Faceți căutări pe acest blog

vineri, 3 ianuarie 2014

Boboteaza, în Biserică şi în afara ei - Pr. Prof. Dr. Viorel Sava

 



Boboteaza, în Biserică şi în afara ei

 

 

Sărbătoarea care aminteşte şi reactualizează Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (Boboteaza sau Epifania) este una dintre sărbătorile care ocupă un loc însemnat, atât în viaţa liturgică ortodoxă, cât şi în pietatea particulară a credincioşilor ortodocşi.

În viaţa liturgică, această sărbătoare ocupă un loc important încă din cele mai vechi timpuri. Documentele care o menţionează şi care o trec în lista sărbătorilor închinate Mântuitorului arată că ea a fost ţinută totdeauna cu mare solemnitate. La frumuseţea, fastul şi solemnitatea acestei sărbători a contribuit în mod deosebit legătura ei foarte strânsă cu sărbătoarea Naşterii Domnului. Până în secolul al IV-lea, sărbătoarea cunoscută sub numele de Epifanie, ţinută pe 6 ianuarie, nu era altceva decât serbarea comună a Naşterii şi botezului Mântuitorului Iisus Hristos.

De asemenea, fastul şi solemnitatea erau amplificate de primirea catehumenilor în biserică, prin Taina Sfântului Botez. Postul din ajunul Bobotezei, în prezent mijloc de pregătire pentru praznicul Botezului Mântuitorului, are la origini postul pe care catehumenii îl ţineau, pregătindu-se pentru propriul botez. Primirea candidaţilor la botez în sânul Bisericii avea loc, de asemenea, la sărbătoarea Naşterii Domnului, la Paşti şi la Rusalii. La aceste sărbători, în cadrul Sfintei Liturghii, imnul „Sfinte Dumnezeule…” este înlocuit cu imnul „Câţi în Hristos v-aţi botezat…”. Botezul fiind legat de aceste sărbători, celebrarea lor anuală devenea pentru fiecare dintre cei botezaţi şi ziua amintirii propriului botez.

Din păcate, în prezent, Taina Botezului se oficiază, în numeroase locuri, în timpul săptămânii, ca o „ceremonie privată”[1], izolată de sfânta Liturghie, pe înserate şi parcă pe ascuns, cu participarea unui număr foarte restrâns de credincioşi. Având în vedre importanţa Botezului în viaţa primitorului, dar şi în viaţa comunităţii, se impune ca tradiţia veche şi autentică a Bisericii să fie restaurată.

Un alt element care sporeşte frumuseţea şi solemnitatea Bobotezei este sfinţirea apei celei mari. În vechime, în ajunul acestei sărbători, într-u cadru mai puţin solemn, avea loc sfinţirea apei pe care preoţii o foloseau la binecuvântarea caselor credincioşilor. În ziua praznicului, la sfârşitul Sfintei Liturghii, se face din nou sfinţirea apei care credincioşii o iau la casele lor spre a o consuma. Sfinţirea apei din ajunul Bobotezei aminteşte de botezul cu care boteza Sfântul Ioan în pustiul Iordanului, iar cea din ziua Bobotezei aminteşte de însuşi botezul Mântuitorului. Agheasma de la Bobotează este numită Agheasmă mare pentru că sfinţirea ei se face printr-o dublă invocare a Duhului Sfânt şi pentru că ea se săvârşeşte în ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a sfinţit apele, prin pogorârea şi botezul Său în apele Iordanului[2].

Dar sfinţirea apelor la 6 ianuarie comportă şi alte semnificaţii. Acest eveniment inaugurează o nouă etapă în istoria sfântă a mântuirii, o etapă care reeditează, într-un alt cadru şi într-o altă eră, cea creştină,s tare paradiziacă. Atunci „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra pe apelor” (Facere 1, 2) şi încălzea făptura, dădea viaţă sau, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, dădea viaţă apelor după chipul găinii care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor[3]. Începând cu botezul Mântuitorului, Duhul lui Dumnezeu Se coboară iarăşi peste făptură şi o înnoieşte, adevăr exprimat şi de imnele liturgice. Un antifon din rânduiala Utreniei duminicilor spune: „Prin Duhul Sfânt toată făptura se înnoieşte, iarăşi alergând la cea dintâi”[4].

Pogorârea Mântuitorului în apele Iordanului este totodată semnul iubirii Lui faţă de oameni. Din iubire El se solidarizează cu cei împovăraţi de păcate. În Iordan coborau toţi aceia care se simţeau apăsaţi de păcate şi care aşteptă cu nădejde izbăvirea. „Şi ieşeau la el 9La Ioan) tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Marcu 1, 5). Hristos se afundă în apele Iordanului, solidarizându-Se cu cei păcătoşi preînchipuind, în apele Iordanului, solidarizarea noastră cu moartea Lui.

În pietatea particulară a credincioşilor ortodocşi, Boboteaza are, de asemenea, semnificaţii importante şi variate, unele dintre le folositoare, altele nesănătoase.

Mulţimea credincioşilor care participă la sfinţire apei celei mari arată multa lor iubire de sfinţenie şi dorinţă de sfinţire. Biserica se roagă ca ape ce se sfinţeşte să se facă „dar de sfinţenie şi curăţie de păcate, spre tămăduirea sufletului şi a trupului şi spre tot folosul de trebuinţă[5]. Aceste realităţi sunt experimentate de credincioşi şi se reflectă în comportamentul lor faţă de apa sfinţită. Ei o iau în casele lor, consumă din ea în zilele de după bobotează, în zilele de post ş de sărbătoare, o păstrează la loc de cinste, se stropesc atunci când sunt tulburaţi şi au încercări, stropesc casele, vitele, ţarinile, pentru că ea, cu harul şi puterea lui Dumnezeu, este „izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pierire, îndepărtarea puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească”, iar cei ce se stropesc sau gustă din ea o au „spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă” (din rugăciunea de sfinţire)[6].

Dar în viaţa particulară a credincioşilor, la umbra pietăţii şi spiritualităţii autentice, au apărut tradiţii şi obiceiuri, unele dintre ele cu implicaţii, altele care afectează activităţile cotidiene şi îi derutează în special pe tineri, mai ales atunci când promotorul lor este un credincios în vârstă, care ştie mai bine, pentru că „aşa a prins el de când este”. Nu ne vom referi la toate aceste obiceiuri şi tradiţii, ci doar la unele pe care le întâlnim mai des şi care uneori creează probleme în pastoraţia preoţilor.

Una dintre întrebările adresate frecvent de credincioşii noştri este dacă Agheasma mare poate fi înmulţită sau nu. Ei bine, din capul locului trebuie să spunem că ea poate fi înmulţită. În susţinerea acestei afirmaţii avem argumente istorice, teologice şi practice. În vechime, sfinţirea apei mari se făcea la râuri sau la fântâni. Or, chiar în momentul în care apa se sfinţea, se şi înmulţea. Nimeni nu oprea izvorul ca să izvorască. În al doilea rând, înmulţirea aghesmei nu afectează calitatea ei. Ea nu devine, prin înmulţire, mai puţin sfinţită. Sfinţirea nu se diluează. A considera că prin înmulţire sfinţenia apei ar fi afectată într-u fel sau altul înseamnă a minimaliza lucrarea harului lui Dumnezeu, care nu se diluează şi nu se divide. El este întreg într-o picătură de apă, ca şi într-o cantitate mai mare, de aceea doar gustăm apa din sfinţită şi nu este necesar să consumăm cantităţi mari pentru a ne sfinţi. În al treilea rând, în trecut ca şi în prezent, în ajunul Bobotezei, preotul vizitează casele credincioşilor şi le binecuvintează stropind cu agheasmă. Este greu de închipuit că în trecut preoţii mergeau prin cetate sau prin sate purtând vase imense cu agheasmă neînmulţită, în cantităţi atât cât să le ajungă pentru toate casele, sau că de atunci şi până acum cineva ar fi făcut aceste lucruri.

Direct legată de aceasta este problema spălării lucrurilor din casă în perioada care urmează praznicului bobotezei. Având în vedere că apa pe care o aducem de la fântână, ca şi cea care ne vine în casă pe conductă, nu mai este apa din apa din fântână sau de la râul unde se făcea sfinţirea apelor altădată, putem să spălăm în orice zi de peste an. Este adevărat că tradiţia pioasă afirmă că în ziua Bobotezei toate apele se sfinţesc, arătând că prin aceasta că Duhul Sfânt revine în sânul creaţiei, însă agheasmă (apă sfinţită) devine doar aceea asupra căreia se face rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt[7]. Un argumente în plus în susţinerea acestui adevăr ar fi acela că chiar cei care susţin că toate apele se sfinţesc nu consumă apă de la fântână sau de la chiuvetă în loc de agheasmă. În plus, atunci când le este sete, indiferent dacă este pe nemâncate sau nu, consumă apă din fântână sau de la robinet, fără să considere că aceasta este Agheasmă mare.

Privitor la timpul în care se consumă Agheasma mare, trebuie să spunem că o rânduială statornică în viaţa credincioşilor noşti sfătuieşte şi îngăduie consumarea ei până în data de 14 ianuarie, zi în care se încheie sărbătoarea Bobotezei. Sărbătorile mari au o înainte-prăznuire, sărbătoarea propriu0zisă şi o după-prăznuire. Înainte de sărbătoarea însăşi şi după sărbătoare, până la încheiere ei (numită „odovanie”), cărţile de cult, pe lângă slujba închinată sfinţilor din zilele respective, conţin şi imne care preamăresc sărbătoarea mare din acel interval de timp. Însă agheasma poate fi consumată şi în celelalte zile de peste an. Pentru aceasta, credinciosul trebuie să-şi întrebe duhovnicul şi să ia binecuvântare în acest sens. Tot cu referire la timpul consumării Aghesmei mari, se pune întrebarea dacă aceasta trebuie să fie înainte sau după anafură. Deşi acest lucru este precizat de preoţi în zilele Bobotezei, accentuăm că totdeauna agheasma (mare sau mică) se ia înainte de anafură, întrucât agheasma este sfinţită prin chemarea şi lucrarea Duhului Sfânt, în timp ce anafura este pâine binecuvântată prin rostirea uni formule de binecuvântare şi prin atingerea ei de Sfântul Disc şi de Sfântul Potir.

O altă practică întâlnită la preoţi, atunci când vizitează casele credincioşilor în ajunul Bobotezei, stă în legătură cu busuiocul pe care îl foloseşte preotul pentru a stropi. Există în popor credinţa că dacă o fată ia un fir din acel busuioc şi îl pune sub pernă, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie, va visa pe cel care îi va fi soţ. În unele zone ale ţării, fetele ţin post negru în ziua de 5 ianuarie, după ce dimineaţa s-au spălat cu apă neîncepută, iar seara, după ce îşi fac rugăciunea, merg la culcare. Se poate sesiza aici un amestec de evlavie şi superstiţie.

Postul din ajunul bobotezei este practicat din vremuri străvechi din motivele arătate mai sus. Rugăciunea este hrana care întăreşte sufletul, şi trupul în timpul postului. Superstiţiile însă adăugate acestor osteneli duhovniceşti nu poartă girul Bisericii. Postul şi rugăciunea urmăresc curăţirea de păcate, sporul duhovnicesc şi întâlnirea cu Dumnezeu. A face aceste osteneli duhovniceşti cu scopul de a şti mai dinainte cum şi cine va fi soţul este o necinstire a lui dumnezeu. Mai mult decât atât, nimeni nu este atât de vrednic încât Dumnezeu să-i descopere ceea ce el îşi doreşte şi nici atât de decăzut şi păcătos (mai cu seamă atunci când realizează păcatul şi se pocăieşte) încât Dumnezeu să nu-i poarte de grijă. Nici firul de busuioc, nici pisica neagră, nici visele etc. nu pot să facă ceva, ci numai Hristos-Domnul, pe Care, la sfârşitul fiecărei slujbe, în rugăciunile Bisericii şi în cele particulare, Îl numim „nădejdea noastră”. Patericul ne dezvăluie faptul că părinţii pustiei nu numai că nu şi-au dorit să aibă descoperiri de la Dumnezeu, ci le-au şi refuzat pe cele pe care le-au avut. Când un avvă a fost întrebat de ce a izgonit pe îngerul care i s-a arătat, el a răspuns: „Dacă vedenia este de la diavol atunci este bine că nu am primit-o, iar dacă este de la Dumnezeu, el ştie de cu nu am voit să o primesc”, smerindu-se şi arătând prin aceasta că nimeni nu este vrednic, indiferent de eforturile şi ostenelile duhovniceşti pe care le face, să primească descoperiri de la Dumnezeu. El Se ascund celor ce scormonesc tainele Sale, dar Se descoperă celor care cu inima înfrântă şi smerită Îi slujesc. Numai în această stare, dublată de profunda şi deplina pocăinţă, psalmistul David a văzut pe cele ascuns şi nearătate ale lui Dumnezeu: „Cele neratate şi cele ascuns ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mei” (Psalmul 50).

Binecuvântările lui Dumnezeu revărsate peste noi prin sărbătoarea Bobotezei, ca de altfel prin toate sărbătorile, daruri menţionate în parte aici, ne arată că evlavia autentică găseşte în sărbători, şi în cultul divin în general, un izvor nesecat şi dătător de viaţă. Evlavia îndoielnică este aceea care se risipeşte în cele neesenţiale, care vrea să-şi tămăduiască setea ocolind izvorul sau adăpându-se din izvorul de apă pictat pe perete, cum spune Părintele Cleopa într-u cuvânt al său[8].



[1] Al. Schmemann, Din apă şi din Duh, trad. De Pr. Prof. Ioan Buga, Editura Symbol, Bucureşti, 1992, p.6.

[2] Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgică specială, Bucureşti, 1980, p. 459.

[3] Omilia a II-a. Despre „Pământul era nevăzut şi netocmit”, trad. De Pr. D. Fecioru, în „PSB”, EIBMBOR, vol. 17, Bucureşti, 1986, p.92.

[4] Antifonul al doilea de la Utrenia glasului I, în Octoih Mare, ediţia a II-a, Bucureşti, 1975, p. 17.

[5] Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, pp. 678-679, din cererile speciale ale Ecteniei mari din rânduiala slujbei.

[6] Ibidem, p. 586.

[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, 1996, pp. 187-188.

[8] Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, „Boboteaza, în Biserică şi în afara ei” în „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică, vol. I, col. Episteme, Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 99-104.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină