Ora
lui Bobi
Am
o vecină – nu-i dau numele – care a crescut mulți copii: pe ai ei și pe ai
altora. Despre ea va fi, poate, o altă poveste. Era ca bunica Safta. Eu o voi
boteza Mama .................. Acum însă îmi vine în minte o vreme în care
satul avea o oră a lui, o oră în care totul se oprea.
Era
ora filmului.
În
copilăria mea, la televizor se difuza Dallas. La ora aceea, baba Olga, bunica
ce avea grijă de mine și mă purta după ea peste tot, lăsa orice făcea. La fel
și vecina. Mâinile li se goleau de treburi, vorbele se rupeau la jumătate, iar
pașii li se grăbeau fără grabă, ca și cum știau drumul pe de rost.
Dacă
televizorul uneia era stricat, mergeau la cealaltă. Dacă nu mergea nici acolo,
găseau ele o cale. Filmul nu trebuia pierdut. A doua zi, se întâlneau pe uliță
și îl depănau încet, cu răbdare, ca pe o întâmplare adevărată, petrecută cu
oameni cunoscuți.
Eu
priveam, ascultam și nu înțelegeam.
Într-o
zi am întrebat:
—
Unde vă duceți mereu?
Baba
Olga mi-a răspuns liniștit:
—
Mergem să vedem filmul cu Bobi și cu J și R (așa-i spunea baba Olga). Oricum,
era o ocazia să evadez, dacă nu trebuia să fac efortul să asist la serial.
Pe
Bobi îl știam bine. Era câinele vecinei, bătrân și blând. Nu-l mai țineau în
lanț, fiindcă nu mai avea de ce să fugă. Stătea mai mult pe drum, la soare, și
ne privea pe toți cu ochii lui obosiți și buni. Bobi era al nostru, al străzii.
Îl mângâiam, îi vorbeam. Mai târziu, avea să moară urât, prea urât pentru felul
lui liniștit de a fi.
Dar
pe J și R nu-l cunoșteam.
Mă
miram: de ce ar avea nevoie cineva de un film cu Bobi, când Bobi era chiar
acolo, la câțiva pași, și îl puteai vedea oricând? De ce trebuie să alerge
femeile din sat la televizor, când Bobi e chiar aici, lângă noi? De ce trebuia
să se lase totul baltă pentru o casă albă de pe ecran și un sunet ciudat care
anunța începutul?
Abia
mult mai târziu am înțeles că nu era vorba despre Bobi, nici despre J și R. Era
vorba despre o oră în care femeile acelea simple ieșeau, pentru puțin timp, din
viața lor grea și intrau într-o altă lume.
Atunci,
însă, pentru mine, Dallas rămânea doar un nume străin, un generic și o confuzie
frumoasă. Abia mai târziu aveam să înțeleg că nu toți Bobii sunt câini. Că J și
R nu sunt inițiale misterioase, și că uneori oamenii fug la televizor nu pentru
ce văd, ci pentru ce visează.
De
fapt, nu era despre serial. Era despre a fi împreună.
Despre
femei care își purtau una alteia grijile, care împărțeau un televizor, o bancă,
o poveste. Iar copilul din mine care privea nu înțelegea atunci, dar simțea.
Simțea că lumea are un ritm, că oamenii nu trăiesc singuri, că uneori fuga
aceea grăbită nu era spre televizor, ci unii spre alții. Lucrurile se împărțeau
firesc: timpul, bucuria, necazul, amintirea. O lume mică, de uliță, dar
suficientă. O lume în care se trăia laolaltă, fără să se spună cuvinte mari.
O
lume mică, dar întreagă, în care nimeni nu rămânea singur.
Iar
Bobi rămânea Bobi — câinele bătrân, întins pe drum, mult mai adevărat decât
orice film. Bobi rămânea liniștit, adevărat, martor tăcut al tuturor. Poate că
el înțelegea cel mai bine: că nu filmul conta, ci faptul că nimeni nu era
singur. Bobi și baba Olga nu-s, poate s-or fi întâlnit acolo în Taina lui
Dumnezeu. Vecina mea, Dumnezeu să-i dea sănătate, continuă povestea!
