Aspecte legate de citirea
pomelnicelor[1]
Citirea pomelnicelor, atât pentru cei
vii, cât și pentru cei adormiți întru Domnul, ocupă un loc important în
spiritualitatea ortodoxă.
La slujbele divine oficiate în sfânta
biserică sau în afara ei, ca și în rugăciunea particulară, citirea pomelnicelor
este un moment important, căruia i se acordă atenție sporită atât din partea
slujitorilor sfințiți, cât și din partea credincioșilor. Dar pentru a înțelege
care este locul și semnificația pomelnicelor în cadrul cultului divin public și
în pietatea particulară, să vedem mai întâi ce a determinat apariția lor și
care a fost dintru început locul lor în rânduiala de rugăciune a Bisericii.
În perioada de formare a ritualului
Proscomidiei, darurile de pâine și vin erau aduse de credincioși la începutul
Liturghiei credincioșilor, după ce catehumenii, energumenii, penitenții și
candidații la botez, se retrăgeau din biserică. Aceștia aveau îngăduința de a
participa numai la Liturghia catehumenilor. Dreptul de a aduce daruri pentru
Sfânta Jertfă îl aveau cei care se puteau împărtăși din ea, adică cei botezați
și care, prin credința mărturisită și prin modul de viețuire, erau în comuniune
deplină cu Biserica. Atunci când credincioșii prezentau diaconilor pâinile și
vinul pentru Sfânta Liturghiei, ei adăugau la acestea liste care conțineau
numele celor din familie. La momentul potrivit (locul în care astăzi este
Vohodul Mare), diaconii alegeau dintre pâinile și vinul aduse și la prezentau
episcopului sau preotului liturghisitor împreună cu pomelnicele.
Liturghisitorul citea pomelnicele, rostea o rugăciune asupra darurilor de pâine
și vin (mărturie în acest sens) stă rugăciunea numită „a punerii înainte”, pe
care preotul o citește în taină în timpul ecteniei de după Vohodul Mare) și le
așeza pe Sfânta Masă. Acest ritual simplu, constituit din prezentarea de către
diaconi a darurilor pentru Jertfă, citirea pomelnicelor, așezarea darurilor pe
Sfânta Masă și rostirea rugăciunii punerii înainte, era de fapt ritualul
Proscomidiei.
Din cele de mai sus, esențial pentru
tema de care ne ocupăm este faptul că practica
citirii pomelnicelor apare odată cu Proscomidia și este direct legată de
aceasta[2].
Slăbirea disciplinei penitențiale și
dispariția instituției catehumenatului au dat posibilitatea credincioșilor să
ofere darurile pentru Sfânta Jertfă în momentul când ajungeau la biserică, deci
la începutul Sfintei Liturghii, atâta vreme cât nu mai era nevoie să se aștepte
ca penitenții și catehumenii să părăsească adunarea liturgică. Odată aduse,
darurile de pâine și de vin puteau fi deja pregătite pentru Sfânta Jertfă.
Acest motiv, la care se adaugă dezvoltarea rânduielii Proscomidiei, a făcut ca
întregul ei ritual să se deplaseze spre începutul Liturghiei, locul în care se
află în prezent. Această deplasare a ritualului Proscomidiei a atras după sine
practica pomenirii pomelnicelor[3]. În
locul ei se păstrează până astăzi în Sfânta Liturghie pomeniri care au caracter
general, cuprinzând toate categoriile de credincioși, și pe care liturghisitorul
le rostește în timpul Vohodului mare.
Proscomidia apare astfel ca locul
special în care se pomenesc pomelnicele. Și pe bună dreptate. Pe Sfântul Disc,
în mijloc, se află Sfântul Agneț, Mielul lui Dumnezeu, centru al întregii
existență văzute și nevăzute, Unicul centru în jurul Căruia stau și spre Care
sunt orientați cei vii și cei adormiți, cei sfinți și cei ce vor să se
sfințească. Modul în care miridele pentru Maica Domnului, pentru cetele de
sfinți și pentru toate categoriile de credincioși vii sau adormiți sunt așezate
pe Sfântul Disc în jurul Sfântului Agneț fac din ritualul Proscomidiei imaginea
împărăției lui Dumnezeu în care unii au intrat, iar alții stau să intre prin
rugăciunile celor dintâi și prin pomenirea lor în cadrul acestui ritual.
Pomeniri nominale întâlnim, de
asemenea, și în alte rânduieli de slujbă, locurile respective fiind marcate
prin spații libere sau paranteze: „Pentru robii lui Dumnezeu (N)…”[4].
De la practica tradițională a citirii
pomelnicelor, practică experimentală și validată de Biserică, se înregistrează
unele abateri, care nu de puține ori afectează buna desfășurare a slujbelor
divine, uniformitatea slujirii liturgice sau, și mai grav, pot crea stări de
tensiune. Acestea afectează buna desfășurare a slujbelor sfinte, întrucât sunt
intercalate tocmai în locuri în care cursivitatea slujbei nu îngăduie să fie
întreruptă. Ele afectează uniformitatea slujirii liturgice, întrucât uneori
chiar în același oraș sau în aceeași comună unii slujitori procedează într-un
fel, iar ceilalți într-alt fel. Uneori apar și stări de tensiune, dacă unii
credincioși sesizează că felul în care un preot i-a obișnuit să le citească pomelnice
nu mai este practicat de alt preot.
Cea mai larg răspândită este practica
citirii pomelnicelor la ectenia întreită în cadrul sfintei Liturghii și la
vohodul mare, când preotul stă în mijlocul bisericii, cu cinstitele daruri în
mâini, iar paracliserul sau altă persoană îi rânduiește pomelnicele pentru a le
citi. Aceasta durează uneori un timp îndelungat, iar ritmul și atmosfera
specifice Sfintei Liturghii sunt perturbate, dacă nu chiar total compromise. În
acest interval de timp se întâmplă ca cei prezenți în biserică să facă o pauză,
mai ales după ce și-au ascultat pomelnicul, și să se angajeze discuții pe teme
dintre cele mai variate. A început să prindă rădăcini și ideea că preotul poate
fi întrerupt sau el însuși se oprește în momente deosebit de importante din
timpul Sfintei Liturghii, dar nu poate fi întrerupt când citește pomelnicele.
Se preferă uneori primirea pomelnicului chiar în timp ce corul cântă „Pe Tine
Te lăudăm…”, atunci când preotul trebuie să fie concentrat asupra celui mai
important moment din Sfânta Liturghie, adică rostirea rugăciunilor pentru
sfințirea darurilor de pâine și vin.
Semnalăm și practica categoriei de
pomelnice date și primite „pentru a fi ținute pe Sfânta Masă”.
Ne oprim aici cu enumerarea
practicilor denaturate legate de citirea pomelnicelor, dar vom sublinia faptul
că a transfera accentul de la lucrurile esențiale la cele neesențiale și a
prefera surogate în locul realităților pe care ni le oferă Dumnezeu prin
intermediul cultului divin afectează viața duhovnicească și atrage
responsabilitatea morală asupra celor în cauză. Descoperirea motivelor care au
dus la apariția acestor practici denaturate nu necesită eforturi prea mari.
Cum pot fi remediate astăzi aceste
situații în parohiile noastre?
În ultimii ani, o realitate nouă se
face tot mai simțită în Biserica noastră: primenirea permanentă a parohiei,
prin numărul mare de preoți tineri care deservesc atât parohiile din orașe, cât
și cele de la sate, și prin fluctuațiile care au loc datorită întoarcerii unora
dintre locuitorii orașelor la sate și plecarea celor din sate la orașe.
În acest nou context, conștiința
liturgică a preotului, conștiință ce trebuie să fie mereu vie și lucrătoare,
joacă un rol deosebit de important. El trebuie să știe, din momentul în care a
îmbrăcat haina preoției, că este dator să păzească rânduiala pe care au
alcătuit-o și au experimentat-o sfinții. Când
își face sieși rânduială ca să placă oamenilor sau ca să fie altfel decât
ceilalți, el se însingurează chiar dacă mai este înconjurat încă de mulți
credincioși.
Acolo unde preotul găsește
o practică denaturată legată de citirea pomelnicelor, el trebuie să intensifice
cateheza liturgică, să explice care este semnificația citirii pomelnicelor și
locul în care se face, să le explice credincioșilor Proscomidia și să le arate
ce face el la Proscomidie cu mult înainte ca unii dintre ei să ajungă la
biserică. Nu schimbând rânduiala aducem folos duhovnicesc credincioșilor
rânduiți spre păstorire, ci schimbându-i pe ei și învățându-i că pomelnicul este
rugăciunea credinciosului împreună cu preotul în biserică, în locul și după
rânduiala statornicită.
În cele din urmă, trebuie să spunem că pomelnicul este un fel de
mărturisire a credinciosului. Acolo, el își spune bucuriile și necazurile, neîmplinirile
din familie, tensiunile cu cei din jur, planurile de viitor etc. Pe
toate acestea credinciosul le spune preotului, știind că preotul îi păstrează
taina. Citirea pomelnicului cu voce tare, chiar și
atunci când credinciosul dorește aceasta, este o trădare a intimității lui.
De aceea, considerăm că nu întâmplător practica
îndelungată a Bisericii a legat pomenirea pomelnicelor de Proscomidie,
rânduială oficiată de preot în taină, iar pentru trebuințele obștii
credincioșilor a formulat cereri cu caracter general, concretizate, în special,
în ecteniile din cadrul sfintelor slujbe. Liturghierul
cuprinde astfel de cereri într-un capitol special, intitulat: Adunare de cereri la felurite trebuințe din
viața omului[5].
Între aceste situații speciale, Liturghierul,
se referă: la vreme de secetă și foamete, la vreme de necontenire a ploilor,
pentru credincioșii aflați în călătorie, pentru cei aflați pe paturile de
suferință, pentru asuprirea din partea vrăjmașilor, la vreme de mare încercare
în timpul epidemiilor și pentru toată facerea de bine primită de la Dumnezeu
etc. toate acestea arată că Dumnezeu îl întâmpină și-l însoțește pe om în toată
zilele și în toate împrejurările vieții sale.
Liturghierul
precizează că toate aceste cereri se fac „după rânduiala și la vremea arătată”[6]. Ce vrea
să spună această însemnare tipiconală? Că aceste
pomeniri speciale nu pot fi făcute de fiecare în parte după cum consideră că
este mai bine. Adăugarea lor în rânduiala Sfintei Liturghii trebuie să se fac
fără a afecta ritmul slujbei. Rânduiala spune că la Proscomidie, după ce
preotul a scos mirida pentru sine, scoate alte miride (părticele) pentru
diferitele trebuințe ale credincioșilor. Scoaterea miridelor este
însoțită de rostirea rugăciunilor prevăzute de Liturghier pentru fiecare situație în parte. De exemplu, la vreme
de secetă și foamete preotul citește această rugăciune: „Doamne, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, primește jertfa
aceasta spre iertarea păcatelor noastre, ale tuturor nevrednicilor robilor Tăi
și ale întregului Tău popor și-Ți întoarce mânia cea cu dreptate pornită asupra
noastră și nu omorî cu foame și cu sete poporul Tău și animalele. Cu
milostivire poruncește norilor de pe cer să trimită ploaie bună, timpurie și
târzie pe pământ și să-l răcorească, pentru ca să răsară și să crească iarbă
animalelor, verdeață spre folosul oamenilor și să aducă roade și cele de
trebuință vieții noastre”[7].
Totodată, rânduiala prevede cereri speciale, care se adaugă la ectenia mare și
la cea întreită de la Sfânta Liturghie. Pentru unele situații se prevăd tropare
și condace speciale, care se cântă după ieșirea cu Sfânta Evanghelie, pericope
apostolice și evanghelice speciale și, uneori, chiar chinonic.
După cum vedem, și în aceste situații
speciale, pomenirile nominale sunt legate tot de Proscomidie.
Oferirea unui pomelnic solicită
încrederea, credința și angajarea duhovnicească a credinciosului. El trebuie să
aibă încredere că pomelnicul se va pomeni, acolo unde trebuie și așa cum
prevede rânduiala, chiar dacă pomenirea nu se va face în auzul lui și al
celorlalți credincioși. El trebui să aibă credința că Dumnezeu
ascultă rugăciunile noastre și ne rânduiește cele de trebuință vieții. Nu tot
ceea ce cerem noi ne este de folos spre mântuire și nu tot ceea ce primim este
rezultatul cererilor noastre, ci mai curând al bunătății și milostivirii lui
Dumnezeu.
În cele din urmă, credinciosul
trebuie să se angajeze duhovnicește, să-și susțină cererea, pomelnicul, cu
osteneală duhovnicească. Pomelnicul nu este rugăciunea transferă în grija preotului, ci
rugăciunea credinciosului ajutată de preot și de toată comunitatea, de tot
trupul mobilizat în susținerea unui mădular care suferă și are nevoie de
ajutor.
Credinciosul participă la slujbele
unde se face rugăciune mai multă și mai intensă pentru el. prezența lui nu
poate fi suplinită de o lumânare pe care o aprinde, după care pleacă, și nici
nu se face prin delegații. Cererile credinciosului
se împlinesc atunci când sunt de folos spre mântuire și când el face eforturi
în acest sens, eforturi susținute de preot și de ceilalți credincioși. Sfătuiți
rău de cei ce nu cunosc aceste lucruri, unii credincioși aleargă, pentru ca
cererile să fie împlinite, la șapte sau nouă biserici în aceeași zi. Osteneală
fără sens. Să treci prin atâtea bisericii și să nu stai la Sfânta Liturghie,
acolo unde ți se pomenește pomelnicul, în niciuna dintre biserici, trădează mai
curând superstiție și lipsă de viață duhovnicească. Accentul se mută pe număr.
Să fie neapărat șaptea sau nouă, nu mai mult și nici mai puțin. Iar despre
participarea la slujbă și despre implicarea în vederea împlinirii propriei
cereri nu se pomenește.
Preotul, în același
timp, este dator să intensifice rugăciunea atunci când credincioșii i-o cer. El
nu poate reduce pomenirea pomelnicului doar la o singură zi pe săptămână, mai
ales când este vorba de pomelnice de 40 de zile[8].
Unii credincioși obișnuiesc să dea pomelnice de 40 de zile preotului proaspăt
hirotonit tocmai pentru că el, în perioada imediat următoare, săvârșește Sfânta
Liturghie zilnic și va putea pomeni pomelnicele care i-au fost date. De
asemenea, preotul este dator să pomenească
pomelnicele pentru că în spatele numelor se ascund persoane. El este chemat să
facă o lucrare sfântă, un lucru al lui Dumnezeu, iar lucrul lui Dumnezeu nu
trebuie făcut nu nepurtare de grijă.
Nu în ultimul rând,
preotul l va povățui pe credincios să se roage mai mult, să postească, să se
mărturisească, să participe la sfintele slujbe, să fie mai bun cu cei din jur.
Și Dumnezeu este bune cu noi dacă viața noastră se
schimbă în bine.
Păzind rânduiala și în ceea ce
privește citirea pomelnicelor, și învățându-i și pe credincioși să o păzească,
să ne apropiem cu toții mai mult de Dumnezeu, Care este armonie și rânduiala
desăvârșită.
© Editura Doxologia https://edituradoxologia.ro/.
Cartea citată se găsește aici: https://edituradoxologia.ro/biserica-slavei-tale-studii-de-teologie-si-spiritualitate-liturgica-vol-i
și are ca autor pe părintele Profesor Dr. Viorel Sava https://edituradoxologia.ro/autor/pr-prof-dr-viorel-sava.
[1] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „aspecte legate de citirea
pomelnicelor”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava,
„În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică,
vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 111-117.
[2] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică specială, București, 1980, p. 259.
[3] Ibidem, pp.
259-260 și 262-263.
[4] Această situație este întâlnită mai ales în
rânduielile de slujbă și în rugăciunile din Molitfelnic.
[5] Liturghier,
EIBMBOR, București, 2012, pp. 433 s.u.
[6] Ibidem.
[7]
Ibidem, pp. 438-49.
[8]
Vezi Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Acatist,
pomelnic, sărindar, în vol. Biserică
și cult pe înțelesul tuturor, editura Europartner, București, pp. 202-203;
Idem, Este necesar, folositor și tipiconal a se citit pomelnice la ecteniile
întreite de la Sfânta Liturghie?, În vol. Tradiție
și înnoire în slujirea liturgică, , EIBMBOR, București, 2004, pp. 155-161.
