Nu vă așteptăm… venim spre voi – Biserica în întâmpinarea tinerilor

 

Nu vă așteptăm… venim spre voi – Biserica în întâmpinarea tinerilor

 

Nu-i mai așteptați pe tineri și pe oameni să vină la biserică, nu vor veni.

Ieșiți în întâmpinarea lor. Mergeți spre ei cu inimă deschisă, cu blândețe și cu iubire. Nu fiți frați moraliști, ci doar o persoană: Tatăl fiului risipitor: cel care vede de departe, aleargă, îmbrățișează și ridică.

Lumea de azi nu mai răspunde la mustrare, ci la compasiune. Nu la reguli, ci la întâlnire. Oamenii nu fug de Dumnezeu, ci de imaginea greșită despre El. Dacă vor întâlni chipul unui Tată bun și înțelegător, vor veni – dar mai întâi trebuie să ieșim noi spre ei.

Nu ziduri, nu judecăți, ci brațe deschise.

Nu morală rece, ci vindecare.

Nu distanță, ci întâlnire.

Aceasta este Evanghelia vie: să ieși, să cauți, să ridici, să iubești. Exact ca în pilda cu acel tânăr care căutat calea spre Dumnezeu fără să fii iubit vreodată pe cineva.

 

Rugăciunea în viața elevilor din clasele IV -VIII

 

Rugăciunea în viața elevilor din clasele IV -VIII by Hrab Alexandru

Monografia comunei Satchinez în Analele Banatului. Serie Veche. Iulie - Decembrie 1929

 

Monografia comunei Satchinez în Analele Banatului. Serie Veche. Iulie - Decembrie 1929 by Hrab Alexandru

Misiologie Ortodoxă - Manual (Volumul I)

 

05.11_Misiologie by cristian

Rădulescu Alexandru. Cercetările arheologice de la Satchinez, Jud. Timiş

 

Rădulescu Alexandru. Cercetările arheologice de la Satchinez, Jud. Timiş by Hrab Alexandru

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie) - © Episcop Petru Pruteanu

 

Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

 

 

de Episcop Petru Pruteanu

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX). 

Este adevărat că părintele Agapie nu aduce exemple concrete de pseudoaghiografie, decât „romanul duhovnicesc Varlaam şi Ioasaf, strecurat sub numele Sfântului Ioan Damaschin, dar fiind în realitate o prelucrare a Vieţii lui Buddha” (nota 45, p. XXVIII).

Probabil mulţi se întreabă: dar sunt şi alte exemple? Păi, o bună parte din istoriile scrise în cele 12 volume ale Vieţilor Sfinţilor, traduse în română după lucrarea lui Dimitrie al Rostovului (sec. XVII), se înscriu fără echivoc la pseudoaghiografie. Sfidând logica, istoria şi chiar bunul simţ, multe din aceste Vieţi redau „ad literam” cuvântări întregi şi mărturisirile a zeci de martiri din sec. III-IV, încât ne întrebăm cine a stat cu reportofonul să le înregistreze? Multe detalii aghiografice sunt identice, fiind schimbat doar numele eroului. De unde ştie autorul toate acestea? De nicăieri! Le-a inventat singur sau a consemnat în scris legendele inventate de câteva generaţii de dinaintea lui! Începuturile unei astfel de abordări l-a făcut Simeon Metrafrastul (sec. X) şi ucenicii lui (sec. XI) care, deşi au lucrat cu izvoare ceva mai sigure, au completat istoriile cu legende şi „clişee aghiografice” care se regăsesc la fiecare al doilea sau al treilea sfânt. Trebuie să recunoaştem că pe alocuri, Dimitrie al Rostovului este chiar mai logic decât Simeon şi ucenicii săi.

Poate vom avea vreodată o ediţie critică a Vieţilor Sfinţilor, căci stăm foarte prost la acest capitol în teologia românească. Dar, până una-alta, aş vrea să scriu despre două exemple concrete de pseudoaghiografie:

I.  În primul mileniu, nimeni n-a scris nimic despre întâlnirea dintre Sf. Vasile cel Mare şi Efrem Sirianul/Sirul. Prin sec. X-XI brusc apare legenda conform căreia, Cuviosul Efrem l-a vizitat pe Sf. Vasile cel Mare, a fost hirotonit diacon de acesta şi chiar a primit de la el harisma vorbirii în limba greacă. Informaţia o aflăm în mss Vat. Syr. 117 (de pe la anul 1100), dezvoltată apoi în alte variante (vezi: mss Lond. Brit. Lib. Or. 4404 şi Or. 9384). Ca să nu lungim vorba, este suficient să arătăm două anacronisme evidente din aceste Vieţi: autorul, deşi se pretinde a fi un bun cunoscător al activităţii lui Efrem Sirianul, spune că Sf. Vasile cel Mare (†379) a murit înaintea Sf. Efrem (†373); iar într-o descriere despre Edessa acesta spune că râul Daisan curgea în jurul oraşului, neştiind că până în timpul lui Justinian (527-565) râul curgea prin oraş şi abia apoi i s-a modificat cursul din cauza unei inundaţii puternice în 525.

Se pare că toate legenda a pornit de la menţionarea unui „sirian” [ο Σύρος] anonim de către Sf. Vasile cel Mare (Basil. Magn. Hom. in. Hex. 2. 6; Idem. De Spirit. Sanct. 29), pe care istoricul Sozomen l-a identificat cu Cuviosul Efrem Sirianul. Dar de la această singură menţiune răzleaţă şi până la o legendă siropoasă este cale lungă. Cineva însă a scurtat-o…

În aceeaşi categorie a mitului se înscrie şi „minunea” Sf. Vasile cel Mare, când acesta ar fi deschis uşile unei biserici preluate de arieni, cântând imnul „Sfinte Dumnezeule…”. Istoricii însă arată că imnul a apărut abia pe la jumătatea sec. V, în timpul patriarhului Proclu, iar pretinsa minune vine din acelaşi obscur secol al XI-lea. Şi iarăşi anacronismele îi dau de gol pe falşii aghiografi! De aceea, marele patrolog Stelianos Papadopoulos, scriind Viaţa detaliată a Sf. Vasile cel Mare, nu vorbeşte nimic nici despre "minunea" deschiderii bisericii preluate de arieni şi nici despre întâlnirea dintre Vasile şi Efrem Sirianul.

II.    Un alt exemplu interesant este cel al pălmuirii lui Arie de către Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic.  

Primele istorisiri despre Sfântului Nicolae nu vorbesc nici despre pălmuirea lui Arie şi nici măcar despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325). De asemenea, toate actele istorice referitoare la primul Sinod Ecumenic nu fac nici o referire la participarea sau intervenţiile Sf. Nicolae. Probabil, chiar dacă a participat, nu s-a remarcat cu nimic din ceata celor 318 Părinţi. 

Apropo, lucrurile sunt şi mai obscure atunci când vorbim de Sf. Spiridon al Trimitundelor.  Sozomen (Istoria bisericească I, 11) descrie minunea lui cu legarea hoţilor de oi, scrie despre vorbirea cu fata moartă, vorbeşte despre grija de săraci şi chiar aminteşte despre participarea Sf. Spiridon la un Sinod din Creta, dar nu zice nimic despre participarea lui la Sinodul de la Niceea şi nici despre minunea cărămizii. La fel şi Socratie Scolasticul (Istoria bisericească I, 12), care se laudă că a vorbit cu cretanii despre minunile Sf. Spiridon şi a citit câteva întâmplări în latină la Rufin, aminteşte de aceeaşi minune cu hoţii de oi şi despre vorbirea cu fata moarte, dar nu aminteşte nimic despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic şi nici despre minunea cărămizii. Cred că această minune, dacă ar fi avut loc în realitate, era să fie consemnată nu doar de istorici, ci ar fi fost un argument puternic pentru orice teolog trinitar din sec. IV, inclusiv pentru marii capadocieni. Dar iată că minunile atât de dragi nouă şi pe care „nebunii de arieni” chipurile le-au ignorat, apar în istorie abia în sec. XI. Dacă o fi avut la bază nişte tradiţii orale mai vechi, nu ştim, dar pare mult prea suspect că marii teologi şi istorici ai Bisericii nu amintesc de aşa întâmplări cu totul speciale. 

Dar să revenim la Sfântul Nicolae…

Într-un cuvânt de laudă la pomenirea Sf. Nicolae (PG 97:1192-1205), Sf. Andrei Criteanul (sec. VIII) se întrebă retoric: „Cine nu se va minuna de chipul tău liniştit şi nevinovat? De duhul tău iubitor de pace şi de smerenie?”, iar aceasta nu o spunea în contextul filantropiei, ci descriind convertirea la ortodoxie a unui oarecare episcop marcionit pe nume Theognost. Iată relatarea: „[Nicolae] i-a contrazis rătăcirea prin cuvintele Scripturii până l-a convertit de la minciună la adevăr. Dar întrucât în el [Theognost – n.n.] se ascundea o tulburare din pricina acelor contraziceri, observând aceasta, cu cuvinte înălţătoare i-a spus acel sfat apostolic: să nu apună soarele peste mânia voastră (Efeseni 4:26). Fratele meu, hai să ne împăcăm!”

În această relatare vedem exact „chipul blândeţii” de care vorbeşte şi troparul Sfântului Nicolae, iar caracterul bătăios din istoria cu Arie pare inacceptabil, chiar dacă în decursul timpului a căpătat o „justificare teologică” (cf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Statui, 1:12).  

În sec. X Simeon Metafrast, scriind pentru prima dată o viaţă completă a Sfântului Nicolae, spune despre el următoarele: „Minunatul Nicolae de asemenea a fost prezent la acest Sfânt Sinod [din Niceea – n.n.] şi cu convingere s-a ridicat împotriva ereziei lui Arie”, fără să zică nimic despre pălmuire sau întemniţarea lui de către împăratul Constantin. La fel şi slujba închinată Sfântului sugerează doar lupta cu cuvântul împotriva ereziilor (cf. Mineiul pe luna decembrie, ziua 6), nu şi aplicarea forţei fizice. Abia în sec. XVI un teolog grec pe nume Damaschin Studitul (†1580), ajuns mai târziu mitropolit de Nafpaktos şi Arta, într-o predică a sa, vorbeşte pentru prima dată despre pălmuirea lui Arie de către Sfântul Nicolae şi, ca de obicei, pune această informaţie pe seama unei „tradiţii foarte vechi”. În secolul următor, legenda a fost preluată de Dimitrie al Rostovului şi aşa s-a răspândit în întreaga lume. În acelaşi secol al XVII-lea, pentru prima dată apar şi icoane ale pălmuirii lui Arie, iar unele îl prezintă pe Sf. Nicolae ca un tiran, care cu mâna stângă îl ţine de barbă pe Arie, iar cu dreapta îi scoate ochii. Cred că dacă nu ieşeau la iveală toate aceste legende (datorită unui studiu al părintelui prof. Liveriy Voronov, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 6-7/1961), înflorirea şi exagerarea lor nu s-ar fi oprit aici…

Mai precizăm că Sf. Nicolae din Mira Lichiei († 6 decembrie 345) este altul decât Nicolae al Patarelor, unchiul episcopului de Mira, şi cu totul altul decât Sf. Nicolae episcop de Pinar şi stareţ în Mănăstirea Sionului († 10 decembrie 564). Se pare că acesta din urmă a avut o activitate filantropică şi mai fructuoasă decât Nicolae din Mira, iar faptul că provenea tot din provincia Lichiei i-a făcut pe mulţi să transfere elementele din viaţa lui Nicolae din sec. VI celui din sec. IV. Observăm deci o altă greşeală clasică care ar putea să ne ajute să înţelegem, de exemplu, de ce avem vreo 3 perechi de sfinţi fraţi „Cosma şi Damian”, toţi „doctori fără de arginţi” şi cu vieţi asemănătoare…

Ceea ce am scris mai sus se poate uşor verifica după surse şi ediţiile critice ale acestor Vieţi de Sfinţi. Din păcate, să deosebeşti falsul de autentic în toate Vieţile Sfinţilor (cele 12 volume), mi se pare un lucru aproape imposibil. În anumite cazuri însă, efortul se justifică, mai ales că opulenţa minunilor nu ne ajută, ci ne sufocă, iar acesta se observă şi în tendinţele pseudo-ortodoxe contemporane ale iubitorilor de Masluri şi exorcisme.

Clar că în vieţile sfinţilor s-au întâmplat multe minuni, dar nu tot ce se scrie prin cărţi este autentic şi, bineînţeles, nu-i obligatoriu ca orice sfânt să fi făcut minuni. Evanghelia (Matei 7:22-23) arată clar că minunile nu sunt un criteriu sănătos de evaluare a sfinţeniei! Şi dacă e greu să aflăm ce este şi ce nu este autentic în Vieţile Sfinţilor, cel puţin să nu cădem într-o falsă pioşenie, în care adevărul de credinţă nu mai are nevoie de argumente teologice şi de credinţă, ci se bazează numai pe „minuni” sau, în cazul neacceptării acestora, pe „palme binecuvântate”. Un alt fel de inchiziţie…

P.S. Nu vă grăbiţi cu anatemele! Şi să nu credeţi că sectarii (n.n. aici aș folosi alt cuvânt) vor afla toate aceste detalii istorice abia de la mine. Ei le ştiu demult şi uneori pe dreptate ne critică… Am devenit prea creduli în asimilarea diferitor legende şi tradiţii populare în corpul Sfintei Tradiţii a Bisericii. Nu tot ce este tradiţie într-un sat („ortodox”) este neapărat şi parte a Sfintei Tradiţii a Bisericii! Acest lucru trebuie să-l credem mai întâi noi, apoi să-l spunem şi sectarilor…

Sursa: https://www.teologie.net/2014/08/24/ce-mai-scrie-prin-vietile-sfintilor-exemple-de-pseudo-aghiografie/

Rămânerea în comuniune: reflecții despre Biserica Ortodoxă Română și grupările necanonice

 

 Rămânerea în comuniune: reflecții despre Biserica Ortodoxă Română și grupările necanonice

 

În ultimii ani se poate observa o dinamică notabilă în spațiul religios local, marcată de tensiuni între structurile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române și anumite grupări care se revendică drept ortodoxe, dar nu beneficiază de recunoaștere canonică din partea acesteia.

În unele situații, în anumite situații, funcții religioase sunt preluate de persoane care nu figurează în evidențele instituționale ale Bisericii Ortodoxe Române privind hirotonirea sau pregătirea teologică acreditată preiau funcții de conducere religioasă în aceste grupuri. În astfel de situații, pot apărea percepții diferite cu privire la statutul acestor structuri, ceea ce poate genera neînțelegeri, fiind interpretate ca acte de denigrare, deși, din punct de vedere juridic, ele reprezintă simple constatări referitoare la statutul instituțional.

Această situație subliniază nevoia unei mai bune informări publice privind regimul juridic al cultelor și delimitarea clară între libertatea religioasă individuală, garantată de lege, și apartenența canonică la un cult recunoscut de stat.

Menționarea faptului că o persoană nu face parte din clerul Bisericii Ortodoxe Române sau că nu deține studii teologice acreditate constituie o constatare factuală, bazată pe criterii instituționale și juridice, nu o judecată de valoare. În temeiul Constituției României și al Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, orice persoană are dreptul de a-și exprima convingerile religioase și de a practica o formă de spiritualitate, indiferent de recunoașterea sa instituțională.

Prin urmare, precizarea statutului canonic sau a lipsei unei recunoașteri oficiale nu are un scop denigrator, ci urmărește exclusiv clarificarea cadrului legal și ecleziastic în care o persoană își desfășoară activitatea religioasă.

În prezentul articol doresc să o formulez ca un apel la luciditate și discernământ, nu o polemică. Ceea ce urmează este un strigăt către atenție și responsabilitate spirituală. Nu-mi doresc, din tot sufletul, ca oameni care, într-un fel sau altul, s-au apropiat de Biserică — sau poate s-au depărtat pentru o vreme — să se rupă de dulcea și tainica legătură a harului din sânul Bisericii lui Hristos. Comuniunea aceasta nu este doar o apartenență formală, ci un izvor viu de lumină, de iertare și de pace, în care fiecare dintre noi se regăsește ca fiu al aceleiași credințe.

Există persoane care poartă veșminte specifice cultului ortodox, împodobite cu cruci și engolpioane[1], și care își desfășoară activitatea religioasă în lăcașuri de cult – adesea improvizate – se autointitulează preoți sau chiar episcopi. În realitate, acestea aparțin unor grupări care s-au desprins de Biserica Ortodoxă canonică dintr-o anumită țară și s-au constituit ulterior sub forma unor asociații religioase independente. Aceste grupări nu sunt recunoscute nici de statul român ca aparținând unui cult religios oficial, nici de vreo biserică ortodoxă autocefală din lume. Unele dintre aceste persoane provin din medii culturale diverse, cu lipsa unei formări teologice recunoscute oficial și a unei integrări în tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce duce la riscul ca anumite interpretări sau practici să nu corespundă învățăturii ortodoxe asumate instituțional. În consecință, mesajele și practicile lor nu se înscriu în învățătura și practica Bisericii Ortodoxe, așa cum sunt ele definite oficial și pot crea confuzie în rândul credincioșilor.

Este adevărat că Legea nr. 489/2006 garantează libertatea religioasă fiecărui cetățean al României. Nimeni nu poate fi constrâns în credință și fiecare are dreptul să se închine potrivit propriei conștiințe. Totuși, trebuie făcută o distincție clară între dreptul la libertate religioasă și recunoașterea unei biserici autentice. Legea poate da libertatea de a te organiza religios, dar nu poate conferi autoritate spirituală. O biserică nu devine Biserică printr-o simplă înregistrare juridică, ci prin credința mărturisită, doctrina sănătoasă, succesiunea duhovnicească și recunoașterea comunității creștine.

O biserică adevărată are o învățătură clară, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, are slujitori recunoscuți și validați printr-o lucrare spirituală autentică, și se supune unei auto-evaluări doctrinare în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Fără acestea, orice grup poate purta numele de „biserică”, dar rămâne doar o formă omenească, fără legitimitate teologică și fără continuitate apostolică.

Adevărata libertate religioasă nu înseamnă haos spiritual, ci responsabilitate înaintea lui Dumnezeu și fidelitate față de adevărul revelat. Statul este laic, dar Biserica lui Hristos este vie, sfântă și întemeiată pe piatra credinței, nu pe documente administrative. Libertatea este un dar, dar adevărul este cel care sfințește. Fără adevăr, orice libertate devine doar o iluzie.

P.S. Vă dau acest exemplu: juridic, statul îți permite să îți faci o asociație (fie ea culturală, educațională sau religioasă). Poți funcționa legal, poți avea membri, activități, școală, poți chiar emite „diplome” în interiorul organizației tale. Dar diplomele tale nu sunt recunoscute oficial la nivel național, decât dacă:

·         școala ta este acreditată de Ministerul Educației;

·         îndeplinește criteriile, standardele, programele și evaluările oficiale.

La fel e și în cazul unei biserici sau organizații religioase: poți funcționa legal, în baza libertății religioase; dar nu ești recunoscut ca „Biserică” în sens teologic și canonic, și nici ca „cult religios” recunoscut de stat, decât dacă îndeplinești condițiile de recunoaștere — doctrină, practică stabilă, număr de membri, aviz de la Secretariatul de Stat pentru Culte etc. Pe scurt: Legea îți permite să exiști. Dar recunoașterea (fie academică, fie religioasă) vine doar de la o autoritate competentă — Ministerul, în primul caz; cultul sau comunitatea teologică legitimă, în al doilea. Iar pentru noi, ortodocșii, autoritatea teologică și canonică vine de la Biserica Ortodoxă Română prin Patriarhia Română, așa cum și noi am primit-o la 25 aprilie 1885, când Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a trimis „Tomosul de autocefalie[2]” și recunoașterea ca și patriarhie în urmă cu 100 de ani tot de la aceeași Patriarhie.

„Condițiile în care se poate proceda – în mod canonic – la constituirea unei Biserici autocefale sunt următoarele: (a) Biserica ce cere autocefalia: să facă dovada statorniciei în dreapta credință și păstrarea rânduielilor canonice și cultice, să aibă cel puțin patru ierarhi, să ceară autocefalia de la Biserica-mamă, să aibă consimțământul Statului, să facă cunoscut și celorlalte Biserici obținerea autocefaliei; (b) Biserica-mamă care acordă autocefalia: să emită un «Tomos» sinodal sau un act sinodal prin care se conferă formal autocefalia, să facă cunoscut și altor Biserici acest act; și (c) Bisericile autocefale înștiințate de existența unei noi Biserici autocefale să o recunoască prin scrisori și să o accepte ca soră în comuniunea ortodoxă. În raporturile ecumenice, drepturile principale de care se bucură orice Biserică autocefală sunt: să-și spună părerea în orice problemă, să hotărască împreună cu celelalte Biserici autocefale asupra întrunirii unui Sinod ecumenic; să fie convocată la Sinodul Ecumenic; să aprobe sau să respingă conferirea autocefaliei în Biserici; să confere autocefalia cu consimțământul Bisericilor surori; să stabilească împreună cu Bisericile surori ordinea ierarhică onorifică a scaunelor.

Între obligațiile ce revin Bisericii autocefale menționăm: să respecte unitatea dogmatică, canonică și a cultului, să respecte rânduielile statului, să se supună hotărârilor sinoadelor ecumenice, să se consulte cu celelalte Biserici surori, să facă cunoscut Bisericilor surori orice eveniment, să întrețină corespondență cu Bisericile surori, să înscrie în diptice numele căpeteniilor Bisericilor surori, să recunoască pedepsele aplicate de alte Biserici. Autocefalia unei Biserici poate înceta: prin renunțare, prin retragerea acestui drept, prin dispariția credincioșilor, prin voința puterii de stat etc. Prin urmare, autocefalia este o instituție canonică veche, care s-a păstrat până azi în Ortodoxie”[3].

Și știți care este, poate, cel mai dureros lucru? Faptul că unele dintre aceste asociații ajung să acuze Biserica Ortodoxă Română că nu ar respecta canoanele sau „adevărata ortodoxie”, în timp funcționarea în afara cadrului canonic al Bisericii Ortodoxe Române presupune automat absența obligațiilor și responsabilităților specifice structurilor ortodoxe recunoscute. Astfel, nimeni nu le-ar contesta existența sau activitatea. În lipsa unei recunoașteri canonice, se creează în rândul credincioșilor impresia că respectivele grupări ar avea legătură instituțională cu Biserica Ortodoxă Română, deși aceasta nu există.

Autoritatea teologică și canonică în Ortodoxie derivă din comuniunea cu Biserica Universală Ortodoxă, nu din inițiative personale sau locale. De aceea, orice structură care se rupe de comuniunea canonică a Bisericii Ortodoxe Române nu poate beneficia de recunoașterea canonică și de legitimitatea eclezială conferite de comuniunea cu Biserica Ortodoxă Româ, chiar dacă își păstrează libertatea legală. Libertatea de a face ceva nu înseamnă recunoașterea valorii sau autorității acelui lucru. Și, în final, vă recomand manualul de Misiologie Ortodoxă, vol. I, editat la editura Patriarhiei Române, Basilica, sub coordonarea Pr. Prof. Valer Bel.

Cuvinte cheie:

·         libertate religioasă România

·         asociații religioase nerecunoscute

·         Biserica Ortodoxă Română statut canonic

·         diferența între cult și asociație

·         recunoaștere canonică ortodoxie

·         Legea 489/2006 religie

·         grupări pseudo-ortodoxe

·         comunități religioase independente

·         succesiune apostolică Ortodoxie

·         autocefalie condiții

·         rânduieli canonice ortodoxe

·         probleme de discernământ spiritual

·         identitate ortodoxă autentică

·         statut juridic al cultelor

·         confuzie spirituală contemporană

 

---

[1] Obiect sfânt, propriu treptei arhierești, în formă de medalion-iconiță, lucrat din email sau din metal prețios, atârnat de gât cu un lănțișor, având în iconiță chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Coord.), Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, Editura Basilica, 2019, p. 335.

[2] Principiul fundamental de organizare în Biserica Ortodoxă, în temeiul căruia ierarhia unei Biserici Ortodoxe constituită în mod canonic în sinod, în cuprinsul unui stat suveran, exercită în cadrul Bisericii respective

puterea bisericească deplină, în mod independent de ierarhia oricărei alte Biserici Ortodoxe, organizate în același mod, recunoscând drept căpetenie supremă numai pe Întemeietorul Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Coord.), Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, Editura Basilica, 2019, p. 99.

 

[3] Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (Coord.), Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, Editura Basilica, 2019, p. 101.