Două filme „dure”

Două filme „dure”

Siberia, Monamour (Siberia, dragostea mea) - Un film frumos, care îţi arată încă o dată că necunoscute sunt căile Domnului şi că în fiecare din noi sălăşuieşte şi îngerul şi demonul; că fiind puşi în faţa unor situaţii limită acţionăm imprevizibil… Toamnă târzie în Siberia. În taiga, într-un sat pustiu, trăiește un bătrân, pe nume Ivan, împreună cu nepotul său Leshia, în vârstă de 7 ani. O haită de câini sălbatici devorează tot ce e viu în zonă. Unul dintre acești câini este cel mai bun prieten al lui Leshia. Uneori, Yuti, unchiul băiatului, vine să le aducă de mâncare și, odată, întorcându-se înapoi spre locuința lui, este atacat de câini și moare. Ivan și Leshia rămân fără provizii. Într-o zi, băiatul îl surprinde pe Ivan țintind spre câinele pe care îl consideră prietenul său și fuge de acasă. Bătrânul îl va găsi mai târziu pe băiat ascuns într-o fântână secată, însă nu poate să-l scoată singur de-acolo. În această situație, pornește să caute ajutoare, expunându-se și la pericolul pe care îl reprezintă câinii sălbatici.

Regizor: Slava Ross

Scenarist: Slava Ross

Genul: Drama Durata: 102 minute

(Sursa: http://ortodox.md/articole/siberia-monamour-siberia-dragostea-mea-film-rusesc-cu-subtitrare-in-romana/Moldova Ortodoxă)

Lapidarea (The Stoning Of Soraya M.) - (Paula Vezențan) - Lumea arabă încă ne mai uimeşte şi azi prin violenţa şi sălbăticia de care dă dovadă în ultimul secol. Violenţă manifestată atât prin atacuri teroriste, prin războaie civile cât şi prin legea lor islamică denumită sharia, lege la care se ţine foarte mult, dar care nici ea măcar nu e respectată. De la revoluţia din 1979, unele din ţările arabe printre care şi Iranul au adoptat fundamentalismul Islamic, legea islamică. Odată cu instaurarea noului regim, Iranul a devenit aproape o ruină, atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere moral.

Reprezentarea femeilor musulmane în cinema este una destul de recentă, controversată chiar. Femeia musulmană este reprezentată şi ca prostituată sau soţie temporară (Prostitution Behind the Veil) şi rebelă (Persepolis), dar cel mai des este reprezentată ca femeia mereu supusă bărbatului, victimă a societăţii arabe.

Supremaţia bărbatului este vizibilă şi devine lege pentru femeile de acolo. Viaţa unei femei este în mâinile bărbatului de când se naşte până moare. În copilărie, tatăl are dreptul asupra vieţii ei, iar după ce se căsătoreşte viaţa ei este în mâinile soţului ei. Acest lucru ne este demonstrat de numeroasele cazuri de lapidare, biciuire, detenţie şi spânzurare a celor care încalcă legea islamică. Majoritatea victimelor, însă, sunt femei.

Un astfel de exemplu este conturat în controversatul film “The Stoning Of Soraya M”, film care a înfuriat Iranul, autorităţile nefiind de acord cu afişarea acestor execuţii, considerând că aceste lucruri trebuie să rămână în interiorul ţării lor, neacceptând intervenţia occidentului.

Filmul prezintă o poveste reală, şi este bazat pe bestseller-ul cu acelaşi nume al jurnalistului franco-iranian Freidoune Sahebjam, care a publicat cartea în 1994.

Drama are loc în anul 1986, în Iran. Povestea începe când jurnalistului franco–iranian Freidoune Sahebjam i se strică maşina şi merge în cel mai apropiat sat ca să o repare. Atunci, intră în discuţie cu o femeie, Zahra, care insistă să vină la ea până ce îi va fi gata maşina ca sa îi spună povestea nepoatei ei, Soraya. Aceasta îi povesteşte amănunt cu amănunt ceea ce se întâmplase doar cu o zi în urmă. Soraya Manutchehri era soţia lui Ali şi mama a patru copii, doi băieţi şi două fete. Acţiunea începe când soţul Sorayei, Ali, vrea să se căsătorească cu Mehri, în vârstă de 14 ani, fata unui deţinut de la închisoarea unde era el gardian. Ali nu îşi permitea să întreţină două soţii, aşa că de Soraya vroia să divorţeze. În schimbul divorţului, Ali îi lăsa casa, grădina stâncoasă şi cele două fete. Soraya nu vroia să accepte doar atât ci vroia ca Ali să îi plătească şi o sumă lunară pentru fete. Pentru refuzul ei, Soraya primea bătăi şi umiliri zilnice, chiar şi băieţii ei o umileau încurajaţi de tatăl lor care le spunea mereu că această lume este una a bărbaţilor.

Chinul Sorayei părea să ia sfârşit odată cu primirea unei slujbe oferită chiar de mullahul (preotul) şi primarul satului, aprobată şi de soţul ei Ali. Slujba consta în menaj zilnic la casa lui Hashem, a cărui soţie murise şi care avea un băiat retard. Încet, Soraya îşi aduna bănuţii şi, în timp, urma să îi dea divorţul lui Ali. Însă, Ali nu mai avea răbdare. Acesta a trecut la acţiuni drastice şi îşi acuză soţia de adulter. Şantajându-l cu trecutul pe mullah, care a fost un deţinut la închisoarea unde lucra Ali ca şi gardian, a fost uşor să obţină un „martor vrednic”.

Acum având un aliat, Ali şi mullahul satului au mers împreună la „concubinul” Sorayei, Hashem, acesta fiind un om simplu, fără educaţie, pe care l-au forţat să spună „adevărul” despre ceea ce face Soraya mai exact în casa lui. Ameninţat chiar cu moartea de către cei doi, Hashem acceptă să spună ce vor să audă. După ce şi-a adunat martorii, Ali începe să îşi bată soţia în public, alimentându-le astfel furia consătenilor pentru crima soţiei lui. Soraya nu avea idee ce se întâmplă. Primarul (care era cea mai mare autoritate în sat) a fost chemat la faţa locului. Acesta îi cere Sorayei să îşi dovedească nevinovăţia.

Încă o dată, vedem supremaţia bărbatului. Când o femeie îşi acuză soţul de o crimă ea trebuie să îi dovedească vinovăţia iar cand un bărbat îşi acuză soţia, tot ea trebuie să îşi dovedească nevinovăţia. Acuzaţiile curg lanţ, iar Soraya nu mai are nici o şansă în faţa acestor bărbaţi, argumentele ei nefiind luate în seamă.

Primarul împreună cu mullahul, tatăl Sorayei, soţul ei, Ali se întrunesc pentru a decide soarta Sorayei. Sentinţa este moartea prin lapidare. Aceştia trimit o înştiinţare la casa Zahrei, unde era adăpostită Soraya, cum că într-o ora va avea loc execuţia ei prin lapidare.

Lapidarea este pedeapsa maximă pentru adulter. În cadrul acestei execuţii acuzatul este legat de mâini şi pus într-o groapă în genunchi, pe urmă este îngropat până la brâu, apoi bătut cu pietre până la moarte. Pietrele nu trebuie să fie nici prea mari, ca victima să moară repede, dar nici prea mici ca să nu îi provoace durere. Pietrele trebuie să fie potrivite ca execuţia să fie una lentă şi dureroasă.

Soraya este bătută cu pietre până la moarte, chiar şi băieţii ei dau cu pietre în ea. Scena este una foarte bine realizată, foarte reală, foarte şocantă şi surprinde foarte bine acest fel de execuţie barbară. Mătuşii ei, Zahra nu îi este îngăduit nici măcar să o îngroape, ea ducând trupul neînsufleţit al nepoatei ei pe malul râului. În dimineaţa următoare a cules de pe malul râului ceea ce câinii au lăsat din ea şi a îngropat ultimele rămăşiţe din ceea ce a fost ieri Soraya.

Jurnalistul a fost foarte mişcat de această poveste, a avut şi dificultăţi la părăsirea satului, mullahul şi primarul încercând să îl oprească când au aflat ce ştie jurnalistul.

Astfel de comploturi şi execuţii mai au loc şi azi, chiar dacă suntem în secolul XXI. În lumea arabă, în „lumea bărbaţilor”, cuvântul femeie înseamnă un obiect, nu o fiinţă.

Viaţa acestora înseamnă prea puţin pentru comunitatea în care trăiesc ca să aibă parte de drepturi sau respect.

Din păcate se aud doar ecourile acestor femei, dar răspunsurile nu se întorc. (Sursa: http://blogdeseminar.wordpress.com/2011/12/07/lapidarea-the-stoning-of-soraya-m/)

 Filme se pot viziona aici: Siberia - dragostea mea

                                          Lapidarea(The Stoning Of Soraya M.)

Recenzie „Fii treaz in toate” - Hrab Alexandru

     Recenzia noastră la cartea părintelui profesor Mihai Iosu de la Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” „Fii treaz in toate”.

Recenzie „Fii treaz in toate” - Hrab Alexandru

A doua zi de Rusalii 2014 - Parohia Ortodoxă Satchinez

Video: Imagini:

Botezul Domnului cântat în imne - Alexandru BRICIU

 

Botezul Domnului cântat în imne

 

Alexandru BRICIU

 

Fiecare popor are tradiţiile sale şi "îmbracă" manifestările religioase într-un specific local. Teologia siriană are darul de a "cânta" tainele, eliberându-le de chingile conceptelor şi ale definiţiilor. Unul dintre exponenţii lirismului sirian este Sfântul Cuvios Efrem Sirul, vieţuitor în secolul al IV-lea în cetăţile Nisibi şi Edessa, la graniţa dintre Imperiul Roman şi Persia. Imnograf şi catehet, a fost supranumit "Harpă a Duhului" sau "Soarele Sirienilor", pentru că ne-a lăsat o serie de "imne", veritabile omilii în versuri cu strofe şi refren, cântate deopotrivă de cler şi credincioşi într-un dialog liturgic sirian. Două secole mai târziu, un alt sirian, elenizat de această dată, Cuviosul Roman Melodul, alcătuia celebrele "kontakia" bizantine, o "traducere" a madrashelor siriene în specificul constantinopolitan.

Diac. Ioan I. Ică jr., cel care a tradus "Imnele Naşterii şi Arătării Domnului" în limba română, aminteşte supranumele de "Harfă a Duhului" acordat Sfântului Cuvios Efrem Sirul, "cel mai fascinant şi fabulos poet creştin din toate timpurile, dar şi unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiţiei creştine".

În ziua de pomenire a Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, redăm fragmente dintr-un imn-dialog ("sogyatha") incluse într-un manuscris al Sfântului Efrem, dar fără o paternitate certă a imnologului sirian asupra lor. Refrenul imnului este "Laudă Ţie, Doamne, Căruia I se închină cu bucurie cerul şi pământul!" Momentul relatat de Sfânta Scriptură este descris în versuri, astfel: "L-am văzut pe Ioan plin de uimire cu cetele cereşti împrejurul lui şi pe slăvitul Mire cum se pleacă fiului celei sterpe (Elisabeta) ca să-L boteze". După o introducere a autorului, începe un dialog între Mântuitor şi Botezător alcătuit din mai bine de 40 de versuri împărţite în replici, fiecare cântând mai frumos dumnezeirea lui Iisus şi smerenia lui Ioan.

Sfântul Ioan Botezătorul recunoaşte în Cel Ce vine la malul Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu şi cere îndurare: "Rogu-Te, Doamne, să nu fiu silit la aceasta! Căci e cu neputinţă ceea ce mi-ai spus. Eu am nevoie să mă botez; căci Tu cu isopul Tău faci albe toate. (…) Cum poate aşchia să ţină cu mâinile ei focul, fiind lemn uscat! Ai milă de mine, Focule! Căci lucrul e cu neputinţă pentru mine. (…) Îngerii se tem şi nu cutează să se uite la Tine, ca să nu orbească. Şi cum Te voi boteza pe Tine, Doamne? Sunt prea slab să mă apropii de Tine". Mântuitorul Hristos îi răspunde, întărindu-l în lucrarea la care a fost chemat: "Te temi? Nu te împotrivi voii Mele! Căci Eu te-am rugat. Botezul mă aşteaptă cu nerăbdare. Împlineşte lucrul pentru care ai fost chemat! (…) La Botezul Meu vor vedea că Tatăl Care M-a trimis dă mărturie pentru Mine că sunt Fiul Lui şi a hotărât să Se împace întru Mine cu Adam, care s-a făcut mânia Lui".

Argumentele omeneşti ale Botezătorului pălesc în faţa înţelepciunii divine: "Prea mic e râul la care ai venit, ca să cobori în el şi să Te cuprindă. Cerurile sunt prea mici pentru puterea Ta. Şi cum să te cuprindă botezul? (…) Oştiri cereşti stau aici, şirul de îngeri se închină. Tremur de spaimă să vin să Te botez". Acestora, Mântuitorul le răspunde: "Mai mic decât Iordanul e pântecul Maicii Mele şi totuşi am vrut şi M-am sălăşluit în Fecioară. Şi aşa cum M-am născut din pântec, Mă voi boteza şi în Iordan. (…) Oştirile şi cetele te laudă că Mă botezi. Pentru aceasta te-am ales din pântecele maicii tale. Nu te teme! căci Eu am vrut aceasta".

Credincios, Sfântul Ioan Botezătorul acceptă misiunea încredinţată: "Ascult, Doamne, cuvântul Tău. Vino la botez, căci iubirea Ta Te-a mânat spre el! Ţărâna cade în genunchi minunându-se de cum a ajuns să-şi pună mâinile pe Plăsmuitorul său"[1].

---

[1] Alexandru BRICIU, „Botezul Domnului cântat în imne” în ziarul Lumina, Luni, 7 ianuarie 2013, http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/botezul-domnului-cantat-imne.

 

Boboteaza, în Biserică şi în afara ei - Pr. Prof. Dr. Viorel Sava

 

Boboteaza, în Biserică şi în afara ei

 

 

Sărbătoarea care aminteşte şi reactualizează Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (Boboteaza sau Epifania) este una dintre sărbătorile care ocupă un loc însemnat, atât în viaţa liturgică ortodoxă, cât şi în pietatea particulară a credincioşilor ortodocşi.

În viaţa liturgică, această sărbătoare ocupă un loc important încă din cele mai vechi timpuri. Documentele care o menţionează şi care o trec în lista sărbătorilor închinate Mântuitorului arată că ea a fost ţinută totdeauna cu mare solemnitate. La frumuseţea, fastul şi solemnitatea acestei sărbători a contribuit în mod deosebit legătura ei foarte strânsă cu sărbătoarea Naşterii Domnului. Până în secolul al IV-lea, sărbătoarea cunoscută sub numele de Epifanie, ţinută pe 6 ianuarie, nu era altceva decât serbarea comună a Naşterii şi botezului Mântuitorului Iisus Hristos.

De asemenea, fastul şi solemnitatea erau amplificate de primirea catehumenilor în biserică, prin Taina Sfântului Botez. Postul din ajunul Bobotezei, în prezent mijloc de pregătire pentru praznicul Botezului Mântuitorului, are la origini postul pe care catehumenii îl ţineau, pregătindu-se pentru propriul botez. Primirea candidaţilor la botez în sânul Bisericii avea loc, de asemenea, la sărbătoarea Naşterii Domnului, la Paşti şi la Rusalii. La aceste sărbători, în cadrul Sfintei Liturghii, imnul „Sfinte Dumnezeule…” este înlocuit cu imnul „Câţi în Hristos v-aţi botezat…”. Botezul fiind legat de aceste sărbători, celebrarea lor anuală devenea pentru fiecare dintre cei botezaţi şi ziua amintirii propriului botez.

Din păcate, în prezent, Taina Botezului se oficiază, în numeroase locuri, în timpul săptămânii, ca o „ceremonie privată”[1], izolată de sfânta Liturghie, pe înserate şi parcă pe ascuns, cu participarea unui număr foarte restrâns de credincioşi. Având în vedre importanţa Botezului în viaţa primitorului, dar şi în viaţa comunităţii, se impune ca tradiţia veche şi autentică a Bisericii să fie restaurată.

Un alt element care sporeşte frumuseţea şi solemnitatea Bobotezei este sfinţirea apei celei mari. În vechime, în ajunul acestei sărbători, într-u cadru mai puţin solemn, avea loc sfinţirea apei pe care preoţii o foloseau la binecuvântarea caselor credincioşilor. În ziua praznicului, la sfârşitul Sfintei Liturghii, se face din nou sfinţirea apei care credincioşii o iau la casele lor spre a o consuma. Sfinţirea apei din ajunul Bobotezei aminteşte de botezul cu care boteza Sfântul Ioan în pustiul Iordanului, iar cea din ziua Bobotezei aminteşte de însuşi botezul Mântuitorului. Agheasma de la Bobotează este numită Agheasmă mare pentru că sfinţirea ei se face printr-o dublă invocare a Duhului Sfânt şi pentru că ea se săvârşeşte în ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a sfinţit apele, prin pogorârea şi botezul Său în apele Iordanului[2].

Dar sfinţirea apelor la 6 ianuarie comportă şi alte semnificaţii. Acest eveniment inaugurează o nouă etapă în istoria sfântă a mântuirii, o etapă care reeditează, într-un alt cadru şi într-o altă eră, cea creştină,s tare paradiziacă. Atunci „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra pe apelor” (Facere 1, 2) şi încălzea făptura, dădea viaţă sau, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, dădea viaţă apelor după chipul găinii care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor[3]. Începând cu botezul Mântuitorului, Duhul lui Dumnezeu Se coboară iarăşi peste făptură şi o înnoieşte, adevăr exprimat şi de imnele liturgice. Un antifon din rânduiala Utreniei duminicilor spune: „Prin Duhul Sfânt toată făptura se înnoieşte, iarăşi alergând la cea dintâi”[4].

Pogorârea Mântuitorului în apele Iordanului este totodată semnul iubirii Lui faţă de oameni. Din iubire El se solidarizează cu cei împovăraţi de păcate. În Iordan coborau toţi aceia care se simţeau apăsaţi de păcate şi care aşteptă cu nădejde izbăvirea. „Şi ieşeau la el 9La Ioan) tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Marcu 1, 5). Hristos se afundă în apele Iordanului, solidarizându-Se cu cei păcătoşi preînchipuind, în apele Iordanului, solidarizarea noastră cu moartea Lui.

În pietatea particulară a credincioşilor ortodocşi, Boboteaza are, de asemenea, semnificaţii importante şi variate, unele dintre le folositoare, altele nesănătoase.

Mulţimea credincioşilor care participă la sfinţire apei celei mari arată multa lor iubire de sfinţenie şi dorinţă de sfinţire. Biserica se roagă ca ape ce se sfinţeşte să se facă „dar de sfinţenie şi curăţie de păcate, spre tămăduirea sufletului şi a trupului şi spre tot folosul de trebuinţă[5]. Aceste realităţi sunt experimentate de credincioşi şi se reflectă în comportamentul lor faţă de apa sfinţită. Ei o iau în casele lor, consumă din ea în zilele de după bobotează, în zilele de post ş de sărbătoare, o păstrează la loc de cinste, se stropesc atunci când sunt tulburaţi şi au încercări, stropesc casele, vitele, ţarinile, pentru că ea, cu harul şi puterea lui Dumnezeu, este „izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pierire, îndepărtarea puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească”, iar cei ce se stropesc sau gustă din ea o au „spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă” (din rugăciunea de sfinţire)[6].

Dar în viaţa particulară a credincioşilor, la umbra pietăţii şi spiritualităţii autentice, au apărut tradiţii şi obiceiuri, unele dintre ele cu implicaţii, altele care afectează activităţile cotidiene şi îi derutează în special pe tineri, mai ales atunci când promotorul lor este un credincios în vârstă, care ştie mai bine, pentru că „aşa a prins el de când este”. Nu ne vom referi la toate aceste obiceiuri şi tradiţii, ci doar la unele pe care le întâlnim mai des şi care uneori creează probleme în pastoraţia preoţilor.

Una dintre întrebările adresate frecvent de credincioşii noştri este dacă Agheasma mare poate fi înmulţită sau nu. Ei bine, din capul locului trebuie să spunem că ea poate fi înmulţită. În susţinerea acestei afirmaţii avem argumente istorice, teologice şi practice. În vechime, sfinţirea apei mari se făcea la râuri sau la fântâni. Or, chiar în momentul în care apa se sfinţea, se şi înmulţea. Nimeni nu oprea izvorul ca să izvorască. În al doilea rând, înmulţirea aghesmei nu afectează calitatea ei. Ea nu devine, prin înmulţire, mai puţin sfinţită. Sfinţirea nu se diluează. A considera că prin înmulţire sfinţenia apei ar fi afectată într-u fel sau altul înseamnă a minimaliza lucrarea harului lui Dumnezeu, care nu se diluează şi nu se divide. El este întreg într-o picătură de apă, ca şi într-o cantitate mai mare, de aceea doar gustăm apa din sfinţită şi nu este necesar să consumăm cantităţi mari pentru a ne sfinţi. În al treilea rând, în trecut ca şi în prezent, în ajunul Bobotezei, preotul vizitează casele credincioşilor şi le binecuvintează stropind cu agheasmă. Este greu de închipuit că în trecut preoţii mergeau prin cetate sau prin sate purtând vase imense cu agheasmă neînmulţită, în cantităţi atât cât să le ajungă pentru toate casele, sau că de atunci şi până acum cineva ar fi făcut aceste lucruri.

Direct legată de aceasta este problema spălării lucrurilor din casă în perioada care urmează praznicului bobotezei. Având în vedere că apa pe care o aducem de la fântână, ca şi cea care ne vine în casă pe conductă, nu mai este apa din apa din fântână sau de la râul unde se făcea sfinţirea apelor altădată, putem să spălăm în orice zi de peste an. Este adevărat că tradiţia pioasă afirmă că în ziua Bobotezei toate apele se sfinţesc, arătând că prin aceasta că Duhul Sfânt revine în sânul creaţiei, însă agheasmă (apă sfinţită) devine doar aceea asupra căreia se face rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt[7]. Un argumente în plus în susţinerea acestui adevăr ar fi acela că chiar cei care susţin că toate apele se sfinţesc nu consumă apă de la fântână sau de la chiuvetă în loc de agheasmă. În plus, atunci când le este sete, indiferent dacă este pe nemâncate sau nu, consumă apă din fântână sau de la robinet, fără să considere că aceasta este Agheasmă mare.

Privitor la timpul în care se consumă Agheasma mare, trebuie să spunem că o rânduială statornică în viaţa credincioşilor noşti sfătuieşte şi îngăduie consumarea ei până în data de 14 ianuarie, zi în care se încheie sărbătoarea Bobotezei. Sărbătorile mari au o înainte-prăznuire, sărbătoarea propriu0zisă şi o după-prăznuire. Înainte de sărbătoarea însăşi şi după sărbătoare, până la încheiere ei (numită „odovanie”), cărţile de cult, pe lângă slujba închinată sfinţilor din zilele respective, conţin şi imne care preamăresc sărbătoarea mare din acel interval de timp. Însă agheasma poate fi consumată şi în celelalte zile de peste an. Pentru aceasta, credinciosul trebuie să-şi întrebe duhovnicul şi să ia binecuvântare în acest sens. Tot cu referire la timpul consumării Aghesmei mari, se pune întrebarea dacă aceasta trebuie să fie înainte sau după anafură. Deşi acest lucru este precizat de preoţi în zilele Bobotezei, accentuăm că totdeauna agheasma (mare sau mică) se ia înainte de anafură, întrucât agheasma este sfinţită prin chemarea şi lucrarea Duhului Sfânt, în timp ce anafura este pâine binecuvântată prin rostirea uni formule de binecuvântare şi prin atingerea ei de Sfântul Disc şi de Sfântul Potir.

O altă practică întâlnită la preoţi, atunci când vizitează casele credincioşilor în ajunul Bobotezei, stă în legătură cu busuiocul pe care îl foloseşte preotul pentru a stropi. Există în popor credinţa că dacă o fată ia un fir din acel busuioc şi îl pune sub pernă, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie, va visa pe cel care îi va fi soţ. În unele zone ale ţării, fetele ţin post negru în ziua de 5 ianuarie, după ce dimineaţa s-au spălat cu apă neîncepută, iar seara, după ce îşi fac rugăciunea, merg la culcare. Se poate sesiza aici un amestec de evlavie şi superstiţie.

Postul din ajunul bobotezei este practicat din vremuri străvechi din motivele arătate mai sus. Rugăciunea este hrana care întăreşte sufletul, şi trupul în timpul postului. Superstiţiile însă adăugate acestor osteneli duhovniceşti nu poartă girul Bisericii. Postul şi rugăciunea urmăresc curăţirea de păcate, sporul duhovnicesc şi întâlnirea cu Dumnezeu. A face aceste osteneli duhovniceşti cu scopul de a şti mai dinainte cum şi cine va fi soţul este o necinstire a lui dumnezeu. Mai mult decât atât, nimeni nu este atât de vrednic încât Dumnezeu să-i descopere ceea ce el îşi doreşte şi nici atât de decăzut şi păcătos (mai cu seamă atunci când realizează păcatul şi se pocăieşte) încât Dumnezeu să nu-i poarte de grijă. Nici firul de busuioc, nici pisica neagră, nici visele etc. nu pot să facă ceva, ci numai Hristos-Domnul, pe Care, la sfârşitul fiecărei slujbe, în rugăciunile Bisericii şi în cele particulare, Îl numim „nădejdea noastră”. Patericul ne dezvăluie faptul că părinţii pustiei nu numai că nu şi-au dorit să aibă descoperiri de la Dumnezeu, ci le-au şi refuzat pe cele pe care le-au avut. Când un avvă a fost întrebat de ce a izgonit pe îngerul care i s-a arătat, el a răspuns: „Dacă vedenia este de la diavol atunci este bine că nu am primit-o, iar dacă este de la Dumnezeu, el ştie de cu nu am voit să o primesc”, smerindu-se şi arătând prin aceasta că nimeni nu este vrednic, indiferent de eforturile şi ostenelile duhovniceşti pe care le face, să primească descoperiri de la Dumnezeu. El Se ascund celor ce scormonesc tainele Sale, dar Se descoperă celor care cu inima înfrântă şi smerită Îi slujesc. Numai în această stare, dublată de profunda şi deplina pocăinţă, psalmistul David a văzut pe cele ascuns şi nearătate ale lui Dumnezeu: „Cele neratate şi cele ascuns ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mei” (Psalmul 50).

Binecuvântările lui Dumnezeu revărsate peste noi prin sărbătoarea Bobotezei, ca de altfel prin toate sărbătorile, daruri menţionate în parte aici, ne arată că evlavia autentică găseşte în sărbători, şi în cultul divin în general, un izvor nesecat şi dătător de viaţă. Evlavia îndoielnică este aceea care se risipeşte în cele neesenţiale, care vrea să-şi tămăduiască setea ocolind izvorul sau adăpându-se din izvorul de apă pictat pe perete, cum spune Părintele Cleopa într-u cuvânt al său[8].

---

[1] Al. Schmemann, Din apă şi din Duh, trad. De Pr. Prof. Ioan Buga, Editura Symbol, Bucureşti, 1992, p.6.

[2] Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgică specială, Bucureşti, 1980, p. 459.

[3] Omilia a II-a. Despre „Pământul era nevăzut şi netocmit”, trad. De Pr. D. Fecioru, în „PSB”, EIBMBOR, vol. 17, Bucureşti, 1986, p.92.

[4] Antifonul al doilea de la Utrenia glasului I, în Octoih Mare, ediţia a II-a, Bucureşti, 1975, p. 17.

[5] Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, pp. 678-679, din cererile speciale ale Ecteniei mari din rânduiala slujbei.

[6] Ibidem, p. 586.

[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, 1996, pp. 187-188.

[8] Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, „Boboteaza, în Biserică şi în afara ei” în „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică, vol. I, col. Episteme, Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 99-104.

Gânduri despre Maica Domnului - Hrab Alexandru

Gânduri despre Maica Domnului

Hrab Alexandru

Nu știu câți v-ați gândit cu adevărat la viața pe care a dus-O Sfânta Fecioară Maria. Născută într-o familie modestă, la 15 ani ajunge să fie logodită cu Dreptul Iosif. În anul de logodnă, pentru că atât dura pe atunci logodna la evrei, Îngerul Gavril vine la Ea, aducându-I vestirea de bucurie, că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se va naște ca Om din Ea.

Obiceiul la iudei era acesta: dacă cineva dintre femei rămânea însărcinată înainte de a fi căsătorită, aceea femeie era considerată de moravuri ușoare și era condamnată la moarte prin ucidere cu pietre. Gândiți-vă cum locuitorii din orașul în care locuia Sfânta Fecioară, văzând-O însărcinată, se gândeau și o judecau în sinea lor, considerând că ar fi o femeie ușoară, care l-a înșelat pe Dreptul Iosif, de aceea ne spune Sfânta Evanghelie că Dreptul Iosif ar fi vrut să o părăsească în ascuns doar pentru a nu fi ucisă cu pietre. Să privim cu ochii minții la Măicuța noastră, care știind că poartă în pântece pe Fiul Lui Dumnezeu, a rămas smerită în fața privirilor răutăcioase și pline de pizmă ale oamenilor şi nu a căutat să se dezvinovățească spunându-le Taina, Miracolul, în urma căruia a rămas însărcinată, ci gândindu-se că dacă Dumnezeu a ales-O, cu siguranță tot El va îndrepta lucrurile și va arăta adevărul în ochii oamenilor și Dumnezeu a îndreptat în așa fel lucrurile că iată, pe Fecioara Maria o laudă toate neamurile.

            Un aspect deosebit, din viața Macii Domnului, îl vedem și atunci când I se apropia ora nașterii, pentru că nu a fost primită în nici o casă, nimeni nu a vrut să-i dea un loc de odihnă și cu toate acestea, Ea nu a deschis gura împotriva Lui Dumnezeu să-i strige spunându-i: „Cum Mie, nu poți să-mi dai un loc de odihnă, pentru că-L port în pântece pe Fiul Tău?”, ci a rămas smerită, acceptând să nască într-un grajd de vite.

            Un alt episod din viața Maicii Domnului îl vedem la nunta din Cana Galilei, atunci când tinerilor căsătoriți li s-a terminat vinul, Ea se înduioșează, nu stă pe gânduri ci merge la Fiul Ei cerându-I să-i ajute pe tinerii căsătoriți, ca să nu se facă de râs. Și aici vine minunea. Prima minune cunoscută a Mântuitorului a fost făcută datorită Maicii Sale, deci putem spune că ea a rămas de atunci mijlocitoare pentru toți oameni care o cheamă în ajutor.

            Poate cel mai greu din viaţa Fecioarei Maria și poate cel mai marcant, a fost atunci când și-a văzut Fiul, știindu-L fără de păcat, fără de vină, condamnat la moarte. Oare cum a fost inima Ei de mamă, cum s-a simțit, atunci când L-a văzut pe Domnul părăsit de toți ucenicii Săi, care au fugit speriați? Cum s-a simțit văzând că acei oameni, care L-au aclamat pe Domnul atunci când a intrat în Ierusalim, când El a fost pus în comparație cu tâlharul Baraba, de Pilat, au strigat „răstignește-L” și atunci când își ducea Crucea, L-au scuipat și L-au batjocorit? Poate gândind la acest lucruri, poeta Teodosia Lațcu, cea care mai târziu ajunge Maica Teodosia Lațcu, a scris poezia numită „Maica, în care chiar în prima strofă spune: „Când El suia cu trudă pe Golgota,/ Tu L-ai urmat, uitată în popor./ Și nimeni n-a știut că două trupuri Se frâng, spre mântuirea tuturor;/ Și nimeni n-a văzut, că patru palme/ Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat,/ Că două capete se-cununară/ Cu spinii grei, în curtea lui Pilat”. Deci, atunci când Domnul Își ducea Crucea spre Golgota, Maica Domnului a fost singură, uitată de toți, rămasă din nou în smerenie. Însă după ce vuitul mulțimii s-a potolit, când pe dealul Golgotei au rămas doar cele trei cruci și ostași care le păzeau, atunci când au venit și celelalte femei, dar și ucenicul Ioan, care s-a așezat lângă Sfânta Fecioară, Mântuitorul îi spune de pe Cruce cu referire la Sfântul Apostol Ioan: „Iată fiul tău” și Sfântului Apostol Ioan: „Iată Mama Ta”. Însă aceste cuvinte nu sunt adresate doar pentru ei, acolo ci pentru noi toți. Mântuitorul spunându-ne de fapt: „iat-O pe Mama voastră” Iar Macii Sale: „iată pe fii Tăi”, adică de acum Tu, Maica Mea, ești Mama oamenilor. Toate acestea ne arată că Maica Domnului merită o cinstire deosebită.