Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic

 

Teatru radiofonic: Viața Sfinților Împărați Constantin și Elena

Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)

 

Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)

 

Viața. Se naște la Arianz, aproape de Nazianz pe la 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie numit „cel bătrân” – fost mai înainte adept al sectei hypsistarienilor. Mama sa, Nona, o creștină pioasa și de o rară energie contribuie la convertirea soțului (325) și-l capătă pe fiul Grigorie în urma unor calde rugăciuni către Dumnezeu. Ea are mare influență asupra formării sufletești a fiului ei, acum au Emilia și Macrina cea Tânără, asupra lui Vasile. Grigorie are un frate, Cezar, medic învățat și o soră Gorgonia. Sf. Grigorie primește pregătirea elementară în casa părinților săi. Face apoi studii la Cezareea Capadociei, unde-l cunoaște pe viitorul său prieten Sf. Vasile, apoi la Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile lui Origen. La Alexandria și în fine la Atena „cea de aur”. La Atena are ca profesori pe Himeriu și Proheresius. Viața sa de student, prietenia trainică ce încheagă aici pentru totdeauna cu Sf. Vasile, succesele la studii, renumele lui și al prietenului sunt povestite amănunțit în operele sale autobiografice: Despre viața sa și Necrolog la moartea Sf. Vasile. Stă la Atena aproximativ 8-9 ano (până în 358-359?). Se întoarce în patrie unde s-a botezat. După Botez, probabil, e chemat de Sf. Vasile la mănăstirea înființată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii. Grigorie e plin de dorul a se face monah. Dar tatăl său și credincioșii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrânul episcop. E hirotoni preot, împotriva voinței sale, probabil la Crăciunul anului 362. În urma acestui „act tragic” Sfântul Grigorie fuge în Pont la Sf. Vasile, de unde revine după stăruințele tatălui său, la Paștele anului următor cu care prilej rostește o celebră cuvântare, intitulată Despre fuga sa, în care justifică plecarea sa prin nepregătirea pentru o Taină așa mare ca Preoția. Acum primește să-l ajute pe tatăl său în pastorație. În 371, este făcut de Sf. Vasile episcop de Sasima, pentru a rezista lui Antim de Taina. Sf. Grigorie nu-a dus la Sasima, probabil niciodată atât pentru că o asemenea minune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viața contemplativă, cât și pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă. El vorbește de a doua violență ce i s-a făcut de Sf. Vasile și de tatăl său, bătrânul Grigorie. În anul 374, după moartea tatălui său și a mamei sale, Sf. Grigorie se retrage în mănăstirea Sf. Tecla din Selucia, în Isauria. La stăruința unei delegații de ortodocși venite de la Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens și la îndemnul Sf. Vasile, Sf. Grigorie pleacă în 379 la Constantinopol spre a regrupa și reface Biserica Ortodoxă de acolo. El a deschis o capelă în casa unei rude, unde oficia și rostea predicile sale așa de gustate. Viața sa exemplară și talentul său oratoric deosebit grupară în jurul lui elita intelectuală a Capitalei. În capela aceasta numită în mod simbolic Învierea, Sf. Grigorie a rostit cele cinci Cuvântări teologice care i-au adus mai târziu numele de Teologul. Izbânda sa misionară contra arienilor-anomei creștea. Dar bunătatea sa i-a adus neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereușită a lui Maxim Cinicul de a uzurpa, prin viclenie și complot scaunul episcopal al Capitalei. Munca lui, virtuțile lui de monah cu viață severă, succesele lui misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetății de către însuși împăratul Teodosie, la 27 noiembrie 380. Sinodul II Ecumenic, care se deschide în anul 381 la Constantinopol, confirmă alegerea Sf. Grigorie ca episcop de Constantinopol și el fu instalat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, care surveni între timp, Sf. Grigorie fu chemat la președinție sinodului probabil grație prestigiului sau crescând sau grație Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol. Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni întârziați a pus problema canonicității alegerii Sf. Grigorie. I s-a reproșat că el era deja episcop de Sasima. Sf. Grigorie și-a dat demisia și, după o cuvântare de rămas bun către Biserica din Constantinopol, a plecat, în iunie 381, în Capadocia. A venit la Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă. După ce, în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sf. Grigorie se retrase la locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții în rugăciune, studiu și crearea de poezii. A murit probabil la 389 sau 390, în vârstă de aproximativ 60 de ani.

Sf. Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sf. Vasile, Sf. Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, el avea un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinație pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.

Opera Sf. Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bogată și variată. Cuprinde 4 volume din P.G. 35-38. E scrisă în proză și versuri. Această operă se împarte în Cuvântări, Poeme și Scrisori.

Cuvântările sau discursurile (P.G. 35-36), în număr de 45 se întind cronologic de la 362 la 383. Dintre aceste cuvântări, una singură poate fi socotită exegetică, a 37-a la Matei 19, 1-12, Despre căsătorie și feciorie, deși autorul nostru era un exeget de autoritate și o singură cuvântare morală a 14-a, Despre dragostea față de săraci. Majoritatea cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic și ocazional. Le putem, adică, împărți în: 1) Cuvântări dogmatice; 2) Cuvântări la sărbători mari; 3) Necrologuri; 4) Panegirice în cinstea sfinților; 5) Cuvântări ocazionale.

1.             Cuvântări dogmatice: Cinci cuvântări teologice (27-31, P.G. 36), desemnate de autor însuși cu numele de Cuvinte teologice, rostite în 380, la Constantinopol, în Capela Învierii, contra arienilor. Cuvântarea I tratează despre condițiile necesare studiului teologicei. Vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi făcută de oricine, în fața oricui și tratând despre orice. Teologie cere o înaltă puritate morală și duhovnicească. Învățătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire, Sf. Taine, e socotită dogmă și asupra ei nu se poate filosofa. Dar învățătura despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare și inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos, se poate filosofa. A reușit în discuția unor asemenea probleme e lucru folositor. A nu reușit nu e o primejdie. Cuvântarea II vorbește despre Dumnezeu în Sine, despre firea și atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rațională (contra lui Eunomie). Despre Dumnezeu se poate ști sigur numai că există, dar ce este El în Sine nu se poate cunoaște. Existența lui Dumnezeu se dovedește cel mai bine prin făpturile lumii văzute sau, cum zice Sf. Grigorie, prin partea de dinapoi ai lui Dumnezeu. Cuvântările III și IV tratează despre Fiul, despre deoființimea Lui cu Tatăl și combate obiecțiile și textele biblice spuse de arieni. Cuvântarea V vorbește despre Sf. Duh, Care e a treia persoana a Dumnezeirii existând nu prin naștere, ci prin purcedere; două cuvântări, 20 și 32 care tratează despre calitățile teologului; se ridică împotriva maniei de a teologhisi orientativ. Cuvântarea 32 e intitulată Despre moderația în discuții și că despre Dumnezeu nu poate discuta oricine și în orice moment (P.G. 36). Cuvântări la sărbătorile mari, a 38-a la Nașterea Domnului (25 Dec. 379), a 39-a și a 40-a la Botezul Domnului și a 45-a la Învierea Domnului; a 41-a la Rusalii, aceste cuvântări, pline de idei teologice sunt de o rară înălțime religioasă și literară.

2.             Cuvântări – Panegirice în cinstea sfinților; a 15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sf. Grigorie confundă pe Sf. Ciprian de Cartagina cu magicianul și apoi martirul Ciprian de la Antiohia; a 21-a în cinstea Sf. Atanasie.

3.             Cuvântări – Necrologuri în număr de patru: a 7-a la moartea fratelui Cezar, a 8-a la moartea surorii Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea Sf. Vasile. Grigorie e creatorul acestui gen literar în literatura patristică: modelele sale au fost ludele-encomia din literatura păgână.

4.             Două invective – Cuvinte de înfierare – 4 și 5 Contra lui Iulian Apostatul, scrise în 363, după moartea lui Iulian, dar nerostite. Aceste cuvântări, unice în genul lor, apără superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever unele măsuri luate de împăratul apostat.

5.             Cuvântări în ocazii personale. Dintre acestea merită să fie menționate: a 2-a, numită Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont, sau mai pe scurt Despre fugă (P.G. 35), cuvântare rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot și fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a avut loc la Paștele anului 362. Cuvântarea e un adevărat tratat despre preoție, în care arată răspunderea, maiestatea, dar și caracterul înfricoșător al acestei zguduitoare Taine și misiuni. Cuvântările 9, 10 și 11 sunt în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371; cuvântarea 36 e rostită la Constantinopol puțin după încercarea neizbutită a lui Maxim Cinicul și după instalarea lui de către împăratul Teodosie. Cuvântarea 42 este predica de despărțire de credincioșii său după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. E rostită în fața celor 150 de episcopi ai Sinodului II Ecumenic și în fața întregii sale turme ortodoxe.

Opera poetică a Sf. Grigorie e întinsă și variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între 383 și 389-390. Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire și învățătură pentru sine și pentru alții din viața trăită, să desfete tinerii creștini, servindu-le dogmele prin dulceața artei, să combată ereticii, îndeosebi pe apolinariști, care se foloseau de poezie în propaganda lor, dă demonstreze păgânismului că creștinii mânuiesc arta poetică, în fie ca autorul să se mângâie ca lebăda bătrână, povestindu-și sieși zborul aripilor sale (Pentru versurile sale 1-57, P.G., 37, 1329-1333). Sf. Grigorie a scris 507 poezii cu un total de aproximativ 180000 versuri împărțite de maurini în două cărți: 1. Poeme teologice în două secții: a) dogmatice (38), b) morale (40); II Poeme istorice în două secții: a) despre sine (206); b) despre alții, cele mai multe scurte epigrame (94) și epitafe (129). Poemele teologice cântă cel mai adesea puterea, slava și bunătatea divină, dar mai ales Sf. Treime. Cele mai reușit, sub raportul formei sunt poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil parfum liric, cel mai adesea cu o notă profund elegiacă. Elementele autobiografice au o deosebită importanță pentru reconstituirea vieții poetului și a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii și moralei timpului. Poemul despre viața sa, în 1949 iambi, e conceput aproape ca o dramă. S-a atribuit Sf. Grigorie și o tragedie: Hristos suferind, dar aceasta e o operă bizantină din sec. XI sau XII.

            Scrisorile Sf. Grigorie (P.G. 37), foarte impresionante prin forma și arta lor, în număr de 245, sunt aproape din aceeași epocă cu poeziile (383-389-390), cu excepția scrisorilor 51-54, scrie în jurul anului 365, și în care e vorba de o colecție epistolară a lui Vasile și a lui Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele au caracter dogmatic: 101, 102 adresate preotului Cledoniu și 202 adresată lui Nectarie, sunt toate îndreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei epistolare pe baza acestor trei principii: 1. Concizie, 2. Claritate, 3. Grație (Scris. 51 P.G. 37, 105, 108).

Testamentul Sf. Grigorie (P.G. 37) făcut în 381, la Constantinopol, lasă toată averea autorului pe seama Bisericii din Nazianz, spre a fi întrebuințată în folosul săracilor.

Doctrina Sf. Grigorie are o importanță deosebită atât prin precizia și claritatea formulelor, cât și prin progresul ei față de aceea a contemporanilor.

Sf. Grigorie are o interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu care, în liniile ei mari, nu se deosebește de a celorlalți Capadocieni. Legea naturală și privirea noastră asupra lumii ne arată că există Dumnezeu. Cauză creatoare și susținătoare a lucrurilor. Existența și ordinea lumii nu poate din produsul întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Rațiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu știe ce e Dumnezeu în firea și ființa Sa. Vom ști aceasta atunci când elementul divin din noi, mintea și rațiunea noastră, se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhetip (Cuv. 2 teol. 17).

Grigorie e clasic și normativ cu privire la adevărurile despre Sf. Treime și despre întruparea Domnului. Sf. Grigorie e Teologul prin excelență al Sf. Treimi. El stabilește cel dintâi, definitiv, raporturile dintre Persoanele Sf. Treimi și specificul fiecăruia dintre Ele. Tatăl, Fiul și Sf. Duh au comune: ființa, necrearea și dumnezeirea; Fiul și Sf. Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenașterea (αγεννσια). Fiul are ca specific nașterea (γεννησιϛ), iar Sf. Duh are ca specific purcederea (ἐκπόρευσιϛ).

În hristologie. Sf. Grigorie susține unitatea Persoanei în Hristos.  Acesta S-a golit de ceea ce era și a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ținut să fie Unul din doi. Cele două firi: divină și umană ale Mântuitorului sunt unite nu după har, așa cum susțineau cei ce interpretau greșit adevărul Întrupării Domnului, ci după esență, κατ ουσιαν. Ca o consecință a acestui fapt, Sf. Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu.

În soteriologie, Sf. Grigorie de Nazianz îmbrățișează teoria satisfacției, potrivit căreia Hristos S-a făcut pentru noi păcatul însuși și blestemul însuși, întru atât S-a smerit (Cuv. 37, 1, P.G. 36, col. 284 A). deosebirile sociale vin din păcat. Păcatul a făcut și face că unii oameni sunt liberi, alții robi, unii bogați, alții săraci. La început toți oamenii au fost liberi și egali. Dragostea de aproapele restabilește starea naturală: „Privește la egalitatea de la început, nu la împărțirea de mai de pe urmă, ia seama nu la legea celui mai puternic, ci la aceea a Creatorului”. Dă ajutor firii, după putere, cinstește vechea libertate, rușinează-te de tine însuți, acoperă cu neamul tău necinstea... (Cuv. 14, 26 P.G. 35, col. 892 B) (H. Eibl. Augustin und die Patristik, 1923, p. 278-279). Sf. Grigorie de Nazianz care enumeră șase feluri de Botez: 1) al lui Moise sau cel din apă; 2) al lui Ioan sau al pocăinței; 3) al lui Iisus sau al Duhului; 4) al martiriului sau al sângelui; 5) al lacrimilor și 6) al focului în viața cealaltă (Cuv. 39, 17, 19, P.G. 36, col. 353 C, 356 A, 357 C), compară Pocăința cu Botezul lacrimilor. El e adeptul realismului euharistic.

Sf. Grigorie e un mare susținător al culturii clasice și al culturii în general, așa cum arată în toate lucrările sale, îndeosebi în Cuvântările IV și V contra lui Iulian Apostatul, în piesele autobiografice și în multe din scrisorile sale.

Caracterizare. Sg. Grigorie de Nazianz este un scriitor de mâna întâi al perioadei II patristice și al sex. IV. Uneori el afectează stilul genurile retorice ale timpului, dar adesea el păstrează o originalitate aleasă în procesul de compoziție literară și în stil. El afirmă că o idee inexpresivă e ca un paralitic.

Sf. Grigorie a scris în toate genurile literare ale timpului, în proză și în versuri. El a creat genurile literare ale autobiografiei și necrologului. Pentru necrolog s-a inspirat, parțial, din genul literar păgân al encomionului. El e creatorul propriu-zis al poeziei creștine în amploarea și măreția ei elasică.

Sf. Grigorie este unul din cei mai mari teologi ai sec. IV, într-un anumit sens cel mai mare teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime și n-a epuizat tematica teologicei tratate. În cosmologie, antropologie, hristologie, Sf. Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele cinci Cuvântări teologice și prin altele, el a elaborat și a formulat învățătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu și despre Sf. Treime. El este teologul consacrat al Sf. Treimi în Răsărit. De aceea Sinoadele III și IV ecumenice l-au proclamat cel Mare și Teologul. În cugetarea sa teologică, Sf. Grigorie se servește de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelației și Tradiției cu idei și demonstrații filosofice, în speță platonice și neplatonice, deși autorul nostru, în principiu detesta sistemele filosofice. Cugetarea sa nu este o filosofie abstractă, ci o frământare profundă care se folosește de toate mijloacele accesibile credinței și rațiunii umane.

Sf. Grigorie a influențat mult teologie contemporană și ulterioară.

Autorul nostru e unul din cei mai mari predicatori și oratori ai sec. IV. Cuvântările sale pregătite sau improvizare dovedesc nu numai o aleasă formație teoretică la școlile profane ale timpului, ci și un remarcabil talent personal. Specificul retoricei lui Grigorie este asianismul moderat. Ieronim zice că el prețuia arta oratorică a lui Pole???. Sf. Grigorie a ajuns devreme clasic în domeniul elocinței. El a comentat începând din sec. V. (Ed. Norden, Die antike Kunstprosa, zweiter Band, 1923, p. 562-569).

Sf. Grigorie de Nazianz este un mare poet al Bisericii și al creștinismului. El s-a folosit de vers nu numai spre a exprimat sentimente și atitudini personale, ci și pentru a îmbracă în ele idei teologice sau filosofice care, sub forma aceasta, puteau circula mai ușor.

Sf. Grigorie de Nazianz a fost un mare și frământat păstor sufletesc, cu o conștiință deosebit de exigentă. Sublimul Preoției l-a înfricoșat într-atât, încât a fugit după hirotonia lui în preot. Idealul Preoției și obligațiile care decurg din înjugarea cu acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre Preoției (intitulat Despre fuga sa în Pont). Acest tratat, model și izvor de inspirație pentru tratatul Despre Preoție al Sf. Ioan Gură de Aur și pentru Carte de pastorație al Sf. Grigorie cel Mare, definește Preoția ca „arta artelor și știința științelor”. Ceea ce caracterizează, în primul rând, misiunea preoțească este o chemare de sus și o pregătire morală și duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toți cei ce privesc la preot. Preotului i se cere, în al doilea rând, o aleasă pregătire teologică și științifică, fiindcă el – spre deosebire de toți oamenii de pe pământ – conducând sufletele de diferite vârste, de diferite formații, de diferite grade de cultură, de diferite temperamente, trebuie să facă față nevoilor fiecăruia dintre credincioșii săi, iar, pe deasupra, să țină piept atacului coalizat al dușmanilor numeroși, perfizi și neînduplecați ai Bisericii, începând cu păgânii și sfârșind cu ereticii și cu unii din proprii săi credincioși ortodocși.

Autorul nostru a fost un temperament delicat, sensibil, frământat, uneori prins în contradicțiile de neînvins ale dorinței sale de a lucra în Biserica și râvna de a se desăvârși în locuri retrase. O notă prețioasă a caracterului Sf. Grigorie este sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche, cu excepția lui Homer, Platon și Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate și mai pline de belșug duhovnicesc asupra prieteniei, ca acelea scrie de Sf. Grigorie de Nazianz. Modelul prietenului ideal din copilărie și până la moarte i-a fost Sf. Vasile. A fost o prietenie bogat, mereu sporită, mereu credincioasă, neîntreruptă decât rareori, dar și atunci pentru a fi reluată cu și mai multă fervoare.

Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sf. Grigorie Teologul de două ori pe an: odată singur la 25 ianuarie și a doua oară la 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur^[1].

---

[1] Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, f.l, 1999, pp. 120-124.

La fericita Xenia

 

La fericita Xenia

 

 

            Demult, în anul 1985, am plecat cu copiii la Piter, care pe atunci se numea Leningrad. Ne doream foarte mult să ajungem la mormântul fericitei Xenia și, de aceea, am plecat cu tramvaiul spre Cimitirul Smolensk.

            Un prieten de-al meu, care ne-a găzduit, mi-a spus într-un mod straniu:

‒ Acolo însăși Xenia vă va ajuta să o găsiți!

Era o iarnă aspră, era decembrie și tramvaiul într-atât înghețase, încât scârțâia și trosnea din cauza gerului.

La cimitir era pustiu și sumbru, chiar și biserica era închisă. Am privit neputincioasă pietrele funerare și am înțeles că singuri nu vom putea găsi acel prețios mormânt.

Și, dintr-odată, de undeva a apărut o bătrânică sărmană, gârbovită, într-o haină ponosită, cu un chip bizar: în locul orbitei avea o umflătură de mărimea unui ochi, iar ochiul era plasat pe acea umflătură; cu toate astea, avea o privire blândă și binevoitoare. Și ciudat, deși avea o diformitate evidentă a trupului, bătrânica era binevoitoare, senină, desprinsă parcă din povești.

‒ Ei, oameni buni, o căutați pe fericita Xenia? A întrebat ea. Vreți să ajungeți la ea?

‒ Da, am spus eu, dar nu știu unde se află mormântul ei. Și pe deasupra e frig și se și întunecă.

Ea a încuviințat, mișcându-și capul, în timp ce tremura de frig, și, privindu-mă cu ochiul ei ciudat a zis:

‒ Vă voi duce eu la ea. Doar că mormântul nu poate fi văzut, paraclisul unde este înmormântată este împrejmuit cu un gard înalt. Puteți să stați doar lângă gard și de acolo să vă închinați și să vă rugați. Toți se roagă așa! Ne-a explicat ea, ghidându-ne printre morminte. Vă voi arăta și mormintele preoților care au fost împușcați. I-au îngropat de vii și a gemut pământul deasupra lor. A doua zi de dimineață paznicul cimitirului a văzut cum din pământul înghețat se ridicau raze de lumină către cer. El a înțeles că Domnul a luat sufletele lor în sălașurile cerești, iar acum cununile lor de mucenici strălucesc în văzduh. Vă voi duce și la icoana Mântuitorului pe Care au vrut să-L împuște comuniștii. Bolșevici au tras cu rândul și apoi au lăsat-o aici. Astăzi cei care se închină cu credință se vindecă de boli în mod minunat.

Ne-am apropiat de icoana lucrată în mozaic a Mântuitorului; chipul Lui era, într-adevăr, găurit de gloanțe, ochii erau deteriorați; comuniștii trăseseră fără milă.

‒ Probabil toți cei care au tras au murit cumplit, am spus eu.

‒ În chinuri, a răspuns bătrâna. Însuși Domnul s-a rugat pe cruce pentru cei care nu știu ce fac…

Am stat lângă aceea icoană, ne-am rugat, am cântat troparul mucenicilor în locul unde au fost îngropați preoții de vii și, în sfârșit, ne-am apropiat de paraclisul înconjurat cu gard, pe care erau diferite inscripții și bilețele: „Fericită Xenia, adu-l înapoi pe soțul meu!”; „Fericită Xenia, vindec-o pe scumpa mea fiică!”; „Fericită Xenia, fiul meu luptă în Afganistan, apără-l și îl păzește!”.

Potrivit tradiției, dacă te uitai îndelung spre geamul înalt de sub cupola mare a paraclisului, o puteai vedea chiar pe fericita Xenia, care îi privea pe cei ce veneau la ea. Am privit și noi înspre acea fereastră, ne-am închinat, ne-am rugat în liniște, i-am scris și eu câteva bilețele fericitei Xenia și le-am înfipt în cuiele proeminente ale gardului.

Am mers spre ieșite, până am ajuns în dreptul bisericii, care între timp se deschisese, pentru ca oamenii să intre la vecernie. Ne-am tot uitat după bătrânica noastră, dar nu mai era nicăieri! Nicio urmă. Dispăruse.

‒ Îmi pare rău că nu i-am dat nici măcar un bănuț! Am zis eu. Bătrâna era bolnavă și săracă…

În biserica am întrebat-o pe femeia de la pangar:

‒ Cine este bătrânica aceea care îi conduce pe oameni la mormântul fericitei Xenia? Cea care are un ochi ciudat…

Femeia a dat nedumerită din umeri.

‒ Nu știu cine este…

Prietenul meu care ne găzduise mi-a explicat după aceea:

‒ Crede-mă, așa li se întâmplă celor care vin pentru prima dată la ea; fericita Xenia iese în întâmpinarea lor și îi conduce la mormântul ei. Așa că poți să-ți dai seama și singură cine v-a îndrumat prin Cimitirul Smolensk.

Când am urcat cu copii în tramvai pentru a ne întoarce acasă, i-am întrebat:

‒ Ei, ați înghețat de tot?

‒ Nu, au răspuns ei.

Și drept dovadă și-au scos mănușile și li-au lipit mâinile calde de obrazul meu.

Există o istoriară despre capela fericitei Xenia, pe care bolșevicii au vrut să o ascundă de ochii oamenilor credincioși, împrejmuind-o cu un gard înalt. La un moment dat, interiorul capelei a fost pângărit de un sculptor care executa comenzi pentru monumente funerare. El sculpta și busturi de-ale lui Lenin. Stătea acolo și lucra la acele busturi care apoi erau transportate în orașe, sate, la diverse instituiții, unde erau așezate pe socluri. Dar se pare că Domnul i-a întunecat mintea. Nu poate fi interpretat altfel faptul că sculptorul a fost cuprins deodată de megalomanie și s-a hotărât să sculpteze un bust uriaș a lui Lenin, care nu mai exista. A găsit chiar și un client care dorea să-l cumpere.

Sculptorul a stat acolo multe luni și a lucrat la acel bust uriaș al lui Lenin. Când sculptura a fost în sfârșit gata, clientul a venit însoțit de oamenii lui, ca să o ia.

Dar oricât au încercat să-l scoată din capelă, fie pe ușă, fie pe fereastră, totul a fost în zadar, căci bustul era prea mare. Ca să poată fi scos, trebuia dărâmată capela. Dar fericita Xenia nu a permis așa ceva. Sculptura uriașă a stat acolo câțiva ani, ocupând tot spațiul din interiorul capelei, până când, într-un acces de furie, sculptorul a luat un ciocan și l-a sfărmat în bucați, apoi l-a cărat la gunoi[1].

Cartea citată se poate comanda de aici: https://egumenita.ro/cauta.php?search-box=Focul+din+cer+si+alte+povestiri

---

[1] Olsea Nicoaeva, Focul din cer și alte povestiri, traducere: Svetlana Ceapă, ed. Egumenița, Galați, 2013, pp. 51-55.

Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie

 

Despre avva Antonie

(Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie

 

Patericul începe cu un grupaj de apoftegme despre Antonie cel Mare, figura emblematică a monahismului egiptean. Antonie își datorează renumele biografiei pe care i-o consacră Atanasie, episcopul Alexandriei, la câțiva ani după moarte. Vita Antonii, tradusă rapid în latină, coptă, siriacă etc., propune un model de sfânt egiptean în opoziție clară cu modelele spirituale păgâne sau creștin-păgâne (Origen, de pildă). De asemenea, personajul lui Atanasie – care nu trebuie confundat neapărat cu adevăratul Antonie -, încarnează o atitudine antipolitică, fățis antiimperială. El se înscrie în tradiția radicalistă  Bisericii. După încetarea persecuțiilor anticreștine, rolul foștilor martiri, persecutați de puterea seculară, este preluat de „noii martiri”, „martirii conștiinței”, persecutați armatele demonilor. Antonie a trăit peste o sută de ani (250-356). S-a născut într-o familie de creștini copți destul de înstărită. Rămâne orfan la optsprezece ani, împreună cu o soră mai mică. Orfanitatea îl face și mai sensibil la mesajul Evangheliei. Convertirea se produce într-o duminică, în timpul Liturghiei, când aude cuvintele pe care Iisus i le spune tânărului bogat, în Mt 19, 21: „Dacă vrei să fi desăvârșit, du-te vinde-ți averile, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer”. Antonie face întocmai, își vinde partea lui de moștenire, păstrând-o numai pe cea a surorii sale (devenită, și ea, ulterior, călugăriță). Începe viața monastică în propria locuință (la începutul creștinismului „monah” desemnându-l pur și simplu pe „cel care trăiește singur”). Curând descoperă, al marginea satului, un „bătrân” experimentat, pe care-l frecventează o vreme. Inițiat în pustnicie, se retrage într-un mormânt părăsit. Rămâne aici timp de treizeci și cinci de ani, în post, rugăciune, abstinență, singurătate. Un prieten îi aduce regulat porția de mâncare pe câteva luni. Este perioada cea mai dramatică din viața lui spirituală. Felul său extraordinar de viață atrage și fascinează. Își face numeroși discipoli, care însă îl vor obliga să se retragă mai adânc în pustiu, într-o cazemată distrusă, la Pispir, pentru a regăsi liniștea și singurătatea propice hesychiei și contemplației. În timpul persecuțiilor lui Dicolețian pleacă la Alexandria, dar martirul trupesc îi este refuzat. Se instalează „pe muntele interior”, lângă Marea Roșie, un munte care se numește și acum Muntele Sfântului Antonie, de pe culmile căruia se zărește Sinaiul. Aici a rămas până la moarte, vizitat de frați de la mănăstirile „din vale” și înconjurat de grija filială a doi discipoli. Dumnezeu îi revelează momentul morții. Antonie își împarte „averea” – hainele sfințite cu care trăise – celor doi ucenici, poruncindu-le  săi ascundă trupul neînsuflețit într-un loc neștiut de nimeni, ca să nu poată fi dezgropat, mumificat și transformat în relicvă, adică slăvit. Cu acest gest de smerenie supremă se încheie viața sa pământească. Apoftegmele adaugă anumite trăsături acestui „portret” realizat de Atanasie. Antonie este theodidactul prin excelență. El comunică direct, prin viziune și rugăciune, cu Dumnezeu având mai multe harisme, între care se remarcă discernământul, clarviziunea și sensibilitatea hermenetuică (se mișcă prin Biblie cu o dexteritate uluitoare). Imaginea, construită de biograful său politician, a unui țăran neșlefuit, analfabet, incult, adversar al culturii grecești, trebuie corectată. Teologia centrată pe comuniunea sufletului cu Sfântul Duh, conținută în scrisorile transmise sub numele sau (primele șapte cu siguranță autentice), mistica de nuanță origeniană de interpretare ale Sfintei Scripturi ne dau o imagine mai puțin „rurală”, mai „cazonă” și mult mai destinsă și urbană despre marele Antonie. Această imagine este confirmată și de apoftegmele incluse în Pateric. Biserica Ortodoxă îl sărbătorește la 17 ianuarie[1].

 

Câteva cuvinte din învățăturile lui:

 

3.      „Cineva l-a întrebat pe avva Antonie: «Ce trebuie să păzesc, ca să fiu plăcut lui Dumnezeu?» Bătrânul a răspuns: «Păzește ce-ți poruncesc: oriunde mergi, ține-L pe Dumnezeu în fața ochilor tăi, orice face, urmează mărturia Sfintelor Scripturi; și-n orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Păzește aceste trei porunci și te vei mântui!»”[2].

 

13.  „Un vânător de sălbăticiuni din pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu frații. Bătrânul, dorind să-i dovedească acelui că trebuie din când în când să lase de la dânsul (synkatabainein) fraților, i-a zis: «Pune o săgeată în arcul tău și întinde!». El a făcut întocmai. Îi zice iar: «Întinde și mai mult!». Și a întins. Și încă o dată: «Întinde!». Atunci vânătorul spune: «dacă întinde peste măsură plesnește arcul!». Bătrânul răspunde: «Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumenzeu. Dacă ne întindem cu frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi». Auzind acestea vânătorul s-a smerit și după ce-a cules multe alte lucruri folositoare de la bătrând a plecat. Iar frații, întărindu-se, s-au retras, fiecare la locul său[3].

 

15.  „Un călugăr a fost lăudat de frați înainte avvei Antonie. Acesta s-a dus la călugăr și l-a încercat dacă suportă disprețul. Și văzând că nu, i-a spus: «Semeni cu un târg minunat împodobit prin față, dar prin spate jefuit de tâlhari»”[4].

 

16.  „Un frate i-a zis avvei Antonie: «Rogă-te pentru mine!». Bătrânul îi răspunde: «Nici eu și nici Dumnezeu nu ne milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiește și nu te rogi lui Dumnezeu!»”[5].

 

27.  „Trei părinți obișnuiau să meargă în fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau despre gândurile lor și despre mântuirea sufletului. Unul tăcea și nu întreba nimic. După un timp avva Antonie  îi zice: «Vii aici de o grămadă de vreme și nu mă întrebi niciodată nimic». El i-a răspuns: «Îmi ajunge să te privesc, părinte»”[6].

 

32.  „Avva Antonie a zis: «Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama»” (1 In 4, 18)[7].

---

[1] Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu, ediția a III-a adăugită, Traducere, studii și prezentări de Cristian Bădiliță, Polirom, Iași, 2007 pp. 41-43.

[2] Ibidem, p. 44.

[3] Ibidem, p. 46.

[4] Ibidem, p. 46.

[5] Ibidem, p. 46.

[6] Ibidem, p. 50.

[7] Ibidem, p. 51.

Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 17 ianuarie

 

Viața și scrierile

Sfântului Antonie cel Mare – 17 ianuarie

 

      „Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de față; iar în dos nu-i bârfește. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie”.

Sfântul Antonie cel Mare

 

Sfântul Antonie a fost cel dintâi monah care s-a retras în pustiu, fiind urmat de mai mulți ucenici. Viața lui, care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei.

Născut într-un sat din Egiptul de Mijloc, după moartea părinților săi, țărani cu bună stare,
Antonie s-a hotărât, pe la vârsta de 18-20 de ani, să vândă tot ce moștenise, să împartă săracilor și să-și închine viața Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după Hristos. La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oamenii. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescându-i dorința după singurătate, s-a retras în munții nisipoși de pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit și acest loc, și pe monahii care se strânseseră în jurul lui și s-a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării Roșii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care alergau să i le ceară. A murit la 356 și a fost înmormântat într-un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.

Ca scrieri adevărate ale lui au fost dovedite până acum șapte scrisori, amintite încă de Sfântul Ieronim[1]. Aceste șapte epistole le avem tipărite (în Migne, Patrologia Graeca, tom. 40) în două redacții, ambele în traducere latină. Prima redacție 9col. 997-1000) e o traducere a lui Symphorian Champerius, de la 1516, după un manuscris grec, care n-a fost indicat și a rămas necunoscut. O a doua, care cuprinde un text mai larg, tradus de pe un manuscris arab, o formează primele șapte epistole din cele douăzeci, date toate sub numele lui Antonie (col. 999-1066), din care însă pe cele treisprezece din urmă (col. 1016-1066) Klejna le-a dovedit că sunt ale lui Ammonah, ucenicul și urmașul lui Antonie la conducerea chinoviei de la Pispir. În timpul mai nou a început să fie descoperit și textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.

O. Bardenhewer (Geschicte der altkirchlichen Literatur, vol. 3, ed. 2, p. 81) scira la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu pot fi ale lui și motivul că sunt prea de cuprins general și lipsite de putere și de sevă ca să fie de la marele ascet.

Cum stăm însă cu autenticitatea celor 170 de capete pe care Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfârșitul veacului al 18-lea, le-a așezat în fruntea Filocaliei? Nici Bardenhewer, nici Viller-Rahner, din care iau acest însemnări, nu le pomenesc între scrierile atribuite lui Antonie. Ele nu se cuprinde nici în Patrologia lui Migne. Nu știm, de asemenea, după ce manuscrise le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta dreptul să afirmăm cu siguranță că nu sunt ale Sfântului Antonie? Nu, acest drept nu-l avem. Chiar dacă azi el nu s-ar mai găsi în nici un manuscris ascuns pe cine știe unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris care s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au și ele același caracter general nu poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie, cum nu e nici pentru epistole. Oarecari înrudiri interne între aceste capete li epistole se pot constata, deși ele sunt o lucrare deosebită, cu propriul ei cuprins. Asemenea înrudiri am avea, de pildă, în ideea de „om rațional”, pe care o folosesc și capetele și epistolele; în prețul ce se pune și în unele, și în altele pe „deosebirea între bine și rău”, pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic” ș.a.m.d.[2].

---

[1] Dovada a făcut-o F. Klejna, „Antonius und Ammonas. Eine untersuchung über Herkunft und Eigenart der ältesten Mönchbriefe”, în Zeitschrift für katholische Theologie 62 (1938), 309-348. (Cf. Marcel Viller, SJ, und Karl Rahner, SJ, Aszese und Mystik in der Väterzeit, Fr. I. Br., Herder, 1939, p. 89.

[2] Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol. 1, Traducere din grecește, introduceri și note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, ed. IBMBOR, București, 2008, pp. 9-11.

Sf. Grigorie de Nyssa - Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman

 

Sf. Grigorie de Nyssa

 

Viața. Sg. Grigorie de Nyssa s-a născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei, ca frate mai mic al Sf. Vasile cel Mare. A primit educația și instrucția elementară în familie, îndeosebi de la sora sa Macrina și de la fratele său Vasile, pe care-l stima în chip deosebit numindu-l „tatăl și învățătorul său” (Scrisoarea 13) și pe care-l compara cu Moise, cu Samuel, cu Ilie, cu Ioan Botezătorul și cu Pavel. Și-a completat cultura prin legătura sa cu Libaniu și alți oameni de seamă ai timpului. Grație atmosferei din familie, Grigorie a îndrăgit Biserica și a ajuns chiar până la rangul de citețe în ierarhia inferioară. Petru motive pe care nu le cunoaștem bine, el s-a depărtat de Biserică, a devenit profesor de retorică și s-a căsătorit. A profesat câtva timp retorica, dar în urma morții soției sale Teosebia, „cu adevărat sfântă și cu adevărat soție de preot” și în urma îndemnurilor fratelui său Vasile și a prietenului său Grigorie de Nazianz, autorul nostru s-a retras la mănăstirea întemeiată de fratele său Vasile, pe malul râului Iris în Pont. A stat aici aproximativ 10 ani, până în 371, când Sf. Vasile l-a ales episcop de Nyssa, o mică localitate în partea extrem răsăriteană a Capadociei. Ca episcop, Sf. Grigorie n-a mulțumit exigențele administrative și misiunile de politică bisericească ala fratelui său. Dacă Sf. Grigorie de Nyssa făcea figură de diplomat mediocru, în schimb el era foarte învățat și de o credință profundă. Pentru a scăpa de el, arienii i-au înscenat vina de a fi delapidat niște bunuri bisericești. E condamnat de arieni într-un sinod local la Nyssa, unde a fost depus din treaptă, la 376. Ar fi fost arestat, dacă n-ar fi fugit. După moartea lui Valens (9 august 378), el se reîntoarce și e primit triumfal (Scris. 6). După moartea fratelui său Vasile, sf. Grigorie se prezintă ca unul din apărătorii „cei mai autorizați ai Ortodoxiei în Asia Mică. Sinodul de la Antiohia (379) îi încredințează misiunea de inspector bisericesc în Pont, Palestina și Arabia. În acest timp el e ales mitropolit de Sevasta, în Armenia, unde a fost reținut zice el – câteva luni, ca „într-o captivitate babilonică” (Scris. 19). Telentul oratoric și știința teologică ale Sf. Grigorie au fost apreciate superlativ la sinodul Ii ecumenic (381) unde el a fost proclamat „stâlp al Ortodoxiei”. Renumele de care se bucura ca orator a făcut ca Sf. Grigorie să fie chemat să rostească numeroase necrologuri, printre altele pe acelea la moartea prințesei Pulheria și la moartea împărătesei Flaccilla. Știm că el a luat parte și la un Sinod de la Constantinopol în 349. După această dată nu se mai știe nimic despre el. a murit probabil în 394 sau 395. Sf. Grigorie de Nyssa are într-un grad mai mic calitățile de administratori ale Sf. Vasile și e un orator mai puțin elegant ca Sf. Grigorie de Nazianz, dar el îi egalează pe amândoi în teologie și îi depășește prin puterea de speculației.

Opera. Scrieri și omilii exegetice: Despre crearea omului, scrisă în 379, după moartea sf. Vasile și dedicată fratelui său mai mic, Petru de Sevasta. Această lucrare completează Omiliile Sf. Vasile la Hexaemeron, care s-au oprit la ziua a cincea a creației. Lumea a fost făcută pentru om, care e regele ei. Slăbiciunea aparentă a omului a făcut posibilă dezvoltarea civilizației. Omul e chipul lui Dumnezeu, ca și Acesta, chipul este netrupesc, dar sufletul rezidă în trup. Partea conducătoare a sufletului, adică mintea, nu sălășluiește într-o parte specială a trupului. Explciă alegoric crearea sexelor. Combate concepția origenistă despre preexistența sufletelor, dar reține ideea de apocatastază și de mântuire generală. Materia, ca și răul, sunt umbre. Ele vor dispărea. Combate metempsihoza. Trupul și sufletul încep odată și se dezvoltă în paralel. Sfârșitul tratatului se ocupă cu descrierea amănunțită a structurii corpului (Puech, op. cit., III, p. 402-404); Apologie, adresată fratelui său Petru pentru Hexaemeron scrisă puțin timp după cea precedentă. Ea e menită să răspundă la unele nedumeriri și critici pe care le treziseră Omiliile la Hexaemeron ale sf. Vasile. Ideea de creație se poate armoniza cu aceea de evoluție. Puterea și știința întrebuințate de Dumnezeu pentru crearea fiecărei părți a totului sunt urmate de o înlănțuire necesară potrivite unei anumite ordini. Ceea ce rațiunea explică logic, Moise a exprimat istoric. Toate lucrurile existau potențial în primul impuls creator al lui Dumnezeu ca o putere seminală aruncată pentru crearea lumii, dar în act. Lucrurile individuale nu existau încă (P.G. 44, col. 77 D). creația a avut loc odată (Ibidem, col. 77 C). Natura este în continuă mișcare și transformare (Ibidem, col. 108 AB). Elementele au deosebiri și corespondențe care ușurează trecerea de la unul al altul; Despre viața lui Moise, scrisă către sfârșitul vieții, fiindcă autorul vorbește în ea despre perii săi albi. Poarte ca subtitlu Despre desăvârșirea cea după virtute și e adresată unui tânăr Cezar, care-i ceruse un model de viață perfectă. Autorul la începutul lucrării spune adresantului ce-i e greu să dea răspuns la o asemenea problemă, pentru că virtutea este în continuu progres,. Cu toate acestea, deși desăvârșirea în sine este inaccesibilă, totuși se poate face o idee despre ea cercetând viața aleasă a oamenilor îmbunătățiți, dintre care cel dintâi e Moise. Moise pe muntele Sinai, simbolizează râvna sufletului omenesc după unirea cu Dumnezeu. Ex expune viața lui Moise, după care se meditează mistic faptele din cadrul acestei vieți. Despre ??????????. este un mic tratat de demonologie. Comentând textul din I regi 28, 12-18, autorul, spre deosebire de Origen, dar în acord cu Metodiu de Olimp și cu Eustațiu de Antiohia afirmă că umbra care s-a arătat lui Saul n-a fost sufletul lui Samuil ci un demon supus vrăjitoarei din Endor (P.G. 45, col. 112, VII C). La titlurile Psalmilor e o introducere la studiul Psalmilor. În fond e un tratat de desăvârșire vorbind despre înălțarea spirituală a sufletului prin virtute: La Psalmul VI, despre Octavă, completează lucrarea precedentă, tratând despre purificare și ascensiune spirituală: tâlcuire exactă la Eclesiastul lui Solomon în opt omilii, dă o interpretare morală acestei cărți. Scopul este înălțarea mistică. Tâlcuire exactă la Cântarea Cântărilor în 15 omilii, interpretează cuprinsul acestei cărți în sensul nuanței mistice a sufletului cu Dumnezeu. La Noul Testament, autorul ne-a lăsat următoarele serii de omilii: Despre Rugăciunea domnească, în cinci omilii, dintre care prima tratează despre rugăciune în general, iar celelalte dau tâlcuirea ortodoxă clasică. La fericiri, în opt omilii care tratează, în general, despre aceeași înălțare a sufletului către Dumnezeu. Lucrările exegetice ale Sf. Grigorie de Nyssa au o importanță deosebită pentru doctrina sa teologico-mistică și filosofică. Fie stau sub influență neoplatonică și se servesc general de metoda alegorică.

Scrieri dogmatico-polemice. Operele polemice: Contra lui Eunomiu, în 12 cărți, sau 13 cărți dacă a 12-a se împarte în două. Autorul combate aici în primul rând una din operele cele mai de seamă ale lui Eunomiu contra Sf. Vasile. Apologia apologiei, în trei cărți, apoi o Expunere de credință a ereziarhului prezentată de această dată împăratului Teodosie în 383. Apologia apologiei pe care o combate Sf. Grigorie poate fi reconstituită aproape în întregime din opera ????????????? Sf. Grigorie combate cu măiestrie erezia eunomiană deși el este inegal în opera sa. Contra lui Eunomiu. El nu prezintă întotdeauna cu claritate obiecțiile adversarului și propriile sale replici nu sunt ireproșabil organizate; Contra lui Apolinarie, combate tratatul lui Apolinarie intitulat Demonstrația întrupării divine după asemănarea omului. Această lucrare e cea mai importantă dintre toate scrierile antiapolinariste păstrate. Cuprinde 59 capitole. Autorul rezumă fidel opera lui Apolinarie și combate hristologia apolinaristă în linii mari și în amănunt. Tratatul Contra lui Apolinarie e o lucrare de adâncime și autoritate în teologia Capadocenilor; Contra lui Apolinarie-Către Teofil al Alexandriei scris înaintea tratatului precedent, semnalează patriarhului din Alexandria primejdia apolinarismului și cere condamnarea acestuia; Despre Sf. Duh, contra macedonienilor și pnevmatomahilor, în 25 capitole, lucrare mediocră.

Opere dogmatice: Marele Cuvânt Catehetic, cea mai importantă și sistematică operă dogmatică a Sf. Grigorie de Nyssa. E scrisă, probabil pe la 385 și cuprinde 40 capitole, afară de introducere. E adresată dascălilor creștini însărcinați cu instruirea catehumenilor. Introducerea tratează despre metoda pe care trebuie s-o folosească dascălul. Cuprinsul lucrării are trei părți: 1) Prima (cap. 1-4), tratează despre Dumnezeu și Sf. treime; 2) A doua (cap. 5-32) despre păcat, despre întrupare și mântuire prin Hristos; 3) A treia (capitolele 33-37) despre Botez și Euharistie; cp. 38-40 vorbesc despre roadele credinței. În cursul expunerii, autorul combate pe arieni, apolinariști, manihei, iudei și păgâni. Tratatul Sf. Grigorie e substanțial, dens, plin de tot ceea ce cugetarea elenică și creștină au creat mai solid și mai rezistent, uneori original, dar adesea sub influență platonică, origenistă, atanasiană sau chiar sub influența Sf. Metodiu de Olimp (A Puech, op. cit., III, p. 424). E o punte dogmatică între tratatul lui Origen – Περίαρχων și acela a lui Ioan Damaschin – Dogmatica; Cuvânt despre suflet și despre înviere sau Macrinia, consacrat surorii sale Macrina și scris probabil pe la 380. E o imitație parțial reușită a celebrului dialog platonic Phaidon, care relatează ultimele momente și idei ale lui Socrat despre moarte. Sf. Grigorie pune pe seama surorii sale Macrina ideile sale despre originea omului, despre suflet, despre moarte, despre învierea morților și apocatastază; Contra destinului e reproducerea unei discuții avute cu un filosof păgân la Constantinopol. Acest filosof pe cate Grigorie voia să-l convingă să treacă de la păgânism la creștinism, susținea morțiș că totul e supus destinului și că dacă el e destinat să ajungă creștin, va ajunge chiar fără voia creștinilor, că împotriva destinului nu se poate face nimic. Autorul nostru întreabă dacă destinul nu e Dumnezeu, la care filosoful răspunde ironic și negativ. Rolul astrelor în viața oamenilor nu se poate stabili cu certitudinea și cu precizia de care vorbește filosoful; Despre copiii care mor de timpuriu, către Hieriu încearcă să justifice Providența față de moartea timpurie a atâtor ființa omenești; Despre Sf. Treime și Contra pnevmatomahilor că Sf. Duh e Dumnezeu, către Eustațiu; Despre deosebirea dintre esență și ipostasă, către Petru fratele său. Despre suflet către Tațian, nu sunt de o autenticitate sigură; Că nu sunt trei Dumnezei, către Ablabiu, încearcă să demonstreze că cele trei Persoane ale Sf. treimi, îndeosebi despre Fiul și Sf. Duh și raportul acestora cu Tatăl; Sf. Duh e Dumnezeu; Contra grecilor, după noțiunile comune discută fără ajutorul Scripturii noțiunile de persoană, esență și ipostasă pe care le aplică Persoanele Sf. Treimi; cuvânt despre dumnezeirea Fiului și Sf. Duh, ținut la Constantinopol în 383, îi combate pe anomei, pe care-i compară cu epicurienii, adică cu ateii.

Scrieri ascetice: Despre feciorie, scris înainte de episcopat, pe la 370. Fecioria face din suflet mireasa lui Hristos pe care acesta o cheamă spre o desăvârșire din ce în ce mai mare. Autorul nostru citează ca modele de feciorie pe Maria sora lui Moise, pe Fecioara Maria, pe Iisus Hristos, pe Ap. Pavel și pe toți aceia care ca și el au vrut să fie răstigniți împreună cu Hristos. Viața Sf. Macrina, sora autorului și a Sf. Vasile. Această biografie scrisă cu talent și căldură arată cum se practica asceza în Ponta, în veacul IV. Macrina aceasta, numită cea tânără, nepoată a Macrinei celei Bătrâne, a jucat un rol mare în educația și orientarea tuturor fraților ei, de la Sf. Vasile cel Mare până la Sf. Petru de Sevasta. Ea a determinat, prin învățătura creștină și prin aleasa ei viață personală, pe frații ei, la îmbrățișarea vieții ascetice și a râvnei după desăvârșire. Patru lucrări mici tratează special problema desăvârșirii: 1) Către Harmonios despre sensul numelui de creștin; 2) Către monahul Olimp despre desăvârșire și cum trebuie să fie creștinul; 3) Despre ținta cea după Dumnezeu și despre asceza cea adevărată; 4) Către cei mâhniți de pedepse.

Cuvântări morale: 1) Contra celor ce amână Botezul; 2) Contra cămătarilor; 3) Despre iubirea de săraci și despre binefacere, două cuvântări; 4) La cuvântul „Cine face desfrânare păcătuiește față de propriul său trup”; 5) Către cei îndurerați pentru cei ce s-au mutat din această viață în iad; predici la sărbători împărătești; 1) La Bobotează; 2) Cinci predici la Paște, dintre care se pare că a doua și a cincea nu sunt autentice: 3) La înălțarea lui Hristos; 4) Cuvânt la Sf. Duh (sau la Rusalii); Panegirice: 1) La Sf. Ștefan întâiul mucenic, două cuvântări; 2) La marele mucenic Teodor; 3) La Sf. patruzeci de mucenici, două cuvântări; 4) La patruzeci de mucenici; Necrologuri: 1) Cuvânt funebru la Marele Vasile, propriul frate; 2) Lauda Sf. Părintelui nostru Efrem; 3) Cuvânt funebru la Marele Meletie, episcopul Antiohiei; 4) Cuvânt la moartea Pulheriei; 5) Cuvânt funebru la moartea împărătesei Flaccilla; 6) La viața Sf. Grigorie, făcătorul de minuni.

Scrisorile: 26 în ediția Migne plus o scrisoare canonică, dar 30 la număr în ediția G. Pasquali, 1925. Au în mare caracter personal.

Doctrina. Sf. Grigorie de Nyssa a fost numit „capul care cugetă”, între Sf. Vale supranumit „brațul care lucrează” și Sf. Grigorie denumit „gura care vorbește”. „Capul care cugetă” nu în înțelesul că ceilalți doi mari Capadocieni n-ar fi avut cap și n-ar fi gândit, ci în acela că episcopul de Nyssa a fost mintea cea mai speculativă și mai sistematică în ansamblul acestor Părinți ai Bisericii. Sf. Grigorie a făcut mare uz de filozofie. El se folosește la maxim de datele rațiunii. Toate elementele credinței care pot suporta argumente raționale sau judecăți de valoare sunt prezentate – în primul rând ca adevăruri raționale. Ar fi însă o greșeală se se susțină că Sf. Grigorie e un raționalist pur. Raționamentul său e de fapt o încredere de a justifica și a sistematiza – în măsura posibilului – datele revelației prin acelea ale științei și filozofie. Că nu toate datele revelației pot fi supuse acestei operații, se înțelege de la sine. Baza teologiei Sf. Grigorie e Sf. Scriptură pe care el o interpretează cel mai adesea alegoric, îndeosebi în lucrările sale mistice și de edificare.

Teognosia sau cunoașterea lui Dumnezeu o una din problemele cele mai dezbătute de Sf. Grigorie în operele sale. Cunoașterea lui Dumnezeu e scopul vieții noastre. Ea e rațională și naturală pe măsura ridicării treptate de la elementele firii celei mari și de la elementele firii umane până la hotarul dintre sensibil și suprasensibil. Dar cunoașterea rațională sau naturală e continuată de cunoașterea mistică. Cei înaintați pe calea desăvârșirii se unesc cu Dumnezeu prin υεωρία (contemplare) adică prin privirea nemijlocită a lui Dumnezeu.

Sf. Treime. Esența (ουσια) divină nu este împărțită în trei esențe (ουσιαι) după cele trei Persoane. Potrivit cunoscutei teorii platonice a universalelor deosebirea Persoanelor divine stă numai în relațiile lor. Lucrarea lui Dumnezeu în afară este comună celor trei Persoane. Persoanele umane nu au o existență continuă din una și aceeași persoană, ci unele din acesta, altele din cealaltă, iar cauzele se prezintă în multe și felurite elemente față de cele cauzate. În Sf. Treime însă, lucrurile nu stau așa. Este Una și aceeași Persoană a Tatălui din Care Se naște Fiul și Sf. duh purcede. De aceea zoi zicem că unicul Dumnezeu este, la propriu ???????????? celor cauzați de El, întrucât El  ???????????????????????????????????????????????????????? nici prin timp, nici prin loc, nici prin voință, nici prin ocupație, nici prin lucrare, nici prin afecțiune, nici prin nimic din cele ce se iau în considerare la oameni. Deosebirile, dacă poate di vorba de așa ceva între Persoanele treimice, nu sunt de natura sau ființă, ci de relație. Tatăl este Tată și nu Fiu, Fiul este Fiu și nu Tată de asemenea, Sf. Duh nu e Tatăl, nici Fiu. Iată de ce nu se poate spune că cele trei Persoane sunt trei Dumnezei (Contra Grecilor după noțiunile comune, P:G. 45, 180 B C D). tatăl este cauza. Fiul este „Cel din cauză”. Cele trei Persoane au în comun dumnezeirea. Fiul și Sf. Duh au comun faptul că amândoi sunt din Tatăl. Fiul e cauzat de Tatăl prin naștere, iar Sf. Duh e cauzat prin purcedere. Dumnezeu a creat lumea prin Rațiune-logos care este o Ipostază personală și înzestrată cu voință. Logosul este instrument al creației și Creator. Ființele create sunt de două categorii: pur spirituale (îngerii) și trupești (oamenii). Ființe spirituale se pot înmulți. Materia este o concentrare de însușiri. Omul este piscul creației. Sufletul crește o dată cu trupul ca urmare a păcatului originar.

Hristologia Sf. Grigorie e în general ortodoxă. El dezvoltă doctrina hristologiei îndeosebi în Artirrheticos cotra lui Apolinarie, apoi în Contra lui Eunomiu (cartea V) și în alte opere mici. Hristos a avut fire umană integrală, adică trupul real și sufletul rațional și a avut firea divină completă. Cele două firi sunt strâns unite între ele alcătuind o singură Persoană. Sf. Grigorie dezvoltă pe larg teoria comunicării însușirilor. Fecioara Maria e ϴεοτόκοϛ Născătoare de Dumnezeu 9(Scri. 3, P.G. 46 col. 1024 A). în soteriologie sau doctrina despre mântuire Sf. Grigorie operează cu teoria drepturilor demonului. Prin păcat noi deveniserăm proprietatea demonului, căruia nimeni nu ne putea smulge prin violență, fiindcă eram stăpâniți de el în chip legal. Mântuitorul ne-a scăpat de stăpânirea diavolului prin aceea că acestuia i s-a oferit mai mult decât avea dreptul. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca vrăjmașul să nu se perie ca în cazul când Dumnezeu i S-ar fi prezentat neacoperit și să aibă dorința să-și ia prada. Demonul nu și-a dat seama că trupul lui Hristos era momeala prin care a fost prins în cârligul undiței Dumnezeirii, cum li se întâmplă peștilor lacomi și astfel, după ce viața a stat în moarte și lumina a luminat în întuneric, dușmanul vieții și al lumii a dispărut. Teoria aceasta a drepturilor demonului în cadrul mântuirii, teorie schițată de Origen și reluată de Sf. Vasile și de Sf. Grigorie de Nyssa a fost combătută de Sf. Grigorie de Nazianz și de întreaga ortodoxie ulterioară.

Antropologie. Sf. Grigorie de Nyssa este creatorul propriu-zis, în sens științific, al antropologiei creștine. El a consacrat o lucrare specială creării omului și vorbește despre ființa și rolul omului și în alte lucrări ca: Marele Cuvânt Catehetic, Despre suflet și înviere etc. Sf. Grigorie afirmă că Hristos întrupat reprezintă întreaga umanitate. Primul om creat exprimă omul în general, pur spiritual, fără sec în vederea căderii în păcat. Omul asexuat și din acest punct de vedere este chipul și asemănarea lui Dumnezeu care n-are sex după cuvântul Apostolului că „în Hristos Iisus nu e nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3, 28). Dar pe urmă Dumnezeu a împărțit pe om în bărbat și femeie ceea ce numai reprezintă chipul lui Dumnezeu. Deci facerea omului are un aspect dublu sub raportul fierii: această fire are o parte care trebuie să se asemene cu Dumnezeu și o parte care diferențiază sexele. Omul este elementul mediator între firea divină și netrupească și între viața irațională și animală. Omul are în el din ambele firi: din cea divină puterea rațiunii și a inteligenței care nu admite deosebirea în sex masculin și feminin din firea nerațională are alcătuirea trupului și forma deosebită a sexelor (Despre facerea omului 16 P.G. 44, col. 181 A B C) omul e înzestrat cu liberul arbitru, pentru ca din propria inițiativă și hotărâre să aleagă bunurile sale. Această libertate poate să îndemne pe om să aleagă chiar răul. Posibilitatea păcatului a stat în calitate de creatură a omului și în libertatea duhurilor create. Deși omul se putea înmulți și în starea sa pur spirituală asemenea îngerilor adică în afara căsătoriei (Despre facerea omului 17, P.G. 44, col. 189 A), totuși el a ajuns să se înmulțească sexual după căderea în păcat. Structura trupească a omului este de o rară frumusețe. Poziția verticală a trupului, așezarea membrelor inferioare și superioare, poziția capului și a organelor sale, locul și funcția limbi, toate arată situația excepțională pe care o are omul în univers. „Chipul lui Dumnezeu este ansamblul tuturor care caracterizează Dumnezeirea, în primul rând inteligența și rațiunea, apoi independența și libertatea ” (Mar. Cuv. Cateh. 5, 7, 9). Asemănarea cu Dumnezeu este împlinirea voinței Acestuia printr-o viață curată. Curățenia se capătă prin harul lui Dumnezeu și faptele noastre bune. Urmarea principală a păcatului a fost moartea. Prin lupta împotriva morții sau luat naștere artele și științele. Sufletul e simplu și nemuritor. Grigorie oscilează uneori cu privire la originea sufletului între creaționism și traducianism. Sufletul este spiritual nu material, puterea de cugetare nu stă atât în materie. Materia ar trebui să arate și în alte cazuri înzestrată cu cugetare și să se transforme singură de exemplu într-o operă de artă. Grigorie respinge trihotomismul platonici. Sufletul supraviețuiește trupului.

Apocatastaza. Deși Sf. Grigorie respinge ideile lui Origen cu privire la eternitatea materiei și a preexistenței sufletului totuși el este de acord cu teoria marelui alexandrin despre apocatastasă. Apocatastasa (άποκατάστασιϛ) este teoria conform căreia la sfârșitul lumii, totul se va purifica treptat printr-un foc curățitor și va reveni la forma dintâi. Sf. Grigorie tratează despre apocatastasă în următoarele lucrări: Despre facerea omului. Despre feciorie. Marele Cuvânt Catehetic. Despre suflet și înviere, în acest din urmă tratat ocupându-se în chip special cu problema. Tratamentul purificării se face proporțional cu păcatul pătruns în fiecare. Iar tratamentul constă în purificarea sufletului de răutate. Acest lucru nu se face fără durere (Despre suflet și înviere P.G. 46, 152 A B). Starea de apocatastasă e o stare de fericire, de dumnezeire străină de orice mâhnire (Ibidem, 35, 13). Cei purificați de răutate vor fi într-o stare de virtute divină generată de fire divină pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate.

Caracterizare. Sf. Grigorie de Nyssa e unul din Părinții cei mai de seamă ai Bisericii creștine atât prin mulțimea operelor, cât și prin numărul și varietatea problemelor tratate. Sf. Grigorie are meritul de a fi sistematizat elementele teologie de până la el și de a fi dat formule sau demonstrații filosofice unora din adevărurile de credință. El are de asemenea meritul de a fi lăsat Bisericii un tratat sistematic de doctrină: Marele Cuvânt Catehetic după tratatul lui Origen. ???????? Sf. Grigorie are o cugetare strânsă, logică, bine informată, adâncă și bogată în concluzii. Deși perioadele sale sunt lungi, totuși cugetarea sa e luminoasă și precisă. Sf. Grigorie este cel mai mare cugetător mistic creștin al sec. IV. Notăm printre operele sale mistice: Despre viața lui Moise, despre feciorie, Omilii la Tatăl nostru, Cântarea Cântărilor, Fericiri. Mistica lui e influențată de neoplatonism de la care împrumută nu numai idei și cadre generale, dar chiar aparat tehnic. Mistica gregoriană e influențată de mistica lui Filon, a lui Clement Alexandrinul și a lui Origen. Limba este, în general, încărcată datorită influenței sofisticei a doua. Biserica noastră îl prăznuiește pe Sf. Grigorie de Nyssa la 10 ianuarie[1].

 

 

---

[1] Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, f.l, 1999,  pp. 114-119.