Gânduri de decembrie: Profesor Paul Krizner

 

Gânduri de decembrie

Profesor Paul Krizner

           

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la acest început de an la mănăstirea Bodrog. La pangar am văzut o carte care mi-a atras atenţia. Citind prin cuprins, la asta m-am uitat prima data, nu ştiu de ce, mi s-a părut interesantă şi am cumpărat-o. Este vorba de cartea domnului profesor de Religie Ortodoxă Paul Krizner, o carte de eseuri născătoare de predici şi cateheze şi deschizătoare de drumuri pentru alte articole legate de problemele pastoraţiei actuale. Mi-a atras atenţia un articol legat de iarnă şi a cărui lectură m-a bucurat. Merită citit articolul ceea ce înseamnă că această carte şi-a atins scopul, deci aveţi ocazia: căutaţi cartea. Redau mai jos articolul:

„A venit şi-aici Crăciunul

Să ne mângâie surghiunul.

Radu Gyr

 

Ori de câte ori mă gândesc la această lună nu pot să nu retrăiesc amintiri nostalgice după anii copilăriei mele, când luna decembrie era cea mai frumoasă, nu doar pentru că e ultima lună din an şi e vacanţă, ci, mai degrabă, pentru farmecul iernii care era odinioară… Da, luna decembrie ere confundată cu vremea zăpezii, luna în care totul era alb-albăstriu, luna colindelor, a tradiţiilor populare ce parcă dădeau un farmec aparte evenimentelor religioase, cu precădere cele dedicate Naşterii Domnului.

Erau zile de basm, zăpada sclipea atât de puternic încât te orbea, acel alb cristalin ce scârţâia sub ghetele noastre, parcă suportând cu bucurie această călcare la propriu, devenea din ce în ce tot mai lucios… da, era peste tot alb şi frumos, fumurile ce ieşeau pe hornurile caselor îţi spunea ceva… că acolo este o gazdă harnică, că acolo urmează să ajungă colindătorii.

De departe se adu zurgălăi, pe semne că au început deja colindătorii să meargă din casă în casă pentru a vesti naşterea Domnului. Această sărbătoare este a familiei, a bucuriei şi a dăruirii. Casa frumos gătită, cu mirosul de brad ce deja e împodobit şi focul din sobă parcă te rupe de realitate, ducându-te într-o lume de poveste pentru a aştepta vestitorii cei mici, parcă eşti într-o altă lume… într-o lume de unde nu ai mai pleca, e atâta iubire şi fericire, atâta dar dumnezeiesc, încât timpul parcă dispare, te bucuri… te bucuri fără să spui nimic.

Cu fiecare clipă scursă tot mai profund se aud glasurile colindătorilor, primiţi-i în casele voastre, ei sunt atât de firavi şi de mititei, încât parcă au venit îngerii să vă colinde, primiţi-i în casele voastre, gazde bune, deschideţi larg porţile pentru că o veste aşa de minunată nu o auzim oricând, primiţi-i aşa cum se cuvine, că poate prin ei Dumnezeu ne încearcă mila. Chiar dacă nu zic nimic şi doar îţi urează viaţă ungă şi sănătate, chiar dacă nu prea ştiu să colinde, primiţi-i în casele voastre cele gătite, că de la voi vor pleca mai departe, în mijlocul satului şi acolo poate vor găsi porţile domnilor de azi închise pentru că aceşti colindători vor fi consideraţi nişte săraci.

Domnilor de azi, boierilor de ieri, să vă apuce frica, nu-i lăsaţi în frig şi înfometaţi, primiţi-i, domnilor de azi, că le este gura uscată şi lacrimile le curg pe obraji de la frigul de afară; nu fiţi indiferenţi la aceşti vestitori trimişi de Dumnezeu, că dacă nu vor mai veni să ne aducă aminte de ceea ce este important în viaţa noastră, cine o s-o mai facă?

Din păcate, colindul e tot mai rar auzit pe la casele oamenilor, tineretul s-a emancipat, «colindă» barurile de zi şi noapte, iar bucuria sărbătorii se rezumă la un concediu bahic până, poate, după Sfântul Ion, că de”… e concediu. Peste tot în jur vezi mâncăruri alese, dar şi azi, la masa lui Lazăr ajung doar fărâmituri. Mai vezi câte un demnitar cu trei cameramani ş cinci ziarişti după el, împărţind pachete bătrânilor din aziluri şi copiilor din centrele de plasament, promiţându-le că va mai veni… la Paşti.

Atunci luna decembrie era frumoasă, parcă peste tot plutea în aer parfumul veşnic al iubirii, al dăruirii, al respectului, al dragostei, ce minunaţi erau atunci oamenii, sau poate că eram mic şi de aceea vedea lucrurile altfel. Dar oricât aş încerca să văd un alt sens al lunii decembrie din zilele noastre nu-l găsesc, decât rezumându-mă la marketing, Moş Crăciun tot mai subnutrit şi crăciuniţe îmbrăcate în aşa fel încât numai la iubire divină nu te îndeamnă. Oare asta-i ceea ce vrem? Oare nu te doare sufletul când vezi câte un copil orfan privind lung a o vitrină cu jucării pe care ştie că nu o să le poată avea niciodată? Dar, spre deosebire de noi, el le admiră, admiră şi se bucură fără să poftească la ele, mai boieri de astăzi.

Acum în prag de Sărbători vă doresc gând de mântuire şi, măcar o clipă, să meditaţi la colindătorii cei ce încă mai vestesc prin frig şi ger Naşterea Domnului.

«Hristos se naşte măriţi-L». Praznic cu folos![1]”

 

---

[1] Profesor Paul Krizner, Sensuri uneori uitate, ed. Concordia, Arad, 2013, pp. 108-111.

Aspecte legate de citirea pomelnicelor - Pr. Prof. dr. Viorel Sava

 

Aspecte legate de citirea pomelnicelor^[1]

 

Citirea pomelnicelor, atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți întru Domnul, ocupă un loc important în spiritualitatea ortodoxă.

La slujbele divine oficiate în sfânta biserică sau în afara ei, ca și în rugăciunea particulară, citirea pomelnicelor este un moment important, căruia i se acordă atenție sporită atât din partea slujitorilor sfințiți, cât și din partea credincioșilor. Dar pentru a înțelege care este locul și semnificația pomelnicelor în cadrul cultului divin public și în pietatea particulară, să vedem mai întâi ce a determinat apariția lor și care a fost dintru început locul lor în rânduiala de rugăciune a Bisericii.

În perioada de formare a ritualului Proscomidiei, darurile de pâine și vin erau aduse de credincioși la începutul Liturghiei credincioșilor, după ce catehumenii, energumenii, penitenții și candidații la botez, se retrăgeau din biserică. Aceștia aveau îngăduința de a participa numai la Liturghia catehumenilor. Dreptul de a aduce daruri pentru Sfânta Jertfă îl aveau cei care se puteau împărtăși din ea, adică cei botezați și care, prin credința mărturisită și prin modul de viețuire, erau în comuniune deplină cu Biserica. Atunci când credincioșii prezentau diaconilor pâinile și vinul pentru Sfânta Liturghiei, ei adăugau la acestea liste care conțineau numele celor din familie. La momentul potrivit (locul în care astăzi este Vohodul Mare), diaconii alegeau dintre pâinile și vinul aduse și la prezentau episcopului sau preotului liturghisitor împreună cu pomelnicele. Liturghisitorul citea pomelnicele, rostea o rugăciune asupra darurilor de pâine și vin (mărturie în acest sens) stă rugăciunea numită „a punerii înainte”, pe care preotul o citește în taină în timpul ecteniei de după Vohodul Mare) și le așeza pe Sfânta Masă. Acest ritual simplu, constituit din prezentarea de către diaconi a darurilor pentru Jertfă, citirea pomelnicelor, așezarea darurilor pe Sfânta Masă și rostirea rugăciunii punerii înainte, era de fapt ritualul Proscomidiei.

Din cele de mai sus, esențial pentru tema de care ne ocupăm este faptul că practica citirii pomelnicelor apare odată cu Proscomidia și este direct legată de aceasta[2].

Slăbirea disciplinei penitențiale și dispariția instituției catehumenatului au dat posibilitatea credincioșilor să ofere darurile pentru Sfânta Jertfă în momentul când ajungeau la biserică, deci la începutul Sfintei Liturghii, atâta vreme cât nu mai era nevoie să se aștepte ca penitenții și catehumenii să părăsească adunarea liturgică. Odată aduse, darurile de pâine și de vin puteau fi deja pregătite pentru Sfânta Jertfă. Acest motiv, la care se adaugă dezvoltarea rânduielii Proscomidiei, a făcut ca întregul ei ritual să se deplaseze spre începutul Liturghiei, locul în care se află în prezent. Această deplasare a ritualului Proscomidiei a atras după sine practica pomenirii pomelnicelor[3]. În locul ei se păstrează până astăzi în Sfânta Liturghie pomeniri care au caracter general, cuprinzând toate categoriile de credincioși, și pe care liturghisitorul le rostește în timpul Vohodului mare.

Proscomidia apare astfel ca locul special în care se pomenesc pomelnicele. Și pe bună dreptate. Pe Sfântul Disc, în mijloc, se află Sfântul Agneț, Mielul lui Dumnezeu, centru al întregii existență văzute și nevăzute, Unicul centru în jurul Căruia stau și spre Care sunt orientați cei vii și cei adormiți, cei sfinți și cei ce vor să se sfințească. Modul în care miridele pentru Maica Domnului, pentru cetele de sfinți și pentru toate categoriile de credincioși vii sau adormiți sunt așezate pe Sfântul Disc în jurul Sfântului Agneț fac din ritualul Proscomidiei imaginea împărăției lui Dumnezeu în care unii au intrat, iar alții stau să intre prin rugăciunile celor dintâi și prin pomenirea lor în cadrul acestui ritual.

Pomeniri nominale întâlnim, de asemenea, și în alte rânduieli de slujbă, locurile respective fiind marcate prin spații libere sau paranteze: „Pentru robii lui Dumnezeu (N)…”[4].

De la practica tradițională a citirii pomelnicelor, practică experimentală și validată de Biserică, se înregistrează unele abateri, care nu de puține ori afectează buna desfășurare a slujbelor divine, uniformitatea slujirii liturgice sau, și mai grav, pot crea stări de tensiune. Acestea afectează buna desfășurare a slujbelor sfinte, întrucât sunt intercalate tocmai în locuri în care cursivitatea slujbei nu îngăduie să fie întreruptă. Ele afectează uniformitatea slujirii liturgice, întrucât uneori chiar în același oraș sau în aceeași comună unii slujitori procedează într-un fel, iar ceilalți într-alt fel. Uneori apar și stări de tensiune, dacă unii credincioși sesizează că felul în care un preot i-a obișnuit să le citească pomelnice nu mai este practicat de alt preot.

Cea mai larg răspândită este practica citirii pomelnicelor la ectenia întreită în cadrul sfintei Liturghii și la vohodul mare, când preotul stă în mijlocul bisericii, cu cinstitele daruri în mâini, iar paracliserul sau altă persoană îi rânduiește pomelnicele pentru a le citi. Aceasta durează uneori un timp îndelungat, iar ritmul și atmosfera specifice Sfintei Liturghii sunt perturbate, dacă nu chiar total compromise. În acest interval de timp se întâmplă ca cei prezenți în biserică să facă o pauză, mai ales după ce și-au ascultat pomelnicul, și să se angajeze discuții pe teme dintre cele mai variate. A început să prindă rădăcini și ideea că preotul poate fi întrerupt sau el însuși se oprește în momente deosebit de importante din timpul Sfintei Liturghii, dar nu poate fi întrerupt când citește pomelnicele. Se preferă uneori primirea pomelnicului chiar în timp ce corul cântă „Pe Tine Te lăudăm…”, atunci când preotul trebuie să fie concentrat asupra celui mai important moment din Sfânta Liturghie, adică rostirea rugăciunilor pentru sfințirea darurilor de pâine și vin.

Semnalăm și practica categoriei de pomelnice date și primite „pentru a fi ținute pe Sfânta Masă”.

Ne oprim aici cu enumerarea practicilor denaturate legate de citirea pomelnicelor, dar vom sublinia faptul că a transfera accentul de la lucrurile esențiale la cele neesențiale și a prefera surogate în locul realităților pe care ni le oferă Dumnezeu prin intermediul cultului divin afectează viața duhovnicească și atrage responsabilitatea morală asupra celor în cauză. Descoperirea motivelor care au dus la apariția acestor practici denaturate nu necesită eforturi prea mari.

Cum pot fi remediate astăzi aceste situații în parohiile noastre?

În ultimii ani, o realitate nouă se face tot mai simțită în Biserica noastră: primenirea permanentă a parohiei, prin numărul mare de preoți tineri care deservesc atât parohiile din orașe, cât și cele de la sate, și prin fluctuațiile care au loc datorită întoarcerii unora dintre locuitorii orașelor la sate și plecarea celor din sate la orașe.

În acest nou context, conștiința liturgică a preotului, conștiință ce trebuie să fie mereu vie și lucrătoare, joacă un rol deosebit de important. El trebuie să știe, din momentul în care a îmbrăcat haina preoției, că este dator să păzească rânduiala pe care au alcătuit-o și au experimentat-o sfinții. Când își face sieși rânduială ca să placă oamenilor sau ca să fie altfel decât ceilalți, el se însingurează chiar dacă mai este înconjurat încă de mulți credincioși.

Acolo unde preotul găsește o practică denaturată legată de citirea pomelnicelor, el trebuie să intensifice cateheza liturgică, să explice care este semnificația citirii pomelnicelor și locul în care se face, să le explice credincioșilor Proscomidia și să le arate ce face el la Proscomidie cu mult înainte ca unii dintre ei să ajungă la biserică. Nu schimbând rânduiala aducem folos duhovnicesc credincioșilor rânduiți spre păstorire, ci schimbându-i pe ei și învățându-i că pomelnicul este rugăciunea credinciosului împreună cu preotul în biserică, în locul și după rânduiala statornicită.

În cele din urmă, trebuie să spunem că pomelnicul este un fel de mărturisire a credinciosului. Acolo, el își spune bucuriile și necazurile, neîmplinirile din familie, tensiunile cu cei din jur, planurile de viitor etc. Pe toate acestea credinciosul le spune preotului, știind că preotul îi păstrează taina. Citirea pomelnicului cu voce tare, chiar și atunci când credinciosul dorește aceasta, este o trădare a intimității lui. De aceea, considerăm că nu întâmplător practica îndelungată a Bisericii a legat pomenirea pomelnicelor de Proscomidie, rânduială oficiată de preot în taină, iar pentru trebuințele obștii credincioșilor a formulat cereri cu caracter general, concretizate, în special, în ecteniile din cadrul sfintelor slujbe. Liturghierul cuprinde astfel de cereri într-un capitol special, intitulat: Adunare de cereri la felurite trebuințe din viața omului[5]. Între aceste situații speciale, Liturghierul, se referă: la vreme de secetă și foamete, la vreme de necontenire a ploilor, pentru credincioșii aflați în călătorie, pentru cei aflați pe paturile de suferință, pentru asuprirea din partea vrăjmașilor, la vreme de mare încercare în timpul epidemiilor și pentru toată facerea de bine primită de la Dumnezeu etc. toate acestea arată că Dumnezeu îl întâmpină și-l însoțește pe om în toată zilele și în toate împrejurările vieții sale.

Liturghierul precizează că toate aceste cereri se fac „după rânduiala și la vremea arătată”[6]. Ce vrea să spună această însemnare tipiconală? Că aceste pomeniri speciale nu pot fi făcute de fiecare în parte după cum consideră că este mai bine. Adăugarea lor în rânduiala Sfintei Liturghii trebuie să se fac fără a afecta ritmul slujbei. Rânduiala spune că la Proscomidie, după ce preotul a scos mirida pentru sine, scoate alte miride (părticele) pentru diferitele trebuințe ale credincioșilor. Scoaterea miridelor este însoțită de rostirea rugăciunilor prevăzute de Liturghier pentru fiecare situație în parte. De exemplu, la vreme de secetă și foamete preotul citește această rugăciune: „Doamne, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, primește jertfa aceasta spre iertarea păcatelor noastre, ale tuturor nevrednicilor robilor Tăi și ale întregului Tău popor și-Ți întoarce mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră și nu omorî cu foame și cu sete poporul Tău și animalele. Cu milostivire poruncește norilor de pe cer să trimită ploaie bună, timpurie și târzie pe pământ și să-l răcorească, pentru ca să răsară și să crească iarbă animalelor, verdeață spre folosul oamenilor și să aducă roade și cele de trebuință vieții noastre”[7]. Totodată, rânduiala prevede cereri speciale, care se adaugă la ectenia mare și la cea întreită de la Sfânta Liturghie. Pentru unele situații se prevăd tropare și condace speciale, care se cântă după ieșirea cu Sfânta Evanghelie, pericope apostolice și evanghelice speciale și, uneori, chiar chinonic.

După cum vedem, și în aceste situații speciale, pomenirile nominale sunt legate tot de Proscomidie.

Oferirea unui pomelnic solicită încrederea, credința și angajarea duhovnicească a credinciosului. El trebuie să aibă încredere că pomelnicul se va pomeni, acolo unde trebuie și așa cum prevede rânduiala, chiar dacă pomenirea nu se va face în auzul lui și al celorlalți credincioși. El trebui să aibă credința că Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre și ne rânduiește cele de trebuință vieții. Nu tot ceea ce cerem noi ne este de folos spre mântuire și nu tot ceea ce primim este rezultatul cererilor noastre, ci mai curând al bunătății și milostivirii lui Dumnezeu.

În cele din urmă, credinciosul trebuie să se angajeze duhovnicește, să-și susțină cererea, pomelnicul, cu osteneală duhovnicească. Pomelnicul nu este rugăciunea transferă în grija preotului, ci rugăciunea credinciosului ajutată de preot și de toată comunitatea, de tot trupul mobilizat în susținerea unui mădular care suferă și are nevoie de ajutor.

Credinciosul participă la slujbele unde se face rugăciune mai multă și mai intensă pentru el. prezența lui nu poate fi suplinită de o lumânare pe care o aprinde, după care pleacă, și nici nu se face prin delegații. Cererile credinciosului se împlinesc atunci când sunt de folos spre mântuire și când el face eforturi în acest sens, eforturi susținute de preot și de ceilalți credincioși. Sfătuiți rău de cei ce nu cunosc aceste lucruri, unii credincioși aleargă, pentru ca cererile să fie împlinite, la șapte sau nouă biserici în aceeași zi. Osteneală fără sens. Să treci prin atâtea bisericii și să nu stai la Sfânta Liturghie, acolo unde ți se pomenește pomelnicul, în niciuna dintre biserici, trădează mai curând superstiție și lipsă de viață duhovnicească. Accentul se mută pe număr. Să fie neapărat șaptea sau nouă, nu mai mult și nici mai puțin. Iar despre participarea la slujbă și despre implicarea în vederea împlinirii propriei cereri nu se pomenește.

Preotul, în același timp, este dator să intensifice rugăciunea atunci când credincioșii i-o cer. El nu poate reduce pomenirea pomelnicului doar la o singură zi pe săptămână, mai ales când este vorba de pomelnice de 40 de zile[8]. Unii credincioși obișnuiesc să dea pomelnice de 40 de zile preotului proaspăt hirotonit tocmai pentru că el, în perioada imediat următoare, săvârșește Sfânta Liturghie zilnic și va putea pomeni pomelnicele care i-au fost date. De asemenea, preotul este dator să pomenească pomelnicele pentru că în spatele numelor se ascund persoane. El este chemat să facă o lucrare sfântă, un lucru al lui Dumnezeu, iar lucrul lui Dumnezeu nu trebuie făcut nu nepurtare de grijă.

Nu în ultimul rând, preotul l va povățui pe credincios să se roage mai mult, să postească, să se mărturisească, să participe la sfintele slujbe, să fie mai bun cu cei din jur. Și Dumnezeu este bune cu noi dacă viața noastră se schimbă în bine.

Păzind rânduiala și în ceea ce privește citirea pomelnicelor, și învățându-i și pe credincioși să o păzească, să ne apropiem cu toții mai mult de Dumnezeu, Care este armonie și rânduiala desăvârșită.

© Editura Doxologia https://edituradoxologia.ro/. Cartea citată se găsește aici: https://edituradoxologia.ro/biserica-slavei-tale-studii-de-teologie-si-spiritualitate-liturgica-vol-i și are ca autor pe părintele Profesor Dr. Viorel Sava https://edituradoxologia.ro/autor/pr-prof-dr-viorel-sava.

---

[1] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „aspecte legate de citirea pomelnicelor”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 111-117.

[2] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică specială, București, 1980, p. 259.

[3] Ibidem, pp. 259-260 și 262-263.

[4] Această situație este întâlnită mai ales în rânduielile de slujbă și în rugăciunile din Molitfelnic.

[5] Liturghier, EIBMBOR, București, 2012, pp. 433 s.u.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, pp. 438-49.

[8] Vezi Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Acatist, pomelnic, sărindar, în vol. Biserică și cult pe înțelesul tuturor, editura Europartner, București, pp. 202-203; Idem, Este necesar, folositor și tipiconal a se citit pomelnice la ecteniile întreite de la Sfânta Liturghie?, În vol. Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, , EIBMBOR, București, 2004, pp. 155-161.

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - Pr. Ene Braniște

 

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie?

[*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii)

 

1.      Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, frate creștine, adu-ți aminte că biserica este „casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine „să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, și spălându-ne trupul în apă curată”, cum ne povățuiește Sf. Apostol Pavel (Evrei 10, 22). Încetează deci, din ajuns, lucrul și obișnuiește-ți sufletul cu rugăciune, cu înfrânarea de la păcate și cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ură și orice vrăjmășie (cf. Matei 5, 23-24; cf. 1 Timotei 2, 8), mai ales atunci când vrei să te împărtășești.

Dacă poți, bine este să iei parte la slujba de seară (Vecernie). Iar a doua zi dimineața, îmbracă-te în haine curate și îngrijite de sărbătoare, dar nu cu pregătire prea multă și lux; îndeosebi femeile să lase obișnuitele podoabe și să vină cu capul acoperit (cf. 1 Corinteni 11, 5; cf. 1 Timotei 2, 9). Și pentru că, precum zice Scriptura, nu e cuviincios să ne înfățișăm înaintea Domnului cu mâinile gale (Ieșirea 23, 15), de poți, pregătește din vreme darul tău pentru Sfântul Altar: lumânări, tămâie, prinoase din roadele pământului, dar mai ales prescura, vinul și pomelnicul cu numele viilor și morților casei și neamului tău.

2.      Când să venim la biserică?

Bun și folositor lucru este să fii de față la întreaga Liturghie, în toate Duminicile și

sărbătorile. Sârguiește-te deci să fii din vreme în biserică. De poți, bine este să iei parte și la slujba dimineții (Utrenie și ceasuri, căci în timpul ei se săvârșește de fapt Proscomidia, care face parte tot din Sfânta Liturghie și atunci se cade să dăm preotului prescurile și pomelnicele. Dar de nu poți veni mai din vreme, caută, să te îndrepți spre casa Domnului cel puțin atunci când auzi clopotul sau toaca de Liturghie.

            Iar odată ce ai ajuns în biserică, rămâi până la sfârșit, căci numai așa te vei bucura pe deplin și de toate roadele dumnezeieștii slujbe. Cei ce nu vin la timp și pleacă din biserică înainte de sfârșitul slujbei, pe deoparte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de alta tulbură și liniștea celorlalți, precum și buna rânduială care trebuie să domnească în biserică în timpul sfintelor slujbe. Pe bună dreptare, Sf. Ioan Gură de Aur aseamănă pe nii ca aceștia cu Iuda vânzătorul, care, pentru a-și îndeplini gândul ticălos al trădării, a părăsit pe Domnul și pe Sfinții Apostoli înainte de sfârșitul Cinei celei de taină. De aceea, cei ce părăseau sfântul locaș înainte de sfârșitul Liturghiei, erau pedepsiți odinioară cu cea mai mare pedeapsă: afurisirea sau excomunicarea, adică îndepărtarea din rândul creștinilor (Canonul 9 al Sfinților Apostoli și Canonul 2 al Sinodului din Antiohia).

3.      Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? Sau cum se cuvine să stăm

și ce trebuie să facem în biserică?

Intrând în  biserică, nu uita că intri într-un locaș sfințit, în casa lui Dumnezeu. Nu este deci, de prisos să știi cum trebuie să te porți în casa lui  Dumnezeu care este „Biserica Dumnezeului Celui Viu […]”, cum spune Sfântul Apostol  Pavel (1 Timotei 3, 15).

În clipa când pășim pragul Bisericii, să  lăsăm afară toate gândurile, toate grijile lumești și toate simțirile pământești. În Biserică se intră cu „credință, cu frica lui Dumnezeu și cu bună evlavie”, precum ne îndeamnă preotul să ne rugăm, în ectenia cea mare de la începutul Sfintei Liturghii. Pășind în sfântul locaș, să fim slobozi de povara grijilor de toate zilele: „toată grija cea lumească să o lepădăm”. Să nu ațintim deci gândul și inima numai spre cer și spre Dumnezeu: „Sus să avem inimile”, așa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă. 

Pășește apoi ușor și fără zgomot, spre a te închina la iconostas. Dacă ai adus lumânări, aprinde-le în sfeșnic, iar dacă ai adus prescură. Vin și pomelnic, dă-le preotului, prin ușa dinspre miază-noapte a Sfântului Altar.

Închină-te cu cuviința și evlavie, în fața sfintelor icoane, fără stai prea mult îngenunchiat mai ales în fața icoanelor împărătești, pentru a îngădui și altora să-și facă rugăciunile lor și pentru ca să nu împiedici pe preot în săvârșirea slujbei (dar dacă s-a început Sfânta Liturghie, rămâi mai bine să te închini la icoane după sfârșitul slujbei).

Mergi după aceea în liniște și te așază la locul cuvenit: bărbații la dreapta, iar femeile la stânga (sau cum se obișnuiește la țară, femeile în pronaos sau în tindă, iar bărbații în sânul bisericii). Ai grijă să lași prin mijloc, loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine și pentru sfințiții slujitori, când trebuie să cădească toată biserica. Ai grijă, de asemenea, ca locul de sub policandrul cel mare să rămână gol, pentru ca preotul să poată ieși de acolo cu Sfânta Evanghelie și cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarăși, ca stranele să rămâne libere, la îndemâna celor mai în vârstă, mai neputinicioși și mai osteniți ca tine, pentru ca aceștia să poată să se așeze jos în anumite momente ale slujbei.

Nu umbla și nu te mișca fără rost în biserică, ci rămâi în liniște la locul ce ți l-ai ales dintru început, pentru a nu tulbura buna rânduială din casa Domnului,  căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corintei 14, 33). Păstrează, tot timpul, în ținută și înfățișarea ta trupească seriozitatea, cuviința și evlavia pe care trebuie să le avem în fața Împăratului tuturor. Nu sta tolănit sau fără luare aminte în strană, ci drept, în picioare: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem”.

Nu vorbi și nu râde, nu scuipa și nu-ți roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul de lângă tine, ci urmărește cu băgare se seamă rânduiala slujbei, bine știind și încredințat fiind că toate câte se săvârșesc în timpul Sfintei Liturghii se fac nu numai pentru preotul slujitor sau pentru cântăreții care dau răspunsurile la strană, ci pentru noi toți, slujitorii și credincioși, împreună. Ascultă mai ales, cu multă luare aminte, cele ce se cotesc la Apostol și Evanghelie, ca și cum ai asculta pe Domnul Însuși sau pe Sfinții Săi Apostoli; fii de asemenea atent la predica rostită de preot, căci el nu vorbește în numele lui, ci al lui Dumnezeu Căruia slujește.

Luarea aminte, cuviința și credința noastră trebuie să sporească pe măsură ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfințirii Darurilor. Închină-te, adică fă-ți semnul Sfintei Cuci și pleacă-ți genunchii la timpul cuvenit, adică: în timpul citirii Sfintei Evanghelii, la ieșirea cu cinstitele Daruri, în timpul cântării Pre Tine Te lăudăm (când se sfințesc darurile), la Axion (când preotul mijlocește pentru noi). Nu faci rău dacă stai în genunchi atunci când se cântă Tatăl Nostru.

4.      Se cuvine ca mirenii (credincioșii de rând) să cânte în biserică?

Da! Să ne sârguim a învăța cântările stranei, pentru ca atunci când le-am deprins bine,

să ne alăturăm cântăreților sau corului din jurul stranie, lăudând împreună cu ei pe Dumnezeu prin cântare și împlinind astfel îndemnul Psalmistului: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150, 6). Bun și plăcut lui Dumnezeu este ca toată lumea din biserică „să slăvească cu un glas și cu o inimă” pe Dumnezeu. Căci doar așa ne îndeamnă preotul la începutul ecteniei de după citirea Sfintei Evanghelii: „Să zicem toți, din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem: Doamne miluiește”!

Dar dacă am ajuns să putem cânta la Liturghie fie în cor, fie la strană, să nu cântăm numai cu glasul, cu și cu inima și să nu producem tulburare, cântând mai tare ca ceilalți, pentru ca să ni se audă glasul, sau luând-o înainte ori rămânând în urmă și încurcând astfel pe cântăreți, căci lucru acesta este neplăcut și urechilor noastre și Domnului și e spre paguba noastră sufletească.

Iar dacă nu știm sau nu putem cânta, să ne rugăm în liniște, să ne rugăm fierbinte, cu credință și cu tot sufletul. Să unim rugăciunile noastre la rugăciunile obștești ale bisericii, rostite de preot sau de diacon.

Dar mai ales să ne silim, pregătindu-ne din vreme și cu cuviință a ne împărtăși cât mai des cu Sfintele Daruri. Căci numai atunci, împreună petrecerea și unirea noastră cu Domnul este întreagă, deplină și desăvârșită. Iar la sfârșitul Liturghiei, închină-te și mulțumește lui Dumnezeu și tot restul zilei petrece-l în cuviincioase îndeletniciri spre folosul și îmbogățirea sufletului.

Făcând așa, vom putea spune că am luat parte, cu adevărat, la sfânta slujbă și vom ieși din biserică mai luminați, mai buni și mai apropiați de Dumnezeu, „coborându-ne fiecare mai îndreptat la casa sa”, cum spune Mântuitorul despre vameșul cel smerit din Sfânta Evanghelie (cf. Luca 18, 14)[i].

 

 

---

[*] Text publicat în Glasul Bisericii, X (1951), 4-5, pp. 20-23.

---

[i] Preot Profesor Ene Braniște, Cuvântări și Predici, Basilica, București, 2014, pp. 19-23.

Preotul și comunitatea Pr. Alexander Schmemann

 

Preotul și comunitatea

Pr. Alexander Schmemann

            În învățătura ortodoxă despre Biserică (și, despre, deci cult, care este acțiunea sfântă și expresia Bisericii), clerul și laicii nu pot fi nici opuși unul altuia, nici confundați unul cu altul; întreaga Biserică este laos, Poporul lui Dumnezeu și fiecare în ea este, întâi de toate, un laicos, adică un membru al trupului, un participant activ la viața întregului. Dar în acest laos al Bisericii există preoția, întemeiată de Dumnezeu pentru ordinea vieții trupului, pentru păstrarea unității lui, pentru devotamentul față de scopul divin. Esențialul stă în faptul că preoția este aceea care perpetuează în Biserică preoția lui Hristos Însuși sub întreitul ei aspect: sacramental (Hristos este Marele Preot Care S-a jertfit pe Sine Tatălui Său pentru mântuirea tuturor), învățătoresc (Hristos este Învățătorul, învățându-ne poruncile Vieții cel noi) și pastoral (Hristos este Păstorul Cel Bun, cunoscând oile Sale și chemându-le pe nume). Preoția unică a lui Hristos este percepută în Biserică de către ierarhia sacramentală, care există și funcționează în trei trepte esențiale: episcop, preot și diacon. Plinătatea preoției aparține episcopului, care este capul Bisericii. El împarte datoriile sale preoțești cu preoții, pe care el îi hirotonește pentru a fi ajutătorii săi în administrarea Bisericii și conducători ai parohilor. Episcopul și preoți sunt asistați de diaconi, care nu au putere sacramentală, dar a căror misiune este să mențină vie unitatea între ierarhie și popor.

            Structura sau ordinea ierarhică a Bisericii este exprimată în cultul ei, fiecare membru luând parte în cadrul cultului în acord cu „chemarea” lui. Întreaga Biserică este aceea care realizează leiturgia, iar în această acțiune comună fiecare are funcția lui particulară. Episcopului (sau preotului) îi este dat să stea în fruntea poporului și este funcția lui de a oferi lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii și de a comunica spre popor harul, învățăturile și darurile lui Dumnezeu. El este în cadrul cultului icoana vizibilă a lui Hristos – Hristos Care, ca Om, stă în fața lui Dumnezeu, unindu-ne și reprezentându-ne în Sine, pe noi toți, și Care ca Dumnezeu ne dă darurile iertării, harul Duhului Sfânt și hrana nemuririi. Deci nu poate exista cult divin, nici rugăciune a Bisericii fără preot, pentru că acesta este datoria lui precisă, să „schimbe” sau să transforme comunitatea pământească și umană în Biserica lui Dumnezeu, perpetuând în ea slujirea de mijlocitor al lui Hristos. Și, de asemenea, nu poate fi cult divin fără laos, popor, comunitate: pentru că preotul oferă lui Dumnezeu rugăciunile și darurile poporului și tot el are misiunea de a transforma comunitatea în Trupul lui Hristos, întrucât el a primit harul preoției lui Hristos.

            Astfel, Biserica rugătoare reprezintă în mod real 9face prezent, actualizează) pe Hristos întreg: Capul și Trupul, divinul și umanul, Darul și Acceptarea lui; și Biserica Ortodoxă, așa cum este exprimată în cultul ei, nu este nici clericală (în care clerul ar fi singurul element activ și laicii cel pasiv), nici egalitariană (care implică acea confuzie între cler și laici, amândouă element având drepturi egale). În învățătura ei, armonia tuturor mădularelor – în unitatea și în distincția lor, în activa cooperare a tuturor elementelor Bisericii, sub conducerea și autoritatea ierarhiei, într-o cooperare care-și găsește expresia în cult – este esențială pentru bunăstarea spirituală a Bisericii, pentru „plinătatea ei în Hristos”.

            Acest lucru, adică funcția preotului în relația lui cu poporul Bisericii, este exprimată și veșmintele lui liturgice. Când săvârșește Sfânta Liturghie, actul central al cultului, preotul îmbracă:

1.      Stiharul (stikharion), o cămașă albă, care face din el reprezentatul fiecărui membru al credincioșilor, pentru că la botez fiecare a fost înveșmântat în haina nouă a noii creații și a noii vieți; toți aceia care „în Hristos ați fost botezați, în Hristos ați fost îmbrăcați”,

2.      Epitrahilul (epitrakhilion), veșmântul care acoperă gâtul și umerii preotului și este semnul funcție sale pastorale. Hristos, Bunul păstor, a îmbrăcat El Însuși natura noastră umană, a acceptat purtarea de grijă a fiecărei oi, S-a oferit pe Sine pentru păcatele întregii lumi;

3.      Mânecuțele (epimanikia), care arată că mâinile sale nu-i mai aparțin lui, ci lui Hristos. El va binecuvânta și noi vom primi binecuvântarea lui Hristos, el va oferi pâinea și vinul nostru și Hristos va fi Acela care oferă, el va împărți darurile, darurile vor fi Hristos Însuși, hrănindu-ne cu Trupul și Sângele Său;

4.      Brâul, semnul ascultării, vegherii, supunerii. Nu el L-a ales pe Hristos, ci Hristos l-a ales pe el și i-a încredințat slujirea Lui. Preotul nu are puterea și autoritatea sa: el activează în numele lui Hristos;

5.      Felonul (phelonion), veșmântul care acoperă omul întreg și care semnifică revărsarea harului, bucuria, pacea și frumusețea noului cosmos, împărăția pe care Hristos ne-a oferit-o, cu care Hristos ne-a înveșmântat pe noi care am fost dezbrăcați prin păcatele și infirmitățile noastre.

La aceste veșminte de bază episcopul adaugă omoforul (omophorion) – un epitrahil larg, care este simbolul puterii sale supreme în Biserică. Veșmintele diaconului sunt: stiharul, mânecuțele și orarul (un epitrahil îngust), pe care atunci când îl ridică el invită întreg poporul să privească spre înălțimi, să-l cinstească pe Dumnezeu întru înălțime[1].

 

 

---

[1] Pr. Alexander Schemann, Liturghie și viață, traducere Pr. Viorel Sava, Basilica, București, 2014, pp. 67-70.

Fructificați vă talentul, fără teamă!

Trei Sfinți pentru această toamnă

Recomandare de carte: Cărți care n-ar trebui să lipsească unui preot

Cartea Deschisa a Imparatie... by Ciausu Alexandru

(Dumitru Staniloae) Spiritu... by Grigorcea Ionut