Te-ai saturat de viață? Urmărește asta!

Nick Vujicic - Viața fară membre from Hrab Alexandru on Vimeo.

Ioan Botezătorul, Sfântul - Preot prof. dr. Ene Braniște

 

Ioan Botezătorul, Sfântul

 

 

            Ales de Dumnezeu să fie Înaintemergătorul lui Hristos (gr. – mezoproporos = înainte; prodromos = înaintemergător), despre care Sf. Evanghelist Ioan spune: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Aceasta a mărturisit despre Lumină, ca toți să creadă prin el” (Ioan 1, 6-7). Ioan era fiul Elisabetei și a lui Zaharia, preot la templul din Ierusalim. Îngerul le-a vestit nașterea pruncului, căruia le-a poruncit să-i pună numele Ioan, pe când ei erau foarte bătrâni. Nașterea Sf. Ioan Botezătorul e sărbătorită de Biserică la 24 iunie și poartă în popor numele de Sânziene sau Drăgaică. Ioan a fost închinat templului, chiar de la nașterea sa. Crescând, el era foarte credincios și a plecat în pustie ca să se desăvârșească, trăind o viață aspră de post și rugăciune, întorcându-se în mijlocul oamenilor, la vârsta de 30 de ani, el a început să propovăduiască și să ceară oamenilor să creadă în Dumnezeu, spre a fi vrednici să-L primească pe Fiul Său, care urma să vină în curând. Ioan boteza, mărturisind: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei… Și eu nu-L cunoșteam pe el, dar Cel ce –am trimis să botez cu apă, acela mi-a zis: «Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu»” (Ioan 1, 26-27 și 33-34). „Și în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii și S-a botezat în Iordan de către Ioan (Marcu 1, 8). Sfârșitul lui Ioan a fost tragic, tăindu-i-se capul, din porunca regelui Irod Antipa, a cărui viață imorală a fost aspru denunțată și condamnată în predicile lui Ioan. Biserica creștină îl cinstește pe Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie, „Nașterea sa”; 7 ianuarie, ziua Sf. Ioan ca Botezător al Domnului; 29 august, „Tăierea capului Sf. Ioan” – zi de post și de rugăciune[1].

---

[1] Pr. Prof. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar de cunoștințe religioase, ed. Andreia, f.l., 2010, pp. 200-201.

Tineretul și viața - IPS Nicolae Corneanu

 

Tineretul și viața[1]

 

Sfintele Evanghelii ne vorbesc în mai multe rânduri despre întâlniri ale Mântuitorului Hristos cu tinerii. Un astfel de tânăr i S-a adresat odată întrebându-L: „Învățătorule bun, ce să fac să moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10, 17; Luca 18, 18; cf. Matei 19, 16). Întâmplarea aceasta și întrebarea tânărului ne apar ca fiind caracteristice vârstei și deosebit de semnificative. Într-adevăr, nu este altă vârstă în care întrebările să bântuie cu atâta insistența și în care dorința de viață veșnică să fie atât de puternică.

E vorba, înainte de toate, de întrebările ce și le pun tinerii. De fapt, întrebările apar încă de la cei mici și cine nu știe câte întrebări, unele din cele mai neașteptate, pun copiii. Dacă la ei avem de-a face cu aceea curiozitate firească intrării în viață, al tineri întrebările pornesc dintr-o necesitate profundă de a cunoaște, de a lămuri numeroasele taine ce ne înconjoară. „ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, spunea demult Fericitul Augustin (354-430), și neliniști este sufletul nostru până nu-și va găsi odihna întru Tine”. Neliniștea cauzată de necunoscutul dimprejur duce la întrebări, destule din ele chiar dramatice. Așa s-a întâmplat cu tânărul care L-a întâlnit pe Hristos. El îndrăznește și întreabă. Nu cunoaște ocoluri, nici fraze emfatice, nici pauze afectate. Însetează după o certitudine de care să-și lege faptele tinereții și pune o întrebare care cuprinde întrebările la al căror răspuns obosesc toți înțelepții și stau zadarnic în rafturi cărțile bibliotecilor cu aproximativele lor răspunsuri. Cu adevărat tinerețea este vârsta în care se pun simultan marile probleme ale vieții, vârsta când sunt căutați învățătorii capabili să dea răspunsurile așteptate. Acum pot apărea îndoielile, negațiile, refuzurile, dar și acceptul facil al unor soluții aproximative, nu o dată greșite.

În al doilea rând, e vorba, în întâmplarea cu tânărul din Evanghelie, de obiectivul întrebării sale și anume dobândirea „vieții”. Ce viață? Oare nu o avea, nu a găsit-o în traiul său îndestulat („căci avea multe avuții” – Matei 19, 22; Marcu 10, 22; Luca 18, 23)? Plin de viață, tânărul se simțea totuși lipsit de viață. Nu toată viața este viață. Cea strânsă în vremelnic, undă de zădărnicie în alergarea spre moarte, cea care cadențează cu sfârșiturile, cu gust de râncezeală, aceasta nu-l putea mulțumii. Era tânăr, voia o viață superioară, care să nu-i târască zilele și tremurările pe ulițe, în bălăriile cu reptile și în vorbele goale ale pretinșilor înțelepți; el voia viața veșnică, împinsă dincolo de orice zăgaz, spărgând orice orizont și batjocorind orice amenințare a dintelui vremii.

În plus, tânărul din Evanghelie n-a întrebat simplu ce este viața veșnică și cum o poate dobândi ci, foarte important, ce să fac? Nu ce să cuget sau ce să simt ci, încă o dată, ce să fac, căci fapte este împlinirea ideii și a inimii, este vădirea unei metafizice, traducerea unei convingeri.

Viața spre care aspira tânărul din Evanghelie, spre care se cuvine să aspire și azi tineretul, nu este viața să-i zicem biologică, viața care e prăvălire și îndobitocire, ci viața autentică, viața care e înălțare și umanizare.

„Am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Aceste cuvinte se adresează mai ales tinerilor. Iar plenitudinea vieții se obține prin contactul pur cu însăși viața care e Dumnezeu și în al doilea rând, printr-o trăire spirituală autentică. Prima cale este înălțarea senină spre crestele unde odihnește Dumnezeu, a doua este chemarea dramatică, dar plină de încredere, căreia Dumnezeu îi miruie fruntea cu bucuria biruinței.

Iată câteva învățăminte ce se desprind din întâlnirea tânărului bogat cu Iisus Domnul. Tinerețea este vremea ispitelor care trebuie înfrânate; e vremea în care impulsurile firii trebuie supuse imperativelor morale. Când glasurile de sirenă îl trag până aproape de marginea prăpastiei, tânărul strigă din adâncuri către Dumnezeu și El îl smulge din vârtejul prăbușirii. Când puterile sunt slabe, cheamă binecuvântarea lui Dumnezeu și El îl întărește; „Prin ce își va îndreptat tânărul calea sa, întreabă Psalmistul? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmul 118, 90).

Potrivirea vieții după cuvântul lui Dumnezeu înseamnă rotunjirea personalității după chipul cel plin de lumină a lui Iisus. Personalitatea nu e un fruct care vine de la sine; ea angajează toate forțele tinereții. Ea nu e rezultatul indiferenței și delăsării, ci al unui efort conștient, dârz și fără răgaz. În acest efort, sprijinul cel mai puternic este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos și în sfinții Lui. Dacă e adevărată maxima: „Spune-mi cu vine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”, tânărul care se însoțește cu Dumnezeu și cu sfinții Lui devine asemenea lor, se simte pătruns de bunătatea, sfințea, iubirea lui Hristos și plăsmuit după asemănarea Lui. Fie ca toți tinerii să urmeze lui Hristos și astfel să cunoască și să dobândească viața veșnică[2].

 

---

[1] „Învierea”, an. II, nr. 2 (2), marți, 15 ianuarie 1991; suplimentul „Tineretul ortodox”, an. I, nr. 3, p.1, p. 1.

[2] †Mitropolit Nicolae Corneanu, Pe baricadele presei bisericeşti, vol. I, ed. Învierea, Timișoara, 2000, pp 97-99.

Cuvânt la Anul Nou - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Cuvânt la Anul Nou

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

            Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Însuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogăția faptelor bune şi în fericita încredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Însă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotești că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

 

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Însă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Însă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.[i]

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, traduse și orânduite după Duminicile și Sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p.309-316.

Cu adevărat deșertăciune sunt toate By Alexandru Hrab

Cu adevărat deșertăciune sunt toate

By Alexandru Hrab

            Participând la numeroase înmormântări și la numeroase parastase nu am observat ori poate nu am fost întrutotul atent la unele din cuvintele rostite în cântările bisericești din cadrul slujbelor acestor evenimente. Una dintre ele spune: „Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis; că în deşert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împăraţii şi săracii…”. Deci, toate în această viață sunt deșertăciune, umbră, vis, iar noi ne tulburăm în van și zadarnic, fără nici un temei adevărat, amăgindu-ne singuri că putem obține multe (un loc de muncă mai bine plătit, studii superioare, o casă mai mare etc.), că putem face lucruri mari, invidiindu-ne unii pe alții, urându-ne între noi, uitând, în cele din urmă, de Dumnezeu pentru ca în final cu acest trup de lut să fim așezați în pământul din care am fost creați. În groapă nu ducem nimic cu noi! Știm asta, dar ne tulburăm când cineva ne zice un cuvânt urât, ne întristăm când dăm de un necaz, suferim când „ni se scufundă corăbiile” și, totuși, alergăm.

            Spre ce alergăm? Suntem într-o alergare spre lumea de dincolo, iar în această grabă nu mai avem timp să vedem clipele importante pe lângă care trecem, pentru că suntem grăbiți să trecem prin viață importanți (Pr. Constantin Necula). În amăgirea noastră uităm să privim în jurul nostru la cei mai năpăstuiți de soartă. Ne furăm „căciula” unii altora, vrem să fim mai frumoși, mai bogați, mai înțelepți, mai inteligenți. Suntem nemulțumiți de ce avem și ne dorim mai mult, tot mai mult.

            Nu mai avem timp să iubim curat. Nu mai avem timp să ne vizităm părinții bătrâni și bolnavi. Nu mai avem timp pentru prieteni. Nu mai avem timp să ascultăm susurul unei ape, să privim la frumusețea unui răsărit și să ne liniștim odată cu soarele care apune. Nu mai vedem florile din jurul nostru și nici blândețea animalelor. Nu mai trăim bucuria, pentru că nu mai știm să ne bucurăm și să prețuim ceea ce avem. Am uitat de simplitate. La toate acestea aș adăuga o poveste de care am rămas profund impresionat: „Pătura pe care a primit-o recent de la o organizație de caritate, îi încălzea corpul înghețat. Cizmele pe care le-a găsit într-un coș de gunoi îi erau numai bune. Luminile străzii îi încălzeau sufletul înghețat de întunericul rece. Forma băncii din parc i se păru atat de cunoscută spatelui său bătrân și obosit. «Îți mulțumesc, Doamne! Viața este, pur și simplu, minunată. Spuse el!»”.

            Îți mulțumesc, Doamne! Pentru că văd, pentru că aud, pentru că merg, pentru că am mâini, pentru că citesc, pentru că pot să miros o floare. Pentru că mi-ai dat viață, dar pe care eu nu o prețuiesc, deoarece alerg după deșertăciune și pentru că vreau să fiu important în fața oamenilor, uitând că sunt important pentru Tine!

            Să nu uităm că toate le vom pierde, rând pe rând, pentru că toate sunt schimbătoare. Noi, oamenii, suntem nestatornici. Vom îmbătrâni și ne vom ofili. Azi putem să fim în slavă, dar mâine vom fi în pământ. Așa cum pierim noi va pieri și slava lumii acesteia.

            Să medităm, dar, acum la final de an la aceste versuri:

„Omule ce-n astă lume zi și noapte te trudești

Cât mai multe-averi și ranguri pe pământ s-agonisești.

Nu gândești că mâine, poate, Dumnezeu te va chema,

Și-atunci, câte-ai strâns pe lume ale cui vor rămânea?

Cui va rămânea averea câtă-n lume adunași,

Cui rămân a tale fapte și păcatul cui îl lași?

Cine-o să le spele-n lacrimi ca să scapi neosândit,

Cine, dacă tu-n viață nici măcar nu te-ai gândit?”

               

            Dacă ți-au plăcut sau dacă nu ți-au plăcut cele scrise merită să citești și aceasta:

Suntem generația care nu știe să prețuiască ceea ce are: de la omul de alături până la apa caldă din baie

Sursa

Cine suntem noi? Suntem oameni dăguți, frumoși, stilați și zâmbitori. Avem posibilitatea să ne răsfățăm, să obţinem tot ce dorim, nu ducem lipsă de nimic spre deosebire de celelalte generații din trecut. Dar, pe lângă toate acestea nu vedem esențialul, nu știm să ne bucurăm, să fim fericiți.

Noi suntem generația care mereu e pe fugă. Ne grăbim mereu, fugim undeva nici nu știm unde. Dorim multe, dar nu ne forţăm să obţinem nimic. Credem că merităm totul și nu e obligatoriu să oferim. Ne plac aventurile și nebuniile, dar nu știm limitele, exagerăm și devenim niște suflete goale. Suntem convinși că avem tot dreptul să ne folosim de oameni și să nu le mulțumim pentru zilele în care au fost alături.

Aruncăm mâncarea, dar nu ne gândim la cei care ar da orice pentru o bucată de pâine . Chiulim de la ore, pentru că nu dorim să ne forțăm creierul, dar sunt o mulțime de copii care vor să învețe. Cheltuim apă în zadar, dar în timpul ăsta sunt o mulțime de oameni care mor de sete. Nu ne vizităm mama, îi răspundem urât și nurealizăm faptul că este cineva care ar face orice ca să aibă o mamă. Ne certăm, jignim și nici nu regretăm, nu ne cerem iertare pentru comportamentul nostru.

Cine suntem noi? Suntem generația care nu știe să prețuiască ceea ce are: de la omul de alături până la apa caldă din baie. Avem oameni care ne iubesc, dar suntem atât de naivi și creduli încât ne lăsăm seduși de niște cuvinte spuse într-un club sau scrise pe o rețea de socializare. Nu știm să prețuim frumosul și grija celor care ne iubesc. Credem că avem tot timpul din lume, dar nu știm ce va fi mâine cu noi, cu cei care au nevoie de atenția

noastră. Privim sexul ca o plăcere carnală și tratăm pe unii doar ca niște corpuri, nimic mai mult.

Aceștia suntem noi. Noi, generația care a devenit oarbă la extraordinarul din jur și surdă la gândurile sincere.

Noi, cei egoiști și orgolioși. Ce-ar fi dacă ne-am schimba spre bine începând de acum?