Ora lui Bobi

 

Ora lui Bobi

 

Am o vecină – nu-i dau numele – care a crescut mulți copii: pe ai ei și pe ai altora. Despre ea va fi, poate, o altă poveste. Era ca bunica Safta. Eu o voi boteza Mama .................. Acum însă îmi vine în minte o vreme în care satul avea o oră a lui, o oră în care totul se oprea.

Era ora filmului.

În copilăria mea, la televizor se difuza Dallas. La ora aceea, baba Olga, bunica ce avea grijă de mine și mă purta după ea peste tot, lăsa orice făcea. La fel și vecina. Mâinile li se goleau de treburi, vorbele se rupeau la jumătate, iar pașii li se grăbeau fără grabă, ca și cum știau drumul pe de rost.

Dacă televizorul uneia era stricat, mergeau la cealaltă. Dacă nu mergea nici acolo, găseau ele o cale. Filmul nu trebuia pierdut. A doua zi, se întâlneau pe uliță și îl depănau încet, cu răbdare, ca pe o întâmplare adevărată, petrecută cu oameni cunoscuți.

Eu priveam, ascultam și nu înțelegeam.

Într-o zi am întrebat:

— Unde vă duceți mereu?

Baba Olga mi-a răspuns liniștit:

— Mergem să vedem filmul cu Bobi și cu J și R (așa-i spunea baba Olga). Oricum, era o ocazia să evadez, dacă nu trebuia să fac efortul să asist la serial.

Pe Bobi îl știam bine. Era câinele vecinei, bătrân și blând. Nu-l mai țineau în lanț, fiindcă nu mai avea de ce să fugă. Stătea mai mult pe drum, la soare, și ne privea pe toți cu ochii lui obosiți și buni. Bobi era al nostru, al străzii. Îl mângâiam, îi vorbeam. Mai târziu, avea să moară urât, prea urât pentru felul lui liniștit de a fi.

Dar pe J și R nu-l cunoșteam.

Mă miram: de ce ar avea nevoie cineva de un film cu Bobi, când Bobi era chiar acolo, la câțiva pași, și îl puteai vedea oricând? De ce trebuie să alerge femeile din sat la televizor, când Bobi e chiar aici, lângă noi? De ce trebuia să se lase totul baltă pentru o casă albă de pe ecran și un sunet ciudat care anunța începutul?

Abia mult mai târziu am înțeles că nu era vorba despre Bobi, nici despre J și R. Era vorba despre o oră în care femeile acelea simple ieșeau, pentru puțin timp, din viața lor grea și intrau într-o altă lume.

Atunci, însă, pentru mine, Dallas rămânea doar un nume străin, un generic și o confuzie frumoasă. Abia mai târziu aveam să înțeleg că nu toți Bobii sunt câini. Că J și R nu sunt inițiale misterioase, și că uneori oamenii fug la televizor nu pentru ce văd, ci pentru ce visează.

De fapt, nu era despre serial. Era despre a fi împreună.

Despre femei care își purtau una alteia grijile, care împărțeau un televizor, o bancă, o poveste. Iar copilul din mine care privea nu înțelegea atunci, dar simțea. Simțea că lumea are un ritm, că oamenii nu trăiesc singuri, că uneori fuga aceea grăbită nu era spre televizor, ci unii spre alții. Lucrurile se împărțeau firesc: timpul, bucuria, necazul, amintirea. O lume mică, de uliță, dar suficientă. O lume în care se trăia laolaltă, fără să se spună cuvinte mari.

O lume mică, dar întreagă, în care nimeni nu rămânea singur.

Iar Bobi rămânea Bobi — câinele bătrân, întins pe drum, mult mai adevărat decât orice film. Bobi rămânea liniștit, adevărat, martor tăcut al tuturor. Poate că el înțelegea cel mai bine: că nu filmul conta, ci faptul că nimeni nu era singur. Bobi și baba Olga nu-s, poate s-or fi întâlnit acolo în Taina lui Dumnezeu. Vecina mea, Dumnezeu să-i dea sănătate, continuă povestea!