Pagini
- Pagina de pornire
- Despre mine
- Dezvoltare personală
- Linkuri psihologie și sociologie + dezvoltare personală
- Diferite linkuri
- Despre Țara Sfântă
- Predici
- Filme
- Softuri utile
- Rugăciuni
- Povești moralizatoare
- Conferințe
- De pe Facebook adunate
- Materiale pentru religie ortodoxa
- Colinde
- Citate
- Sunete de relaxare
- Cărți
- Programe pc gratuite
- Desene animate din 1990-2000: Marcelino pan y vino
- Destinatii turistice
- Pagina dedicat videografiei (pasiune)
- Cântece istorice/patriotice
- Să-i ajutăm pe cei de lângă noi
- Desene animate din 1990-2000: Marcelino pan y vino S02
- Să ne mai amuzăm
- Versetul zilei
Bine ați venit!
Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.
Faceți căutări pe acest blog
marți, 20 ianuarie 2015
Bucuria comuniunii la Școala Gimnazială Șandra
luni, 19 ianuarie 2015
Pyaar Impossible
miercuri, 7 ianuarie 2015
marți, 6 ianuarie 2015
Imaginea evanghelică a Botezului Domnului - Marius Nedelcu
„Cel ce Te-ai arătat şi lumea ai luminat, slavă Ţie“
Imaginea evanghelică a Botezului Domnului
Marius Nedelcu
Timp de
treizeci de ani, de la naşterea în Betleemul Iudeii şi până la începutul
activităţii publice, Domnul Hristos a stat în umbră şi în tăcere. În afară de
episodul venirii la templu a Domnului la 12 ani, Evangheliile nu consemnează
nimic despre copilăria şi perioada maturizării lui Hristos. Botezul Domnului la
Iordan a inaugurat lucrarea publică a Mântuitorului Iisus Hristos. Acest moment
misterios reprezintă hotarul de separare a etapei Vechiului Testament de vremea
harului care s-a deschis când Hristos S-a coborât la râul Iordan şi a sfinţit
firea apelor şi toată făptura. Cel ce o vreme a fost necunoscut şi tainic acum
a ieşit la lumină şi în văzul tuturor.
Vremurile
mesianice au fost deschise de predica puternică şi neobosită a Botezătorului
Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2).
Evangheliile consemnează că Ioan boteza în râul Iordan poporul ce venea la
dânsul, îndemnându-i să îşi mărturisească păcatele. Predica răscolitoare a lui
Ioan i-a adus o mare faimă în rândul poporului care îl considera drept şi ales
de Dumnezeu. Botezătorul mărturisea că el nu este Mesia, ci pregăteşte calea
Domnului, a Celui care este mai înainte decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre
pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt
vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“
(Matei 3, 11). Ioan spunea şi făcea toate acestea fiindcă a fost chemat de
Dumnezeu. El însuşi mărturisea: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a
zis…“ (Ioan 1, 33). Iar Marcu aminteşte la începutul Evangheliei sale cuvintele
lui Dumnezeu consemnate în Vechiul Testament: „Iată, Eu trimit îngerul Meu
înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta“ (Maleahi 3,1; Marcu 1, 2).
Destinul Botezătorului Ioan concentrat în cuvintele sale profetice: „Acela
trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30) se împlineşte după
actul minunat al Botezului Domnului.
Iisus a venit din
Galileea la Ioan ca să Se boteze
Evangheliştii
redau concentrat momentul Botezului de la Iordan, cu mici deosebiri de nuanţe.
Matei spune că Iisus a venit din Galileea la Ioan ca să Se boteze (3, 30), iar
Luca precizează că Iisus era „ca de treizeci de ani“ (3, 23) când a început să
propovăduiască. Cei treizeci de ani reprezintă „starea bărbatului desăvârşit,
măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13).
Sfinţirea
naturii umane asumate de Hristos prin întrupare ajunsese la un moment
hotârător. De la zămislirea şi naşterea Fiului, Duhul Sfânt s-a revărsat
continuu peste firea umană a lui Hristos şi a ridicat-o la stadiul în care să
poată primi de la Dumnezeu harisme şi daruri excepţionale şi puterea de a
suporta lucrarea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu. Numai în acest fel pot fi
înţelese cuvintele Evanghelistului Luca, care spune despre Pruncul Hristos:
„Iar Copilul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune; şi
harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40). Acest proces de sporire şi
întărire a umanităţii lui Hristos, pentru a fi receptacul al harului lui
Dumnezeu şi al Însuşi Duhului Sfânt, a atins apogeul la Botez.
Hristos S-a cufundat în
apele Iordanului
Iisus vine
la Iordan şi îi cere lui Ioan să Îl boteze. Verbele greceşti „baptizo“ () şi
„bapto“ () de la care provine românescul „a boteza“ desemnează o cufundare
totală în apă, nu o stropire sau turnare. Cufundarea lui Iisus în apele
Iordanului este mărturisită în icoana Bobotezei, dar şi în imnografia
bisericească, după cum ne arată şi „Slava…“ de la Ceasurile împărăteşti ale
praznicului, care spune: „Mâna ta care s-a atins de preacurat creştetul
Stăpânului, prin care şi cu degetul pe Acesta L-ai arătat nouă, înalţ-o către
El pentru noi, Botezătorule, ca cel ce ai îndrăzneală multă“. Evangheliştii
Matei şi Marcu consemnează că Hristos a „ieşit din apă“, fapt care trimite la
cufundarea Sa totală în râul Iordan.
Sfânta Treime Se
descoperă prima dată în lume
Matei
consemnează uimirea Botezătorului: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi
Tu vii la mine?“ (Matei 3, 14). Evanghelistul Ioan merge mai departe şi
amplifică starea Botezătorului de neînţelegere a ceea ce îi cere Iisus: „Şi eu
nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu
apă. Si a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-se din cer, ca un
porumbel şi a rămas peste El!“ (Ioan 1, 31-32).
La Matei
sunt redate cuvintele Domnului: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim
toată dreptatea“ (Matei 3, 15), care arăta caracterul iconomic al Botezului lui
Iisus. Prin Botezul la Iordan, Domnul Se smereşte şi Se solidarizează cu
oamenirea păcătoasă, iar prin Pogorârea Duhului Sfânt întreaga făptură se
sfinţeşte. Cuvintele „toată dreptatea“ înseamnă legea Vechiului Testament.
Smerenia Mântuitorului este urmată de preamărirea Sa de Tatăl şi de Duhul
Sfânt: „Când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu
s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16). Tot
atunci se aude un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru
Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Este pentru prima dată când Sfânta Treime Se
descoperă în lume ca Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul; de aceea Botezul de la Iordan
este numit Teofanie, adică arătarea sau descoperirea lui Dumnezeu, sau
Epifanie, arătarea sau descoperirea de sus.
Reprezentarea
Botezului Domnului în iconografie
În
stânga şi în dreapta icoanei sunt dealuri reprezentate schematic prin stânci
înalte. Între ele curge Iordanul, iar în mijlocul râului stă Hristos, doar cu o
pânză albă în dreptul şoldurilor, binecuvântând apele. Chipul Său are o
expresie de sobrietate şi concentrare.
În
unele icoane, apa în care a intrat îi acoperea tot trupul, până la umeri. În
alte icoane apa curgătoare apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său
şi sub picioare, fără a-L acoperi. Botezătorul Ioan stă pe malul Iordanului în
partea dreaptă a lui Hristos, cu un picior aşezat în urma celuilalt.
Poartă
tunică şi himation care îi acoperă tot trupul, cu excepţia antebraţelor şi a
tălpilor. Cu o expresie de cutremurare, întinde mâna dreaptă şi atinge capul
lui Hristos. Cu mâna stângă face un gest spre înălţime.
În
faţa Botezătorului, de cealaltă parte a râului, stau doi sau trei îngeri, în
rugăciune, plecaţi, cu aripile lăsate. Fiecare ţine, cu amândouă mâinile, câte
un ştergar. În unele icoane se pot observa lângă picioarele lui Hristos, la
dimensiuni foarte mici, o femeie şi un bărbat, fiecare pe un peşte mare. Femeia
simbolizează marea, iar bărbatul este simbolul Iordanului. Femeia are o coroană
pe cap şi un sceptru în mână. Bărbatul ţine un vas din care se revarsă apă.
Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar feţele lor au o expresie de mare
uimire. Aceste două figuri apar aici potrivit Psalmului 113, 3: „Marea a văzut
şi a fugit. Iordanul s-a întors înapoi“.
Uneori
Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră ce formează o
cruce sub care se află şerpi cu capetele ridicate. Acest detaliu este inspirat
din Psalmul 73, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă“. Balaurii îi
simbolizează pe diavoli.
O
componentă esenţială este bolta cerească şi raza de lumină care coboară
deasupra capului lui Iisus. Bolta este reprezentată în mijlocul laturii de sus,
exact deasupra lui Hristos. În interiorul razei apare porumbelul, manifestare
simbolică a Duhului Sfânt. În partea de sus a razei, ieşind din boltă, o mână
binecuvântează. Acesta este un mod de a-L reprezenta pe Dumnezeu Tatăl, al
Cărui glas de sus, conform relatarii evanghelice, s-a auzit spunând: „Acesta
este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“[1].
[1]
Marius Nedelcu, „Imaginea evanghelică a Botezului Domnului” în ziarul Lumina, Luni, 6 ianuarie 2014, http://ziarullumina.ro/documentar/imaginea-evanghelica-botezului-domnului.
Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie - Marius Nedelcu
„Acesta
este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit“
(Matei 3, 17)
Botezul
Domnului în Scriptură şi iconografie
Marius Nedelcu
Botezul de
la Iordan marchează sfârşitul unei perioade tainice din viaţa Mântuitorului, de
la pruncie până la vârsta de 30 de ani, precum şi începutul activităţii Sale
publice. Pentru Teologie, momentul Botezului Domnului simbolizează hotarul de
separaţie dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, dintre legea veche şi
legea harului care a început când Hristos S-a coborât la râul Iordan şi a
sfinţit natura umană, şi prin acesta toată creaţia.
Din Sfânta
Scriptură vedem că începutul lucrării lui Mesia a fost prefaţat de predica
Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei
3, 2). Evangheliile consemnează că Ioan administra botezul pocăinţei sau
botezul spre iertarea păcatelor. Viaţa ascetică şi predicarea pocăinţei i-au
adus Înaintemergătorului o mare faimă în rândul poporului care îl considera
drept. Botezătorul mai mărturisea că el nu este Mesia, ci pregăteşte calea
Domnului, a Celui care este mai înainte decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre
pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt
vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“
(Matei 3, 11). Ioan spunea şi făcea toate acestea fiindcă a fost chemat de
Dumnezeu: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis“ (Ioan 1, 33).
Evanghelistul Marcu aminteşte la începutul Evangheliei sale cuvintele lui
Dumnezeu din Vechiul Testament: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei
Tale, care va pregăti calea Ta“ (Maleahi 3, 1; Marcu 1, 2). Destinul
Botezătorului Ioan concentrat în cuvintele profetice „Acela trebuie să crească,
iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30) se împlineşte după actul minunat al
Botezului Domnului. Evangheliştii redau concentrat momentul Botezului de la
Iordan, cu mici deosebiri de nuanţe. Matei spune că Iisus a venit din Galileea
la Ioan ca să Se boteze (3, 30), iar Luca precizează că Iisus era „ca de
treizeci de ani“ (3, 23) când a început să propovăduiască. Cei treizeci de ani
reprezintă „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos“ (Efeseni 4, 13) şi au o valoare simbolică, desemnând vârsta
începutului maturităţii unui om. Evenimentul de la Iordan ne arată că
Mântuitorul era pregătit să îndeplinească misiunea pentru care a venit în lume.
Sfinţirea naturii umane asumate de Hristos prin întrupare ajunsese la un moment
hotârător. De la zămislirea şi naşterea lui Iisus Hristos, Duhul Sfânt S-a
revărsat continuu peste firea umană asumată de Fiul lui Dumnezeu, şi a ridicat-o
la stadiul în care să poată primi de la Dumnezeu harisme şi daruri excepţionale
şi puterea de a fi suport al lucrării dumnezeieşti pe care o înfăptuia Fiului
lui Dumnezeu. Numai în acest fel pot fi înţelese cuvintele Evanghelistului
Luca, care spune despre Pruncul Hristos: „Iar Copilul creştea şi se întărea cu
Duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca
2, 40). Trebuie spus că în teologia ortodoxă se vorbeşte de aspectul teandric
al lucrărilor Domnului Hristos în sensul că natura umană era capabilă să
săvârşească cele dumnezeieşti, iar natura dumnezeiască lumina şi desăvârşea
cele omeneşti lucrate de Hristos.
Iisus vine
la Iordan şi îi cere lui Ioan să Îl boteze. Verbele greceşti „baptizo“ şi
„bapto“ de la care provine românescul „a boteza“ desemnează o cufundare totală
în apă, nu o stropire sau turnare. Cufundarea lui Iisus în apele Iordanului
este mărturisită în icoana Bobotezei, dar şi în imnografia bisericească, după
cum se arată într-o cântare de la Ceasurile împărăteşti ale praznicului
Bobotezei, care spune: „Mâna ta care s-a atins de preacurat creştetul
Stăpânului, prin care şi cu degetul pe Acesta L-ai arătat nouă, înalţ-o către
El pentru noi, Botezătorule, ca cel ce ai îndrăzneală multă“. Evangheliştii
Matei şi Marcu consemnează că Hristos a „ieşit din apă“, fapt care trimite la o
cufundare în râul Iordan.
Sfânta Treime Se
descoperă prima dată în lume
Aparenta
contradicţie între starea de curăţie totală şi lipsa de păcat a Domnului şi
botezul pocăinţei pe care l-a primit de la Ioan este rezolvată de cuvintele
Domnului, care spune Botezătorului: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să
împlinim toată dreptatea“ (Matei 3, 15). Deşi are implicaţii sfinţitoare asupra
naturii umane şi creaţiei, Botezul Domnului este un pogorământ din partea lui
Dumnezeu, un act de împlinire a legii Vechiului Testament şi solidarizare a
Mântuitorului Iisus Hristos cu întreaga umanitate căzută în păcat.
Smerenia
Mântuitorului este urmată de preamărirea Sa de Tatăl şi de Duhul Sfânt: „Când
ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut
pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16). Tot atunci se
aude un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am
binevoit“ (Matei 3, 17). Este pentru prima dată când Sfânta Treime Se descoperă
în lume ca Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul; de aceea Botezul de la Iordan este numit
Teofanie, adică arătarea sau descoperirea lui Dumnezeu, sau Epifanie, arătarea
sau descoperirea de sus.
Semnificaţii iconografice
În stânga
şi în dreapta icoanei sunt dealuri reprezentate schematic prin stânci înalte.
Între ele curge Iordanul, iar în mijlocul râului stă Hristos, doar cu o pânză
albă în dreptul şoldurilor, binecuvântând apele. Chipul Său are o expresie de
sobrietate şi concentrare. În unele icoane, apa în care a intrat îi acoperea
tot trupul, până la umeri. În alte icoane, apa curgătoare apare de o parte şi
de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Botezătorul
Ioan stă pe malul Iordanului în partea dreaptă a lui Hristos, cu un picior
aşezat în urma celuilalt. Poartă tunică şi himation, care îi acoperă tot
trupul, cu excepţia antebraţelor şi a tălpilor. Cu o expresie de cutremurare,
întinde mâna dreaptă şi atinge capul lui Hristos. Cu mâna stângă face un gest
spre înălţime. În faţa Botezătorului, de cealaltă parte a râului, stau doi sau
trei îngeri, în rugăciune, plecaţi, cu aripile lăsate. Fiecare ţine, cu
amândouă mâinile, câte un ştergar. În unele icoane se pot observa lângă
picioarele lui Hristos, la dimensiuni foarte mici, o femeie şi un bărbat,
fiecare pe un peşte mare. Femeia simbolizează marea, iar bărbatul este simbolul
Iordanului. Femeia are o coroană pe cap şi un sceptru în mână. Bărbatul ţine un
vas din care se revarsă apă. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar feţele lor
au o expresie de mare uimire. Aceste două figuri apar aici potrivit Psalmului
113, 3: „Marea a văzut şi a fugit. Iordanul s-a întors înapoi“. Uneori Hristos
este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră ce formează o cruce sub
care se află şerpi cu capetele ridicate. Acest detaliu este inspirat din
Psalmul 73, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă“. Balaurii îi
simbolizează pe diavoli. O componentă esenţială este bolta cerească cu raza de
lumină care coboară deasupra capului lui Iisus. Bolta este reprezentată în
mijlocul laturii de sus, exact deasupra lui Hristos. În interiorul razei apare
porumbelul, manifestare simbolică a Duhului Sfânt. În partea de sus a razei,
ieşind din boltă, o mână binecuvântează. Acesta este un mod de a-L reprezenta
pe Dumnezeu Tatăl, al Cărui glas de sus, conform relatarii evanghelice, s-a
auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit“[1].
[1]
Marius Nedelcu, „Botezul Domnului în Scriptură şi iconografie” în ziarul Lumina, Marţi, 6 ianuarie 2015 , http://ziarullumina.ro/documentar/botezul-domnului-scriptura-si-iconografie.
joi, 1 ianuarie 2015
Sf. Vasile cel Mare - Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman
Sf. Vasile cel Mare
Viața. Sf.
Vasile s-a născut pe la 330 dintr-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei.
Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile. Bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână
fostă ucenică a Sf. Grigorie Taumaturgul. El era unul din cei 10 frați, dintre
care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa. Pentru de Sevasta, cinci
vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios și Macriana cea Tânără; șase
vor fi sfinți ăn familia mare: Sf. Macriana cea Bătrână, Sf. Emilia, Sf.
Vasile, Sf. Grigorie, Sf. Petru, Sf. Macrina cea Tânără.
Sf. Vasile și-a făcut educația întâi în
familie cu tatăl său Vasile, cu sora Macrina, apoi în școlile din Cezareea
Capadociei, undee îl cunoscu pe Sf. Grigorie Teologul, pe urmă la Constantinopol
și în fine la Atena. A avut profesori vestiți: pe Libaniu, Proheresiu și
Himeriu. Închegă o prietenie vestită cu Sf. Grigorie de Nazianz. Viața lor
studențească e model pentru teologii de totdeauna. Cunoșteau doar două drumuri:
al școlii și al Bisericii. S-a întors în patrie pe la 355. A profesat câtva
timp retorica, dar a fost câștigat pentru misiunea bisericească de sora sa,
Macriana. A renunțat la lume și a intrat în monahism după ce a fost botezat. A
făcut o primă împărțire a averii sale la săraci. A călătorit pentru cunoașterea
monahismului în Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia. S-a întors hotărât să
organizeze viața monahală după criteriul obștei. Pentru acest scop l-a chemat
pe Sf. Grigorie Teologul la mănăstirea
înființată de el în Pont, pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi.
Aici el îmbina munca manuală cu rugăciunea și cu râvna caldă intelectuală. Aici
scrie el Regulile vieții monahale
(Regulile mari și mici) și a pus bazele Filocaliei
cu Sf. Grigorie.
În curând, a fost chemat de episcopul Eusebiu
și hirotoni preot înn 364, spre a i se încredința pastorația episcopiei. După
un conflict trecător cu episcopul, se împacă cu acesta. În 368, cu prilejul
unei mari foamete, Sf. Vasile a organizat admirabil asistența socială și a făcut
a doua împărțire a averii sale săracilor. În 370, fu ales episcop-mitropolit al
Cezareei, cu o dârză opoziție din partea adversarilor. În urma atitudinii sale
neînfricate contra arianismului și a manevrelor împăratului Valens, dioceza i
se împărți în două.
În interiorul eparhiei, Sf. Vasile s-a impus
printr-o uriașă activitate dogmatică, pastoral și socială. Nu s-a lăsat înfrânt
de arieni. Se cunoaște bine cu prefectul Modestus al lui Valens. A înființat
instituții de asistență socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea
fetelor alunecate, spital (și pentru leproși), școli tehnice. Toate aceste
așezăminte s-au cunoscut sub numele de Vasiliada.
A luptat pentru alinarea suferințelor celor mulți, criticându-i pe bogați. N-a
făcut deosebire între neamuri și credințele oamenilor. A împodobit serviciul
divin cu Sfânta sa liturghie.
În politica externă bisericească, Sf. Vasile
a încercat să împace Bisericile orientale, făcând apel la Sf. Atanasie și la
papa Damasus. De asemenea, a încercat o împăcare între Orient și Occident
împărțite pe tema schismei meletiene. Sf. Vasile a fost un mare animator în
lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. I-a ajutat
pe tineri la învățătură, a menținut legătura cu profesorul său Libaniu. A fost
pretutindeni prezent. A fost mare preot, mare liturghisitor, mare m de știință.
A fost numit „un roman printre greci”. A murit la 1 ianuarie 379, plâns de toți
și numit încă de atunci „cel Mare”
Opera. Sf.
Vasile a scris foarte mult în timpul scurtei sale vieți. Lucrările sale, care
au o importanță covârșitoare pentru credință, sunt în cea mai mare parte
normative pentru învățătura ortodoxă. Ele se împart în dogmatice, ascetice,
omilii și cuvântări pedagogice, liturgice, canonice, epistole.
Dogmatice:
Contra lui Eunomiu,
conducătorul anomeilor, lucrare scrisă pe la 36d, în trei părți. Cărțile IV și
V sunt neautentice: ele aparțin probabil, lui Didim. Eunomiu prezenta
arianismul ca pe un pur rațional. Ființa lui Dumnezeu rezidă, zicea el, în
nenașterea Lui. Dumnezeu poate fi perfect cunoscut, pretindea același eretic.
Sf. Vasile arată în prima carte eroarea gnoseologică a lui Eunomiu. În cartea a
ii-a se stabilește dumnezeirea Fiului și deoființimea Lui cu Tatăl; în cartea a
II-a se tratează despre dumnezeirea Sf. Duh; Despre Sf. Duh, lucrare de o importanță considerabilă, dedicată lui
Amfilohie de Iconiu. Autorul susține puterea și rolul Sf. Duh Care, ca și Tatăl
și Fiul, are dreptul la aceeași cinstire, fiindcă e de aceeași fire cu El. El a
evitat însă formula „homoousios” și pentru Sf. Duh.
Ascetice: Învățături morale, Regulile mare, Regulile
mici, Despre judecata lui Dumnezeu, Despre credință. Nu sunt autentice cele
trei cuvântări care deschid scrierile ascetice. De asemenea, Penitențialul monastic și Constituțiile monahale. Învățăturile
morale cuprind 80 de arătări formate din texte biblice, precedate de un mic
rezumat care le servește de introducere și comentariu. Sfaturile din ele nu-i
privesc special pe monahi, ci pe creștini în general și pe preoți. Regulile mici cuprind 313 numere și se
prezintă ca răspunsuri scurte la numite întrebări. Sunt aplicații. Regulile sunt în parte, proprietatea
spirituală a lui Eustațiu de Sevasta, care le transmisese numai oral. Ambele
colecții de Reguli au suferit mai
multe remanieri până la forma lor definitivă. Ele au influențat Așezămintele Sf. Ioan Casian și Regula lui Benedict de Nursia.
Omilii și
cuvântări: 9 Omilii
la Hexaemeron care explică
crearea lumii și toate fenomenele legate de actul creației pe zile.
Interpretarea e literală. Autorul pune la contribuție toată știința
antichității și a timpului său, în domeniul naturii și al filosofiei. El
folosește cu pricepere această știință și scoate totdeauna concluzii solide și
frumoase pentru spiritualismul creștin. Aceste omilii au câștigat curând o mare
autoritate și au fost imitate în Apus de Sf. Ambrozie. Sf. Vasile a trat
creația lumii până în ziua a cincea, fratele său Grigorie de Nyssa l-a
completat scriind o lucrare Despre
facerea omului, în ziua a șasea. Omiliile
vasiliene au fost rostite în timpul unui Post al Paștelui; 13 Omilii asupra Psalmilor, tratând Psalmii 1, 7, 14, 28, 29, 32,
33, 44, 45, 48, 59, 61, 114, verset cu verset și cu aplicații pentru edificarea
credincioșilor. Prima omilie e un studiu asupra psalmilor în general. Sf.
Ambrozie a imitat aceste omilii; Comentariu
la Isaia e de autenticitate discutabilă, 24 Cuvântări din diferite domenii;
dogmatice: despre credință, la textul „La
început era Cuvântul”. Contra bogaților, la textul din Luca 16, 18. Cu ocazia
secetei, Contra beției, Despre invidie, pedagogice: Către tineri: se poate
trage folos din studiul clasicilor profani care trebuie citiți așa cum albina
culege nectarul din flori; panegirice: La
martirii Sf. Iulita, Sf. Gordiu, Cei 40 de martiri din Sevasta, Sf. Mamant.
Liturgice,
canonice, corespondență: Liturghia;
Scrisorile 188, 199, 217, numite și Scrisori
canonice, au trecut în dreptul bisericesc. Colecția de scrisori a Sf.
Vasile cuprinde 365 de numere datând din toate perioadele vieții lui. Trebuie
socotită ca apocrifă corespondența cu Libaniu (Scris. 333-359); al fel scrisorile către Iulian Apostatul (numerele
39, 40, 41, 360) și poate și cele către Apoliniare. Scrisoarea a 8-a aparține lui Evagrie Ponticul. Scrisorile
vasiliene au cuprins variat și interesant. Unele sunt de natură dogmatic, ca
cele de la numerele 233, 234, 235 adresate lui Amfilohie de Iconium și care
sunt o completare a cărților contra lui Eunomiu. Alte scrisori sunt de natură
misionară, monahală sau ocazională. Merită să relevăm scrisorile adresate
Bisericilor din Apus în legătură cu schisma din Antiohia. Corespondența Sf.
Vasile e cea mai elegantă operă a sa sub raportul stilului și al fineții
spiritului.
Doctrina.
Cunoașterea naturală a lui Dumnezeu. Sf. Vasile dezvoltă o frumoasă și
interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu. Contra lui Eunomie. Ereziarhul
susținea că ființa lui Dumnezeu este nenașterea și că noi știind ce este
aceasta, știm implicit ce este Dumnezeu. Sf. Vasile observă că Dumnezeu nu
poate fi cunoscut decât din lucrările Sale și acesta pe calea minții. Prin
aceste lucrări noi cunoaștem însă numai puterea, nu și ființa lui Dumnezeu. Cu
ajutorul conceptelor sau noțiunilor, noi deducem pe Dumnezeu din operele Sale.
Aceste concepte exprima atributele sau însușirile lui Dumnezeu. Conceptele sunt
subiective, dar ele nu sunt vorbe goale, cum pretindea Eunomiu, ci corespund la
ceva real în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar putea fi înțeles, El ar fi mărginit.
Nenașterea e o însușire negativă și nu poate sa exprime ființa întreagă sau
parțială a lui Dumnezeu.
Sf.
Treime. Sf. Vasile aduce o precizare prețioasă în folosirea termenilor
care exprimau în vremea lui ființa lui Dumnezeu și persoanele Treimii. Știm că
termenii „ființă” și „ipostas” se întrebuințau de-a valma. Sf. Vasile c cel
dintâi care întrebuințează numai formula „o singură ființă, trei ipostase”.
Prin „ipostas”, el înțelege o ființă de sine stătătoare caracterizată prin
însușiri proprii, în sensul de individ sau persoană. Sf. Vasile atribuie
Tatălui paternitatea, Fiului filiația și Sf. Duh sfințenia. Autorul nostru a
susținut dumnezeirea și deoființimea Sf. Duh cu celelalte persoane ale Sf.
Treimi, dar n-a întrebuințat niciodată expresiile: Dumnezeu și „deoființă cu
Tatăl”.
Caracterizare.
Sf.
Vasile a fost un mare păstor al
Bisericii, atât ca preot cât și ca mitropolit al Cezareei Capadociei. El a fost
un scriitor de culme al perioadei a II-a patristice. Operele sale numeroase,
patru volume în ediția Migne, dense, scurte ca întindere, dar pline de o rară
bogăție de probleme și idei, sunt folositoare pentru dogmatică, morală,
monahism, lucrări sociale și cult. Sf. Vasile e primul dintre „Cei trei mari
dascăli ai lumii creștine și ierarhi”. A adâncit problema cunoașterii lui
Dumnezeu, a Sf. Treimi, a Sf. Duh și a Sf. Taine. Materialul său documentar și
metoda sa sunt de o mare acrivie pentru vreme lui. El a fost un mare misionar
înlăuntrul eparhiei sale și marginile imperiului, interesându-se și de
creștinii din părțile noastre. El a fost unul din cei mai mari pedagogi ai
vremii sale. El recomandă în mod stăruitor însușirea culturii profane în
anumite condiții. El este alcătuitorul Regulilor
monahale în forma lor clasică, Reguli
pe care monahismul din Răsărit le folosește astăzi. Sf. Vasile a fost un
organizator al cultului bisericesc. De la el ne-au rămas Liturghia, care-i
poartă numele, frumoasele rugăciuni din Pravila Sf. Împărtășanii și Molitvele
ce se citesc în ziua numelui lui. El este prăznuit la 1 și 30 ianuarie[1].