Cuvânt de Învățătură al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în prima...

Hrab Alexandru - Fii treaz în toate (Revista Învierea Decembrie-2018)

Hrab Alexandru - Fii treaz în toate (Revista Învierea Decembrie-2018) by Alexandru Hrab on Scribd

Biserica Nașterii Domnului (Betleem)

Biserica Nașterii Domnului (Betleem)[i]

            În anul 326, Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin poruncește zidirea unei biserici la Betleem cu altarul așezat deasupra peșterii unde S-a născut Pruncul Sfânt[1]. Planul noii bisericii avea o formă octogonală, frumos împodobită cu mozaicuri, ale căror fragmente se pot vedea și astăzi în biserica din Betleem.

            Fericitul Ieronim (†420) se retrage lângă peștera din Betleem unde traduce Sfânta Scriptură din ebraică și greacă în limba latină, versiune cunoscută sub numele de Vulgata. Peștera lui Ieronim se află acum sub Biserica romano-catolică „Sfânta Ecaterina” (ridicată în 1881), iar în fața locașului se ridică o statuie Fericitului scriitor bisericesc.

            În anul 527, pe tronul imperiul Bizantin urcă Justinian cel Mare care va reface locașul distrus de samarinenii nemulțumiți de drepturile primite în bătălia de la Nablus din 529[2]. Biserica va fi înzestrată cu ornamentații noi, coloane din secolul al IV-lea, în număr de 44, reașezate pe patru rânduri, susțin tavanul, sfântului locaș.

            Cu mici modificări, Biserica din Betleem se păstrează până astăzi. Cu o lungime de 60 m și 30 m înălțime, iar bolta lucrată din lemn, a fost refăcută după un incendiu din 1842[3]. Altarul principal al bisericii aparține ortodocșilor, străjuit de o catapeteasmă deosebită lucrată în lemn poleit cu aur în 1764, iar cel din partea stângă aparține armenilor. În partea dreaptă a altarului, pelerinii se pot închina la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – „Betleemița”. Peștera unde S-a născut Hristos se află sub altar și are formă dreptunghiulară, lungă de 12 m și lată de 3 m. interiorul este susținut de grinzi metalice și asigurat cu învelișuri din materiale rezistente contra incendiilor. Peștera este străjuită de mai multe candele din argint care ard necontenit, iar pardoseala este făcută din marmură. În partea de răsărit a peșterii se află locul Nașterii Domnului, sub masa unui altar ortodox, marc de o stea din argint donată în 1717, deasupra căruia se găsesc 15 candele din argint: 6 ale ortodocșilor, 5 ale armenilor și 4 ale catolicilor[4]. La coborârea în peșteră (care se face pe partea dreaptă a altarului ortodox), jos pe partea stângă se află altarul ieslei, locul unde a fost așezat Iisus după naștere. Din absida dreaptă, niște trepte dau într-o curte interioară, care face legătură cu reședința exarhului Bisericii Nașterii Domnului din Betleem. În dreapta curții interioare se află o peșteră unde au fost înmormântați pruncii uciși de Irod. În această grotă se află și moaștele unor părinți uciși de perși în 614.

            În anul 614, perșii conduși de Kosroe cuceresc Țara sfântă și distrug locașurile sfinte, iar viețuitorii din mănăstiri vor fi martirizați.

            O tradiție spune că perșii ajungând în Biserica Nașterii Domnului au dorit să o distrugă, dar văzând pe pereți mozaicul ce prezenta închinarea magilor îmbrăcați în haine persane, aceștia cruță locașul. Mai târziu, la venirea arabilor, se vor încheia diferite înțelegeri între aceștia și creștinii din Betleem. Biserica Nașterii Domnului trece în stăpânirea latinilor.

            De Crăciun în anul 1100, în Biserica Nașterii Domnului va fi încoronat rege Balduin de Flandra. Locașului i se vor face noi reparații, care au cuprins mozaicurile, acoperișul și tavanul acestuia. Până astăzi pot fi văzute fragmente din vechiul mozaic interior. În ciuda confruntărilor dintre arabi și cruciați, nu s-au produs pagube asupra bisericii. În 1515 Palestina a intrat sub dominația otomană.

            În timpul dominației otomane s-a adăugat în partea de sus, la ușa principală pe care se intră în biserică, un brâu de piatră, pentru a se împiedica accesul călare al necredincioșilor. Deasupra ușii se află cinci rânduri de blocuri din piatră, care umplu locul dintre arcada construită de cavalerii cruciați (secolul al XI-lea) și poarta mică din secolul al XVI-lea, ce poartă numele de „Ușa smereniei”.

            În anul 1869 a izbucnit un incendiu care a cuprins părți semnificative din interiorul bisericii. Mobilierul din peșteră a fost refăcut după această dată.

---

[1] Pr. David Pristavu, Betleem Biserica Nașterii, Ierusalim, 2008, p. 16.

[2] Ibidem, p. 21.

[3] Ibidem, p. 32.

[4] Ibidem, p. 40.

---

[i] Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2016,  pp. 131-135.

Semnificația Bobotezei - IPS Laurențiu Streza (Adaptare)

Semnificația Bobotezei[1]

 

        Boboteaza este una dintre marile sărbători ale Bisericii, însă de multe ori este redusă la câteva imagini familiare: apa sfințită, mersul preotului cu Iordanul, stropirea caselor și obiceiurile populare. Dincolo de acestea se ascunde însă o semnificație profundă, care privește întreaga existență a omului. În această zi nu este vorba doar despre un eveniment petrecut acum două mii de ani pe malurile Iordanului, ci despre un moment în care Dumnezeu Se descoperă lumii și omul primește posibilitatea unei vieți noi.

Botezul Domnului reprezintă pentru prima dată în istoria mântuirii arătarea deplină a Sfintei Treimi: Fiul Se află în apele Iordanului, Tatăl mărturisește din ceruri: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”, iar Duhul Sfânt Se coboară în chip de porumbel. Această descoperire nu este doar o simplă informație despre Dumnezeu, ci arată că Dumnezeu nu este singurătate, ci iubire și comuniune. Viața creștină devine astfel chemare la comuniune, la iubire și la depășirea izolării.

Poate apărea o întrebare firească: dacă Hristos nu avea păcat, de ce a primit botezul lui Ioan? El nu a intrat în Iordan pentru că avea nevoie de curățire, ci pentru că noi aveam nevoie de ea. A luat asupra Sa condiția omenească pentru a o vindeca și a o ridica. Dumnezeu nu rămâne la distanță de om, ci intră în istoria lui, în slăbiciunile și suferințele sale, asumând ceea ce era al nostru pentru a ne oferi ceea ce este al Său.

Prin coborârea lui Hristos în apă este sfințită nu doar firea omenească, ci întreaga creație. În tradiția Bisericii există ideea că păcatul omului nu a afectat doar sufletul său, ci întreaga lume creată. De aceea Boboteaza are și un caracter cosmic. Apa, element esențial vieții, devine purtătoare de binecuvântare și de har. Întreaga natură este chemată să participe la lucrarea lui Dumnezeu. Lumea nu mai apare ca o simplă realitate materială lipsită de sens, ci ca un dar oferit omului.

În această lumină poate fi înțeleasă și semnificația Aghiasmei Mari. Ea nu este un obiect magic și nici o practică bazată pe superstiție. Apa sfințită este un semn al prezenței și lucrării lui Dumnezeu în viața omului. Ea ne amintește de propriul nostru botez și de chemarea de a trăi ca fii ai lui Dumnezeu.

Boboteaza devine astfel și o întrebare adresată fiecăruia dintre noi: mai păstrăm vie curăția sufletului pe care am primit-o? Mai trăim conștient faptul că suntem chemați la sfințenie? Harul lui Dumnezeu nu lucrează mecanic și nu constrânge libertatea omului. El cere răspuns, credință și participare.

Boboteaza nu este doar sărbătoarea unei ape sfințite, ci sărbătoarea unui Dumnezeu care coboară în mijlocul lumii pentru a ridica omul spre cer. Hristos intră în Iordan pentru ca omul să poată ieși din întunericul păcatului și să redescopere lumina vieții celei adevărate[1].

 

---

[1] † Laurențiu Mitropolitul Ardealului, Bucuria de a trăi viața în Hristos. Cuvinte de învățătură 2005-2011, ed. Andreiana, Sibiu, 2012, pp. 59-63.

Postul din ajunul Bobotezei

 

Postul din ajunul Bobotezei

 

 

Ziua Ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post desăvârșit până la vremea ceasului IX. Postul din această zi este păstrat prin tradiție din adâncă vechime (secolele IV-VI), când catehumenii, care urmau să primească Botezul în seara acestei zile, posteau pentru a se putea împărtăși la Liturghia credincioșilor, la care luau parte pentru prima dată, după Botez. Astăzi creștinii postesc în această zi pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită la Aghiasma mare.

Despre vechimea postului din ajunul Bobotezei aveam mărturie în Constituțiile Apostolice: „Înainte de botez să postească însă cei ce se botează, căci Domnul a fost mai întâi botezat de Ioan și a petrecut în pustie, după aceea a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți [...]. Cine se inițiază în moartea Lui trebuie mai întâi să postească și apoi să se boteze”.

Se face dezlegare la untdelemn și vin (după vecernie)[1].

 

---

[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină – vol. I-, Ediție a treia, revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Basilica, București, 2015, p. 378.

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

Întrebuințarea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare

 

 

Liturghia Sf. Vasile cel Mare a fost la început Liturghia normală sau obișnuită în Biserica Ortodoxă; de aceea, în unele dintre cele mai vechi manuscrise ca, de exemplu, Codicele Barberini, ea era așezată înaintea celorlalte două Liturghii și înscrisă sub denumirea de Liturghia zilnică (de toate zilele: καθημερίνη λειτουργία). Cu timpul, începând cu secolele IX-X, din pricina lungimii anaforalei ei, a fost înlocuită cu Liturghia, mai scurtă, a sf. Ioan Gură de Aur, iar săvârșirea ei a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului bisericesc. De aceea, astăzi ea se săvârșește numai de 10 ori pe ani, și anume:

o   În primele cinci duminici ale Postului Mare;

o   În ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie);

o   În joi și sâmbătă din Săptămâna Pătimirilor;

o   În Ajunul Crăciunului (24 decembrie) și Ajunul Bobotezei (5 ianuarie).

Atât în Joia și Sâmbăta Pătimirilor, cât și în cele două ajunuri, Liturghia Sfântului Vasile se face unită cu Vecernia (adică se dă binecuvântarea ca pentru Liturghie, dar începem cu Vecernia până după Paremii sau Vohodul cu Evanghelia, după care urmează Liturghia, de la Sfinte Dumnezeul înainte). Când însă cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci în ziua ajunului se oficiază  Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfântului Vasile se face în zilele Praznicelor (al Nașterii și al Bobotezei), fără să se mai combine cu Vecernia[1].

---

[1] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgică specială, Ediție revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula și de Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin, Basilica, București, 20016, pp. 280-281.

Sfințirea Apelor de Bobotează (1932)