duminică, 3 iulie 2022
vineri, 24 iunie 2022
sâmbătă, 18 iunie 2022
joi, 16 iunie 2022
Credința
Credința
Pământurile erau arse și crăpate din lipsă de ploaie.
Frunzele palide și îngălbenite de-abia că se mai țineau pe crengi. Iarba de pe
pajiști se ofilise. Oamenii erau încordați și nervoși, cercetând cerul de
cristal de culoarea albastrului de cobalt.
Săptămânile
se înșirau una după alta tot mai fierbinți și de luni de zile nu mai căzuse
nici o ploaie adevărată.
Preotul
organiză în piața din fața bisericii o oră specială de rugăciune pentru a
implora ploaie de la Dumnezeu.
La ora stabilită piața era plină de
lume îngrijorată, dar plină de încredere.
Mulți aduseră cu ei obiecte care dădeau
mărturie despre credința lor. Parohul privea cu
Admirație Bibliile, crucile, rozariile.
Nu reușea
însă să-și dezlipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând.
Pe
genunchi avea o umbrelă roșie.
A
te ruga înseamnă să ceri ploaia, a crede înseamnă să-ți iei umbrela[1].
[1] Bruno Ferrero, Viața e tot ce avem (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba
italiană de: Dominica Goția, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 69-70.
miercuri, 15 iunie 2022
Ceva ce nu este de vânzare
Ceva ce nu este de vânzare
O tânără pereche
de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia
priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de
plafon și la cele îngrămădite la întâmplate parcă pe băncuțe. Erau acolo păpuși
care plângeau și râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în
miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza.
Nu
reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.
-
Știți, începu să-i zică femeia, avem o
fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și
seara.
-
Fetița noastră nu prea este veselă,
continuă bărbatul.
-
Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă
fericită. Reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o
bucure când este singură.
-
Îmi pare rău, zise zâmbind cu amabilitate
vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.
Faptul
de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta față de el cea mai înaltă
datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de
chemare la viață și ne spun:
-
M-ați
chemat și iată-mă. Ce îmi dați acum?
Astfel
începe îndatorirea educativă.
Un
băiat de cincisprezece ani vede așa acest lucru:
Voiam
lapte
Și
am primit biberonul,
Îmi
doream aproape părinții
Și
am căpătat o jucărioară,
Voiam
să le vorbesc
Și
mi-au dat un televizor,
Doream
să învăț
Și
mi-au cumpărat caiete
Voiam
să gândesc
Și
am primit cunoștințe,
Doream
o perspectivă globală asupra lucrurilor
Și
am dobândit câte o biată idee,
Voiam
să fiu liber
Și
m-au învățat disciplina,
Îmi
doream iubire
Și
mi-au făcut morală,
Voiam
o profesie
Și
am dobândit un loc de muncă,
Doream
fericire
Și
am primit bani,
Voiam
libertate
Și
am căpătat o mașină,
Doream
să aflu sensul lucrurilor
Și
am intrat pe făgașul carierei,
Voiam
speranță
Și
mi s-a dat doar milă,
Voiam
să trăiesc....[1].
[1] Bruno Ferrero, Trandafirul de mare preț (Istorioare pentru suflet), Traducere din
limba italiană de: Simona Ștefana Zetea, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 40-42.
LinkWithin
