Predică la Anul Nou[i]
Prăznuim
astăzi zi de întreită sărbătoare!
I.
În primul rând, sărbătorim astăzi marele praznic împărătesc al Tăierii-împrejur
a Domnului nostru Iisus Hristos, al zilei în care
dumnezeiescul Prunc, potrivit rânduielilor Legii Vechi, a fost adus de sfânta
Sa Maică la templu, unde a fost tăiat împrejur și a primit numele de Iisus, care înseamnă Mântuitor (cf. Luca 2, 22 și urm).
II.
În al doilea rând, în ziua de 1 Ianuarie
Biserica creștină ortodoxă sărbătorește
amintirea
Sfântului Vasile, marele arhiepiscop al Cezareei
Capadociei, trecut la Domnul, la 1 ianuarie în anul 379. A fost unul din cei
mai mari sfinți ierarhi pe care i-a avut creștinătatea: un adevărat episcop, un
iscusit organizator al vieții bisericești și călugărești, un neînfricat
mărturisitor și apărător al credinței celei adevărate, un nobil prieten șu
ajutător al săracilor din vremea lui, un venerabil ascet și sfânt, un vestit
cărturar și cuvântător bisericesc și unul dintre cei mai mari teologi ai
Bisericii din toate timpurile, care a fixat în scrierile lui nepieritoare, cele
mai de frunte și mai adânci adevăruri de credință ale Ortodoxiei.
III.
O a treia semnificație a acestei zile este
aceea că potrivit unei vechi tradiții,
Biserica Ortodoxă a fixat începutul anului bisericesc
la 1 Septembrie, adică odată ci începutul toamnei. Dar după tradiții și mai
vechi, care vin dinainte de nașterea și de creștinarea neamului nostru, atât la
noi cât și la alte popoare, se serbează tot astăzi și începutul Anului Civil. Măsurătoarea acesta a anilor,
întrebuințată din cele mai vechi timpuri în viața de stat se întemeiază pe
mersul soarelui, care reglementează anotimpurile și îndeletnicirile oamenilor,
mai ales pe cele în legătură cu lucrarea pământului. Încă de acum o săptămână,
când am avut solstițiul de iarnă, adică noaptea cea mai lungă și ziua cea mai
scurtă din tot timpul anului, zilele au început să crească iar nopțile să se
micșoreze. Ieșit biruitor din lupta cu frigul și întunericul iernii, soarele
începe de acum un nou an și sub lumina și căldura lui, pământul și tot ce
trăiește pe el renaște la o viață nouă. Cu toate că Biserica ortodoxă nu
împărtășește oficial această datină străveche și atât de mult înrădăcinată de a
o socoti începutul anului la 1 Ianuarie, a tolerat-o și a căutat să încreștineze
cel puțin unele străvechi obiceiuri păgâne legate de această dată,
binecuvântând cu harul ei sfințitor începutul fiecărui an nou din viața
noastră.
Trebuie
să recunoaștem, cu oarecare părere de rău, că pentru cei mai mulți dintre noi,
accentul nu se pune în sărbătoarea de astăzi pe mare praznic împărătesc al
Tăierii-împrejur, sau pe pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, ci mai mult pe
Anul nou, adică pe o sărbătoare de origine necreștină și încă neconsfințită de
către Biserică. La Anul Nou ne gândim cel mai mult, pe el îl așteptăm și pentru
întâmpinarea lui ne-am pregătit mai cu înfrigurare, de le ne legăm toți atâtea
nădejdi, visuri și planuri de viitor! De aceea, și cuvântul nostru de astăzi va
stărui mai mult asupra acestui punct. Să vedem deci cu ce gânduri trebuie să întâmpină noi creștinii începutul unui nou an
din viața noastră.
Viața
noastră se scurge, ca apele unui râu, între două țărmuri, termene sau hotare,
din care nu poate ieși: nașterea și moartea, leagănul și mormântul. Iar anii nu
sunt decât simplu verigi sau inele din lanțul care leagă aceste hotare și care
la unii e mai lung, la alții mai scurt. Cu fiecare an, noi înaintăm de fapt tot
mai mult către sfârșitul inevitabil, de care nimeni nu poate scăpa. Cu fiecare
an ne depărtăm tot mai mult de leagăn și ne apropiem tot mai mult de mormânt.
Și toți dorim să trăim cât mai mult, să adăugăm cât mai muți ani la vârsta
noastră. De aceea și urarea cea mai obișnuită pe care ne-o facem astăzi unii
altora este să trăim mult: „La mulți ani”.
Bun
și firesc lucru este această dorință și această urare de viață lungă, căci doar
de aceea ne-a dăruit Dumnezeu viața: ca
să o trăim. Dar să nu uităm că vrednicia omului nu stă în numărul anilor pe
care i-a trăit, iar valoarea vieții noastre nu se măsoară după lungimea ei, ci
după felul în care am trăit-o. „Bătrânețile
cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă [...]; Înțelepciunea este la om
adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 8-9). La
înfricoșătoarea judecată nu ne va întreba Domnul câți ani am trăit aici pe
pământ, ci câte fapte bune am făcut.
Nu ne va cere socoteală cât am trăit, ci
cum am trăit în lume.
Au
fost oameni care au trăit ani mulți și au atins vârsta matusalemice, dar au
trăit degeaba, au făcut zadarnic umbră pământului; n-au lăsat nimic de seamă pe
urma lor, nici o faptă mare, nici un nume bun, nici un regret, nici o amintire!
Și dimpotrivă, au fost oameni care au trăit puțin, dar viața lor scurtă a
strălucit în lume ca fulgerul în beznă, uimind pe contemporani și pe urmași cu
înțelepciune lor adâncă, cu pilda muncii lor neistovite, cu virtuțile lor fără
de seamăn, cu isprăvile lor pomenite cu admirație de cei de după ei.
Să ne
gândim, de pildă, la Sfântul Vasile cel Mare, pe care îl sărbătorim astăzi. El
a murit înainte de a împlini 50 de ani. Dar ce viață sfântă și bogată în
înfăptuiri mărețe! Ce viață pilduitoare prin curăția și sfințenia ei
feciorească, prin grija pe care Sfântul a purtat-o săracilor, orfanilor,
bătrânilor și bolnavilor din vremea lui, prin jertfa sa în slujba aproapelui și
a Bisericii creștine, prin curajul și bărbăția cu care a apărat dreapta
credință în fața puternicilor veacului! Ce operă măreață a lăsat în urma lui și
ce amintire trainică și venerabilă! Iată, pomenirea lui se face astăzi cu
cinste în toate bisericile ortodoxe și numele lui este pururi slăvit și
binecuvântat în întreaga lume creștină. E cea mai minunată pildă și cea mai
fericită întruchipare a unei vieți cu adevărat creștine, pe care Biserica putea
să ne-o așeze astăzi, în pragul unui an nou, care model și dreptar de urmat
pentru viața noastră de aici înainte, ca și când ar fi vrut să ne spune: așa se intră în veșnicie!
Căci cu
prețul unei vieți scurte, dar plină de osteneli rodnice și de înfăptuiri
mărețe, Sfântul Vasile cel Mare și-a agonisit pe pământ amintire și cinstire
nepieritoare din partea oamenilor, iar de la Dumnezeu viața cea fericită și
veșnică. Moartea sa după trup a însemnat nu sfârșitul vieții, ci începutul
vieți celei adevărate și veșnice. Odată cu începutul unui nou an, sufletul său
sfânt, eliberat din cătușele timpului, a intrat pe porțile veșniciei, iar
numele său a intrat în istorie, pentru a nu fi uitat niciodată, adeverind
cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „Drepții
în veci vor fi vii [...]” (Înțelepciunea
lui Solomon 5, 15).
Așadar,
să năzuim nu numai să trăim mult, ci
să trăim și frumos, să viețuim
creștinește. Nu numai să adăugăm la vârsta noastră cât mai mulți ani trăiți
zadarnic, ci să și folosim cât mai bine și cât mai înțelepțește fiecare an,
fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dă de trăit. „Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca
niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”, ne îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 15-16). Zilele noastre sunt adică bune sau
rele, după cum le facem sau le trăim noi. Zilele petrecute în line și în
trândăvie, în ticăloșii și răutăți, sunt „zile rele”, zile goale, zile
pierdute, zile trăite zadarnic. Și dimpotrivă, zilele trăite în împlinirea
datoriei, în muncă neprecupețită, în fapte bune și în împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu, sunt „zile bune”, adică zile pline, îmbelșugate și rodnice, zile
câștigate pentru veșnicie, pietre de temelie la zidirea unei lumi mai bune aici
pe pământ și a fericirii noastre în ceruri. Și cum sunt zilele noastre, așa ne
vor fi și anii. Un an poate fi o clipă și
o veșnicie în același timp: o clipă trecătoare când îl trăiești zadarnic, o
veșnicie cânt îl trăiești cum se cuvine.
Să nu
lăsăm deci zilele să se scurgă zadarnic, căci timpul nu se mai întoarce și
odată va trebui să dăm seama de felul cum l-am întrebuințat. Fiecare an din
viața noastră să fie un pas în plus pe calea desăvârșirii noastre, pe calea
sporirii în virtute și în înțelepciune. Fiecare an din viața noastră să fie o
treaptă mai sus pe scara nevăzută care ne înalță spre cer. Anul nou trebuie să
ne prindă deci cu hotărârea nestrămutată de a întrebuința și mai cu folos, și
mai înțelepțește, anii și zilele pe care le mai avem de trăit. Să ne găsească
însuflețiți de dorința de a munci cât mai mult și mai bine, de a trăit cât mai
creștinește, de a fi din ce în ce mai buni, mai drepți și mai înțelepți, mai
plini de iubire, de omenie și de bunătate, sârguindu-ne să ne asemănăm cât mai
mult cu putință marelui Sfânt pe care îl sărbătorim astăzi.
Acum la încheierea anului care s-a dus și la
porțile anului care începe, să o rupem cu păcatele și cu greșelile trecutului
și să începem o viață nouă, virtuoasă și sfântă. „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel
vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții
voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate
și în sfințenia adevărului” (Efeseni
4, 22-24). E obiceiul ca în noaptea anului nou să se stingă o clipă luminile,
pentru ca să închipuim întunerecul trecutului în care a intrat anul ce s-a
scurs și să întâmpinăm întru lumină anul care începe. Să lepădăm deci și noi
lucrurile întunericului și să îmbrăcăm armele luminii, după cum ne îndeamnă
Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani 13,
12-14).
În
scurgerea nesfârșită a timpului, omenirea a încrestat pe răbojul amintirii ei
ani nenumărați, dar nu toți de aceeași însemnătate în fața istoriei și a
veșniciei. Au fost ani și epoci întregi care s-au scurs în negura trecutului
fără să lase în amintirea omenirii nici un fapt de seamă pentru viitorul și
progresul ei; oamenii acelor vremuri au pierit și ei fără nici o urmă în bezna
uitării. Au fost, dimpotrivă, ani și vremuri de răscruce, care au lăsat urme
neșterse în amintirea omenirii, prin faptele de neuitat pe care oamenii acelor
vremuri le-au scris în cartea istoriei. Dintre aceste din urmă face parte și
vremea noastră. Ne-a fost dar să trăim în anii din urmă evenimente epocale pentru
destinul omenirii. Trăim vremuri de adânci și universale prefaceri și înnoiri.
O lume veche, bătrână și putredă, plină de nedreptăți, de păcate și de
suferințe, se prăbușește sub ochii noștri și pe ruinele ei se ridică o alta mai
bună, mai dreaptă și mai fericită, zidită de oamenii muncii din această parte a
lumii.
Să ne
dovedim vrednici de însemnătatea istorică a nilor de răscruce pe care îi trăim!
Să nu rămânem simpli martori sau asistenți pasivi la cele ce se întâmplă sub
ochii noștri, cu să fim făurari activi ai vremurilor ce vin! Să contribuim și
noi cu munca și cu strădania noastră, la făurirea unei lumi mai bune, mai drept
întocmite și mai fericite, întemeiată pe dreptate, pe frățietate și bună
înțelegere între oameni și popoare.
Cu
astfel de gânduri și de hotărâri se cuvine deci să întâmpinăm Noul An.
Înălțându-ne cugetele la Dumnezeu, Stăpânul cel veșnic al lumii și al
veacurilor, în mâna Căruia sau vremurile și viața noastră, să-I mulțumim pentru
cele ce am putut înfăptui în anul ce a trecut și să-l rugăm să ne ajute a trece
cu bine și anul ce începe. Să rânduiască Domnul ca anul ce vine, să vină cu
darul cel mai de preț pe care El îl poate face întregii omeniri de astăzi: pacea,
acea pace dreaptă, trainică și definitivă, pe care toți o dorim și pentru
înfăptuirea căreia toți avem datoria să luptăm. Să punem deci viața noastră sub
scutul lui Dumnezeu și al Sfântului Vasile cel Mare, pe care îl pomenim și îl
cinstim astăzi; și întrarmându-ne cu semnul Sfintei Cruci, să zicem și noi cu
nădejde, așa cum făceau strămoșii noștri, ori de câte ori începeau un lucru
nou: „Doamne, ajută”. Amin[ii].
[i] Text publicat în Glasul
Bisericii, XV (1956), 1-2, pp. 13-16.
[ii] Preot Profesor Ene Braniște, Cuvântări și Predici, Basilica, București, 2014, pp. 159-164.