Necrologul – un crâmpei de speranţă

Necrologul – un crâmpei de speranţă[1]

Prof. de Religie Hrab Alexandru Sorin

                    Cuvântul îl însoțește pe om de la Botez până când trece din această viață spre veșnicie^[2]. La fel ca și predica la Sfânta Liturghie, de la Cununie sau de la altă slujbă, necrologul sau predica de la înmormântare pe lângă faptul că este un omagiu adus celui plecat spre Dumnezeu devine și ea un mijloc de transmitere a învățăturilor de credință ajutându-i pe ascultători să se apropie de Dumnezeu^[3].

                    Privind acest gen de predică, în viziunea noastră se impun câteva cerințe pe care cel ce ține cuvântarea trebuie să le urmeze. Prima cerință este atenția preotului în pregătirea predicii. El trebuie să țină cont cine este cel adormit: dacă este femeie sau bărbat, dacă este copil, tânăr, la vârsta de mijloc sau bătrân, dacă a fost căsătorit sau nu, dacă a avut copii, dacă a fost un apropiat al Bisericii sau dacă nu, „preotul să evite să predice aberant de insensibil în cazul înmormântării unor persoane care nu frecventează biserica”^[4]. Chiar și cauza morții are nevoie de o atenție specială, fiind interzis „ expunerea suferinței umane drept răspuns credinței sau necredinței unui membru al comunității”^[5]. Nu poate veni cu același tipar de predică pentru fiecare înmormântare. Într-un fel va rosti cuvântul la moartea unui copil, în alt fel la moartea unui bătrân, într-un fel la moartea unei tinere și în alt fel la moartea unei persoane care nu a fost apropiată de Biserică și așa mai departe.

                    Preocuparea pentru veșmintele pe care preotul le va alege pentru ziua înmormântării este o altă cerință pentru o predică dătătoare de nădejde. Este de preferabil ca acestea să fie veșminte de culoare albă, galbenă sau aurii, nicidecum negre, așa cum se obișnuiește în unele zone ale țării. Sunt purtate veșminte luminate pentru a aduce aminte de Învierea Domnului și a-i încredința pe cei de față că moartea este o Înviere.

                    O altă grijă care va trebui să o aibă în vedere predicatorul la înmormântare este formula de început a predicii. Din nefericire, multe dintre predici încep cu formula: „Îndurerată familie, jalnică adunare” sau „jalnici ascultători”. Ascultătorii nu sunt jalnici. Este adevărat că înmormântarea aduce jale, dar jalnic nu înseamnă îndurerat de pierderea unei persoane dragi. De preferabil, ar fi ca predica să înceapă indiferent de perioadă cu salutul creștinilor din perioada pascală: „Hristos a înviat!”, pentru a trezi în inima celor îndurerați nădejdea Învierii, iar formula de adresare să fie: „Îndoliată familie, întristată adunare”, „Îndurerată familie, iubiți credincioși”, „Iubită familie, iubiți credincioși”.

                    A patra problemă pe care o ridicăm este faptul că preotul trebuie să-și întipărească în minte faptul că trebuie să înceapă întotdeauna cu un motto al încurajării fie scripturistic: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 23), „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (I Tesaloniceni 4, 13-14), fie cel de la pericopa Apostolică rostită în cadrul slujbei: „Fericită este calea întru care mergi astăzi, suflete, că s‑a gătit ţie loc de odihnă”. Bineînțeles că se poate folosi un motto și din scrierile patristice și din zicătorile populare, dar el să fie în tema înmormântării.

                    A cincea cerință în viziunea noastră este atenția pe care predicatorul trebuie să o acorde discursului. Familia este destul de îndurerată. Cu toată frumusețea slujbei înmormântării și cu toate rugăciunile care au un caracter de iertare a păcatelor și de sălășluire a sufletului despărțit de trup în Împărăția lui Dumnezeu, ea păstrează o melodie de jale, de durere. Nu mai este cazul ca și preotul să accentueze durerea prin cuvinte lacrimogene. Un discurs limpede, centrat pe Evanghelie este mai mult decât necesar. Indiferent de faptele pe care le-a avut în viață adormitul, preotul este chemat să încurajeze, să redea speranța, să condamne păcatul, dar să iubească pe păcătos, de exemplu, dacă adormitul nu prea a ajuns pe la biserică: „Ce ne mai rămâne nouă? Ne rămâne să ne întrebăm ce putem face pentru un om care, poate, nu s-a străduit cât ar fi trebuit  pentru cele veșnice, ci s-a străduit mai mult pentru cele vremelnice, ce putem face? Știți ce putem face? Ce am făcut de când a început slujba: să ne rugăm pentru el, să ne rugăm lui Dumnezeu să-l primească și să-l învrednicească de darurile și de odihna veșnică”^[6] sau „Iată, ne-am adunat aici ca să fim rugători și cinstitori pentru cel ce s-a mutat din această viață, robul lui Dumnezeu, (…), îl însoțim cu rugăciunea pe drumul care duce din această viață, nădăjduim noi că drumul lui este un drum spre cer și, de aceea, am și zis ceea ce s-a spus la sfânta slujbă «Fericită este calea pe care mergi astăzi, suflete, că ți s-a gătit loc de odihnă!». Sigur că, familia lui, care îl reprezintă după ce el nu mai este cu noi, îl iubește. Și așa cum îl iubește familia lui trebuie să îl iubim și noi, ca pe un frate al nostru și să-l însoțim cu rugăciunea și să ne rugăm pentru fericirea lui cea veșnică, să ne rugăm ca Dumnezeu să-l primească cu drepții și cu sfinții. Ne-am rugat și ne vom mai ruga și nădăjduim ca Dumnezeu, Care iubește pe cel mai mare păcătos mai mult decât poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, să-l primească cu drepții și cu sfinții, iar pe noi să ne miluiască și să ne mântuiască ca un bun și de oameni iubitor”^[7], sau „Să rămânem în gândul acesta, de a-i fi de folos robului lui Dumnezeu, (…), de a-i fi de folos cu rugăciunea, de a-i fi de folos cu gânduri bune, de a-i fi de folos cu cinstirea noastră pe mai departe. Așa cum cei apropiați ai lui l-au iubit în starea în care a ajuns, să-l cuprindem și noi în iubirea noastră și să-l ducem în fața lui Dumnezeu, și să zicem: Doamne, odihnește cu drepții sufletul adormitului robului Tău, (…) și iartă-i lui toată greșeala cea de voie și cea fără de voie, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi. Amin”^[8]. Și exemplele pot continua. Deși nu fac obiectul predicii considerăm necesar să amintim aici eliminarea, pe cât posibil, a acelor poezii puse pe melodii cunoscute sub numele de „Hora mortului”^[9]. Dacă predica este de îmbărbătare a familiei, aceste poezii lacrimogene anulează tot efortul depus de predicator.

                    Putem prezenta câteva idei pe care se poate dezvolta o predică dătătoare de nădejde:

·         este momentul aducerii la frumusețea cea dintâi, stării paradisiace;

·         cel adormit trăiește veșnic in inima celor care l-au cunoscut;

·         care este semnificația morții trupești;

·         valoarea trupului;

·         cel adormit a câștigat rugăciunea care să-l așeze în împărăția lui Dumnezeu;

·         valoarea rugăciunilor pentru cel adormit

·         plecarea din această lume nu este o plecare definitivă;

·         există o revedere în împărăția lui Dumnezeu;

·         adormitul este de față când îl pomenim la Sfânta Liturghie și în rugăciunea particulară;

·         puterea Sfintei Liturghii și importanța participării la aceasta;

·         puterea rugăciunii;

·         nu numai preotul se roagă, ci toți cei care sunt prezenți sunt împreună-rugători cu preotul;

·         suntem trecători pe acest pământ.

                    Ca o ultimă parte a ceea ce reprezintă predica de la înmormântare exprimă cuvintele părintelui profesor Dumitru Belu: „Lăsând la o parte scopul final al necrologului, care se încadrează în acela al propovăduirii în general, prin cuvântarea funebră se urmăresc ca scopuri apropiate:

-        manifestarea părerii de rău pentru pierderea unuia din membrii organismului parohial, potrivit cuvântului Sf. Pavel care zice: «Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună…» (I Cor. 12, 26);

-        mângâierea celor îndoliați;

-        avertizarea credincioșilor participanți la înmormântare de a se lepăda de păcat, de a se hotărî pentru o viață nouă și de a merge cu hotărâre pe calea aceasta;

-        instruirea atât a celor îndoliați cât și a tuturor celorlalți participanți”^[10].

                    Nu trebuie uitat că necrologul trebuie să exprime cuvinte de îmbărbătare a familiei, de alinare pentru pierderea suferită, să fie plin de cuvinte de mângâiere și încurajare, dar cel mai important să arate că preotul este vestitorul lui Hristos cel Înviat și că moartea este o cale spre Înviere, un drum spre Împărăția lui Dumnezeu.

---

[1] Art. apărut în Învierea, revista Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Timișoarei, serie nouă, anul XXVII, nr. 45 (579), Martie 2016 pp. 4-5.

[2] De real folos și inspirației în alcătuirea unor predici pentru înmormântare este lucrarea: Arhimandritul Teofil Părăian, În nădejdea învierii. Predici la înmormântări, ed. Basilica, f.l., 2010.

[3] Pr. lect. Vasile Gordon, „Pareneza în slujirea pastoral-misionară a Bisericii. Teză de doctorat în teologie” în Ortodoxia. Revista Patriarhiei Române, anul L, 1999, nr. 3-4, iulie-decembrie, București, p. 113.

[4] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Formare pentru propovăduire. Studii și articole de catehetică, pedagogie și omiletică activă, Techno Media, Sibiu, 2013, p. 228.

[5] Ibidem, p. 228.

[6] Arhimandritul Teofil Părăian, În nădejdea învierii. Predici la înmormântări, ed. Basilica, f.l., 2010, p. 148.

[7] Ibidem, p. 254.

[8] Ibidem, p. 249.

[9] În părțile Mehedințiului există niște poezii compuse special pentru astfel de evenimente la care se adaptează viața adormitului și felul cum a murit acesta.

[10] „Cu privire la necrolog”, în MA, an X, 1965, nr. 4-6, în vol. Culegere de predici… Timișoara…, p. 221 apud Pr. lect. Vasile Gordon, op. cit., p. 113.

Necrologul - Hrab Alexandru

(Video) PS Ignatie: „Ori de câte ori participăm la Liturghie și ne împă...

fa

Idei pentru predica din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh (Învierea fiicei lui Iair) IPS Teofan Savu (2018)

 

Idei pentru predica

din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh

(Învierea fiicei lui Iair)

IPS Teofan Savu (2018)

o   Mergem mulți la biserică, mulți ne închinăm la sfintele icoane, ne împărtășim cu Sfintele Taine, mulți zicem că avem o viață creștinească adevărată dar nouă nu ni se împlinesc cererile. De ce aceasta? Pentru că nu avem credința cea puternică a femeii din Evanghelie și a mai-marelui sinagogii.

o   Nu primim întotdeauna răspuns la cererile noastre pentru că nu ne încredințăm așa cum s-a încredințat mai-marele sinagogii puterii celei tămăduitoare și mântuitoare a Domnului Hristos.

o   Dacă cu onestitate am cerceta adâncul ființei noastre, acolo nu l-am descoperi pe Dumnezeu. Am descoperi ambițiile noastre, ne-am descoperi pe noi înșine care ocupăm tot locul preocupării noastre.

o   Dumnezeu nu mai are unde să-și plece capul în adâncul ființei noastre.

o   Viața noastră creștină depinde de credința pe care o avem, sau pe care nu o avem.

o   De fapt întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât o istorie a credinței. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, pe Domnul Iisus Hristos ca să aducă lumea de la rătăcirea închinării la idoli la credința cea adevărată, de la stăpânirea lui satan, la împărăția iubirii lui Dumnezeu.

o   „Doamne, dă-ne mai multă credință!”, rostesc Apostolii, „Cred Doamne, ajută necredinței mele”, rostește sutașul din Evanghelie.

o   Credința cea vie, credința cea adevărată, lucrătoare în iubire și în fapte bune, aceasta este credința care ne mântuie, nu formalisme, rutină, superstiții, fundamentalisme sau atitudini de suprafață.

o   Totul, așadar, depinde de credință.

o   Și mai presus de toate, credința cea adevărată se arată în deschiderea omului spre înviere, spre taina învierii de care depind toate.cf. Sf. Ap. Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15:14).

Sursa: http://basilica.ro/mitropolitul-teofan-explica-de-ce-nu-ni-se-implinesc-cererile-si-nu-primim-raspuns-la-rugaciunile-noastre/

 

„A fi credincios înseamnă să tânjești după întâlnirea cu Hristos” - PS I...

Citat: Și va șterge

Citate: Secretele vieții

La ce folosește un trup sănătos în care stă un suflet bolnav ? - PS Dama...

Citate: Omul și Dumnezeu (Omul fiu al lui Dumnezeu)

Citate: Minuni

Libertate

Învierea Domnului - Satchinez, 2018

FAMILIA PREOTULUI ȘI PASTORAȚIA EI - Prof. ALEXANDRU HRAB

FAMILIA PREOTULUI ȘI PASTORAȚIA EI Prof. ALEXANDRU HRAB by Alexandru Hrab on Scribd

Familia preotului și pastorația ei

                    Prof. de religie,

                    Hrab Alexandru Sorin

                    ..... „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4, 23). Declarația la hirotonie este un punct de plecare în conștientizarea preotului în legătură cu rolul pe care îl are familia sa pentru el, pentru Biserică și societate. În aceasta se precizează: „Sunt la prima căsătorie și Cununie, după Pravilele bisericești și legile țări, cu…, fiica lui… și…, din…., jud…, de credință ortodoxă, care este și ea la prima căsătorie și Cununie. Încă mai înainte i-am făcut cunoscut că eu doresc să devin slujitor al Sfântului Altar și că această misiune impune o viață de model pentru alții și, deci, este obligată și ea să trăiască o viață sfântă, ca soție de preot, spre folosul sufletului ei, devenind pentru mine ajutorul necesar împlinirii lucrării duhovnicești, cum prevăd sfintele canoane (17, 18 Ap; 3, 6, 13 VI Ec.; 8 Neocez.). Conform acestor canoane, ea se obligă să fie model de soție, ajutătoare în toate activitățile preotului, prin viața ei exemplară și sfaturile pe care le va da credincioaselor, în calitatea ei de preoteasă, părtașă fiind la misiunea mea pastorală. Atât eu, cât și ea ne vom sili să fim împlinitori, nu doar ascultători ai cuvântului Evangheliei (cf. Iac 1,22)”^[1]. Declarația exprimă că „de o importanță deosebită în economia unei vieți de familie preoțești este cateheza pe care viitorul preot o face viitoarei sale soții. Îi va prezenta acesteia amănunte importante ale misiunii sale, făcând referire la statura exemplară a ei și ulterior a familiei lor”^[2]. Pe mai departe se continuă: „Mă oblig să îmi potrivesc viața mea cu învățăturile Sf. Apostol Pavel, care cere ca preotul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de oaspeți, îndemânatic a învăța pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, necertăreț, neiubitor de argint, bun chivernisitor al casei lui, căci dacă cineva a sa casă nu știe să și-o rânduiască, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Tim 3, 2-5). După Sf. Scriptură și sfintele canoane (25 Ap.; 3, 4 VI Ec.; (, 10 Neocez. Și 3, 32 Sf. Vasile), m-am studiat pe mine însumi și știu că un preot nu se poate căsători, iar clericul care va cădea în păcatul desfrânării se caterisește, fiindcă: Nici desfrânații, (…) nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții (…) nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, zic Sf. Apostol Pavel (I Cor. 6, 9-10)”^[3] și mai departe: „Potrivit sfintelor canoane (15 Gangra și 35 Cartagina), mă oblig să-mi cresc toți copiii pe care mi-i dă Dumnezeu întru evlavie și moralitate și la vremea cuvenită să nu-i căsătoresc cu cei de altă credință (21 Cart.; 72 VI Ec.; 10, 21 Laod.) și să nu nesocotesc slujbele și darurile Bisericii”^[4]. Această declarație vine să-l responsabilizeze pe viitorul candidat la preoție în legătură cu viața familiară.

                    Din practică și urmărind viața unor preoți, se poate observa că cel mai mult au de suferit familiile lor. Familia preotului nu este familia unui sfânt. Nici nu se poate cere acest lucru din moment ce drumul spre sfințenie este un drum anevoios, un drum care este parcurs până la sfârșitul vieții pământești. Cu toate acestea ne punem întrebarea: „Cum îi poate îndemna clericul pe alții, în problemele de viață familiară și conjugală, când propria lui căsătorie și familie nu constituie un exemplu demn de urmat? Căsnicia și familia preotului sunt mult mai expuse privirii comunității decât cele ale unui psihoterapeut, întrucât familia celui dintâi participă la viața comunității bisericești, unde acesta este păstor”^[5].

                    Integralist în știință, preotul trebuie să fie integralist și în viața personală. Dacă în Biserica Apuseană preoții sunt celibatari, Biserica Ortodoxă care a păstrat întotdeauna calea de mijloc permițând candidaților la treapta preoției să rămână fie celibatari^[6], fie să se căsătorească, fie să intre în mănăstire ca monahi. Odată hirotonit, preotul este trimis în parohie unde este „pus în mijlocul comunității sale în condiții egale, legat profund de lume, de grijile ei, de existența vremelnică și de societate, prin relații de familie, obligat, cu alte cuvinte, a străluci nu numai prin virtuți individuale, ci și domestice”^[7].

                    Preotul este omul lui Dumnezeu, dar și omul familiei. Conduita lui de la Biserică, trebuie să fie aceeași și în casa lui. Conform proverbului Casa preotului este o casă cu pereți de sticlă ușa casei trebuie să fie „gata oricând a fi deschisă, în ea se vede totul: dacă preotul aplică ceea ce propovăduiește la biserică și dacă soția și copiii se comportă, la rândul lor, ca membri ai familiei preoțești. Când nu se întâmplă așa, credincioșii sesizează imediat, iar preotul pierde din autoritate în fața lor, ajungând să se întrebe revoltați, odată cu Sfântul Apostol Pavel: «Dacă nu știe să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?» (I Tim. 3, 5)”^[8]. În aceste condiții, „membrii familiei preotului simt permanent presiunea de a constitui o pildă de comportament pentru ceilalți, întrucât aparțin unui cap de familie a cărui lucrare sau «profesie» este să constituie un exemplu personal”^[9].

                    Orice greșeală a membrilor familiei este taxată. Familia preotului stă sub presiune. Preotul la rândul lui, „întrucât este identificat cu familia și lucrarea sa, poate ajunge să simtă o anumită dușmănie atât față de comunitatea bisericească, cât și față de propria familie când aude critici la adresa lor ce nu-l privesc direct pe el”^[10]. În aceste condiții, el nu mai găsește un loc de odihnă trupească fiindcă pentru un preot „căminul, în afară de biserică, trebuie să însemne o atmosferă de reconfortare, în care să-și refacă și să-și tonifice entuziasmul pentru chemarea sa, să se reculeagă, să-și verifice acțiunea și tactul, punând la contribuție ca punct de reper și control acea fină și subtilă intuiție a sensibilității feminine a unei soții pioase și sănătoase la suflet”^[11].

                    Se poate observa că se cere o stare de jertfă și soției preotului. În același timp și o atenție deosebită tânărului teolog în vederea alegerii soției. El trebuie să fie conștient că viața la parohie nu este ușoară, că adevăratele bucurii vin din slujirea lui Dumnezeu și din împlinirea vocației pentru care este chemat. Poate vor fi momente grele când nu se vor descurca din punct de vedere financiar, vor fi tot timpul în ochii enoriașilor, poate nu vor avea o locuință confortantă, vor veni copii pe lume, de aceea el trebuie să caute o fată care „să iubească fără seamăn Biserica – Mireasa lui Hristos, să aibă respect deosebit față de fețele bisericești, față de care să se afle în ascultare și supunere. Să iubească sfintele slujbe, împodobind biserica prin prezența ei și a copiilor ei la toate acestea, fiind astfel o pildă pentru toți parohienii, un îndemn la viața și învățătura acesteia”^[12]. Ea devine prima persoană catehizată de preot.

                    Soția preotului trebuie să aibă o credință și dragoste puternică, să fie deschisă spre a „purta cu ușurință și spre folos duhovnicesc un dialog înalt, nu atât intelectual sau științific, cât mai ales din suflet, cu fiecare dintre păstoriți, fie că este vorba despre intelectuali sau despre enoriași simpli”^[13]. Ea mai trebuie să fie harnică, „să aibă o fire echilibrată, calmă, temperată, optimistă”^[14]. Mai mult „dacă preotul este «părintele» tuturor păstoriților săi, indiferent de vârstă, maica preoteasă trebuie să se facă, prin felul ei de a fi: cald, plin de afecțiune, o adevărată mamă și soră pentru aceștia. Mamă pentru cei mai tineri ai parohiei, care să afle de la ea povețe și sfaturi, pentru folosul lor duhovnicesc; soră apropiată, gată să sară în ajutor tuturor celor mai în vârstă și lipsiți de sprijin”^[15]. Sunt calități, am putea spune, ideale, doar că azi în lumea noastră lucrurile nu stau tocmai așa, ne-o spune viața practică a preoților din parohii.

                    Chiar dacă soția are astfel de calități, ea ajunge din disperare să le piardă, fie există unele soții care nu le au defel. Este de reținut că „o soție bună în casa preotului este un alter ego al său, este mâna dreaptă nu numai în viața sa domestică, ci și în succesul misiunii sale de păstor sufletesc al enoriei, căreia i-l lasă la dispoziție în toată liniștea și seninătatea, de care are nevoie devotamentul în slujba mântuirii altora. Dimpotrivă, o soție rea și sub nivelul poziției sale de soție de preot, este un motiv de scandalizare pentru popor și o piedică pentru preot, al cărui moral nu se resimte și nu se deprimă de nimic altceva mai mult”^[16].

                    Ce se întâmplă atunci când soția este neglijată? Când pe umerii ei cade greul creșterii copiilor și aici spunem ca o paranteză, că „în educația copiilor însă, mama este, precum se știe cheia boltă, ca una care-și petrece tot timpul în mijlocul lor, le poate observa înclinațiile odată cu creșterea și-i poate îndruma după indicațiile soțului său. Fără îndoială, preotul, ca tată, nu poate angrena educația fiilor săi chiar în planul activității sale din parohie”^[17]. Totuși „copiii preotului pot contribui efectiv în plan misionar-pastoral, cu activități în rândurile tinerilor credincioși, la strană și la cor, în acțiuni social-caritabile, în organizarea și însuflețirea pelerinajelor, la buna funcționare a bibliotecii, la susținerea publicațiilor parohiale etc”^[18]. Însă, pe lângă acestea, dacă greșesc ceva, ei devin obiectul unei atenții speciale din partea enoriașilor^[19].

                    Dar revenind, la soția clericului. Ce se întâmplă cu ea când preotul este „sezonier” pe acasă. Când este sunat noaptea să meargă la un caz special sau când lucrează și în administrația bisericească, „astfel dimineața, se găsesc (n.n. autorii se referea la plural: preoții) la școală ori la birourile administrației bisericești, iar după amiaza până seara târziu emit certificate, primesc cereri pentru căsătorie, iau parte la adunările diferitelor parohii, spovedesc, botează sau aleargă să facă vreun maslu sau vreo sfințire”^[20]. Din păcate, preotul riscă să ajungă un străin în casa lui sau în situația de a-și neglija fie parohia, fie familia. Este interesant următorul exemplu: „Există multe alte lucruri pe care soția unui cleric ar trebui să le înțeleagă. Pentru un cleric este necesar să cumpere și să citească cărți. Soția trebuie să înțeleagă că banii destinați cărților și revistelor nu constituie o risipă, chiar dacă ele presupun amânarea cumpărării unei bluze sau a unei genți mult dorite. Mai trebuie să țină cont că, atunci când soțul stă liniștit într-un fotoliu, citind o carte valoroasă, în timp ce ea îi îmbracă pe copii sau curăță podeaua ori spală farfuriile, nu înseamnă că este puturos sau nesimțit, fără să-i pese că ea muncește, ci că cititul face parte din munca preotului”^[21]. Sunt diferite răspunsuri la aceste întrebări, dar unul singur stă în picioare: rugăciune, răbdare și jertfă și mai ales stare de afectivitate pentru soț pentru că nu trebuie uitat că „un cleric poate cădea mai ușor în păcate cu caracter erotic, dacă nevoia lui de afectivitate și tandrețe nu este satisfăcută și dacă nu înțelege în general ce neîmpliniri sufletești are, în afara acelor momente când este încercat de o anumită ispită”^[22].

                    Ce poate face preotul concret pentru familia lui? Poate începe prin valorificarea timpului, stabilirea unei zile pe săptămână pe care să o petreacă doar în familie și numai dacă are un caz grav de împărtășit sau o înmormântare care nu poate fi amânată atunci poate să se abată de la acest obicei. El trebuie să se folosească de înclinațiile pe care le are soția și de calitățile ei, asemenea și în cazul copiilor. Nu trebuie ca soția să devină neapărat profesoară de Religie și nici copiii preoți, ci este de ajuns să fie buni creștini. Să încerce pe cât se poate să-și facă simțită prezența și în familie cât de mult poate, ajutând după putință în treburile gospodărești. Stabilirea unor priorități de comun acord cu soția sa.

                    Cu toate riscurile la care sunt supuși preotul, soția și copiii săi trebuie să înțeleagă că sunt un exemplu pentru comunitate și că sunt chemați la stare de jertfă continuă. În același timp, enoriașii la rândul lor, trebuie să cunoască că familia preotului nu este o familie din sinaxar, ci o familie care tinde spre sinaxar în care fiecare membru are anumite nevoi, scăpări și neîmpliniri.

---

[1] Preot Mihai Iosu, Fii treaz în toate! Studii pastorale, ed. Astra Museum, Sibiu, 2012, p. 193.

[2] Ibidem, p. 194.

[3] Ibidem, p. 195.

[4] Ibidem, p. 196.

[5] Părintele Filotheos Faros, Clerul azi – o privire din interior. Tentații, impasuri, maladii și remedii, traducere: Lăzărescu Ovidiu, ed. Egumenița, f.l., 2013.

[6] De o bună bucată de vreme în Biserica Ortodoxă Română nu se mai hirotonesc preoți celibatari.

[7] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, f.a., p. 140.

[8] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, ed. Sophia, București, f.a., p. 151.

[9] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.

[10] Ibidem, p. 234.

[11] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 151.

[12] Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Frumusețea preoției creștine, ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 104.

[13] Ibidem, p. 108.

[14] Ibidem, p.112.

[15] Ibidem, p. 113.

[16] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 158.

[17] Ibidem, p. 156.

[18] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 153.

[19] Părintele Filotheos Faros, op. cit., p.233.

[20] Ibidem,.p.240.

[21] Ibidem, p. 258.

[22] Ibidem, p. 268.

Despre formarea copiilor cu simțământul iubirii Lui Dumnezeu † Episcop S...

Predica IPS Teofan la Canonul cel Mare

Două filme (The Star and Wonder)

Citate: Despre dragostea pe care trebuie să o avem pentru cei ce ne stânjenesc

Despre dragostea pe care trebuie să o avem pentru cei ce ne stânjenesc

            „Orice om care ne jignește, ne face rău, ne calomniază sau este nedrept cu noi, este unul din frații noștri căzut în mâinile diavolului. Până ce-l întâlnim pe acest frate, noi trebuie să plângem mult, să suferim dimpreună cu el și să ne rugăm lui Dumnezeu, în liniște și cu stăruință, ca-n ceasul dificil al ispitei să ne întărească și să aibă milă de fratele nostru, victima diavolului. Și Dumnezeu ne va ajuta, atât pe noi cât și pe fratele nostru”

(Sf. Porfirie)

Recenzie „Anglicanism & Ortodoxie. perspective religioase pentru o lume modernă”

Dau slavă lui Dumnezeu pentru încă un art. publicat.

Recenzie „Anglicanism & Ortodoxie. perspective religioase pentru o lume modernă”,în Învierea, revista Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Timișoarei, anul XXIX, nr. 66-67, decembrie 2017 -ianuarie 2018, pp. 22-25.

Recenzie „Anglicanism & Ortodoxie. perspective religioase pentru o lume modernă”, by Alexandru Hrab on Scribd