photos/a.662667133822077/4654563064632444/
vineri, 24 decembrie 2021
PRUNC UCIDEREA
PRUNC
UCIDEREA[1]
„Iar când Irod a
văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând, a ucis pe toți
pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în
jos, după timpul care îl aflase de la magi”
(Matei 2, 16).
În preajma Crăciunului, colindele
noastre înfierează fapta abominabilă a lui Irod: uciderea pruncilor. Și totuși,
cu tristețe, realizăm cât de mult a scăzut convingerea creștină a oamenilor de
astăzi. Aproape că e nebăgat în seamă genocidul ce se comite în lumea noastră:
este vorba de avort. Cu sânge rece sunt uciși milioane de copii. Pentru că de
la concepere fătul este o persoană cu dreptul la viață, având suflet și trup.
Aceste ucidere au și pe tărâm
național și social o urmare catastrofală. Societatea românească îmbătrânește și
se împuținează. Și nu numai societatea românească, ci în general societatea
europeană. Ca România să rămână cum o știm, cu peste douăzeci de milioane de
oameni, și nu cu cincisprezece cum e prognoza, fiecare familie ar trebui să aibă
trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și
Țară. Pentru că, din motive obiective, nu toți tinerii pot întemeia o familie
sau sunt cazuri când unele familii n-au copii.
Este trist că majoritatea oamenilor
nu știu ce se întâmplă când se face un avort. De multe ori, nici femeile care
au avort nu realizează că au omorât un copil. De spusele unora cred că până în
luna a treia fătul este doar un ghem de celule și nu un om adevărat. Nimic mai
fals! Viața începe în momentul concepției.
Avortul este rana de moarte a
iubirii. Marii duhovnici sunt foarte limpezi în acest sens. Părintele Cleopa
vedea o seamă de suferințe, chiar pământești, legate de avort, nemaipomenind de
pedeapsa veșnică.
Părintele Arsenie Papacioc consideră
că „acest păcat este printre cele mai
mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea – motivat – că a ucide un copil în
pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest
copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui.
El e, fără discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu”[2].
Nu numai duhovnicii, ci și medicii cu
frică de Dumnezeu, antropologii și biologii sunt de acord cu învățătura
Bisericii: ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viață cu identitate
separată, este crimă. Iar embrionul este viață cu existență și identitate de
site, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.
Pe cale de consecință, sfântul Vasile
cel Mare, în canonul 2, spune că femeia ce avortează trebuie supusă canonisirii
ucigașului. Iar cei ce provoacă avort sunt mercenari plătiți să omoare, ca
soldații lui Irod.
Complicitatea la avort este
complicitatea la ucidere. Și bărbatul femeii care avortează, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, este părtaș la păcatul uciderii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde
se săvârșește ucidere înainte de naștere? Că nici pe desfrânată nu o lași să
fie desfrânată, ci o faci ucigașă de om! Vezi cum se ajunge de la o beție la
desfrânare, de la desfrânare la adulter și de la adulter la ucidere! Sau chiar
mai rău decât uciderea. Căci nu am cum să o numesc… și sălașul nașterii îl faci
sălaș al uciderii? Și femeia care ți-a fost dată spre naștere de prunci o
pregătești pentru ucidere”[3].
Comițând acest păcat, oamenii își
aduc „argumente”: fie sărăcia, fie „compromiterea” carierei, fie faptul că
viața femeii este în pericol, fie că vârsta nu e cea potrivită. Ori analizate,
aceste argumente nu stau în picioare. Nici un argument nu te poate îndreptăți
să ucizi.
Elogiind familia numeroasă, un ierarh
din veacul trecut spunea: „Cât de mare
este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulți copii sunt multe guri
care cer pâine, dar sunt și multe rugi «Tatăl nostru» în familie. Numai în
familiile numeroase există o educație adevărată. Aici băieții au ce învăța de
la fete și fetele de la băieți. Aici școala vieții este deplină. Spiritul de
jertfă, de răspundere, de renunțare, devotamentul și dragostea reală se
descoperă”[4].
Este vremea în care inima femeii
creștine, cu frică de Dumnezeu trebuie să cânte curat și frumos imnul vieții.
Cu ochii ațintiți la Maica Domnului trebuie să spună: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca, 1, 38).
Amin[5].
[1]
Predică pentru prima duminică după Crăciun.
[2]
http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/
[3]
Comentariu la Epistola către Romani,
Omilia 24, P.G. 60, 626.
[4]
Ioan Suciu, Mama, Oradea, 1945, p.
140.
[5]
†Andrei Andreicuţ, Drept învățând cuvântul adevărului Tău –
carte de predici - , Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 536-538.
LinkWithin
