Preotul și comunitatea Pr. Alexander Schmemann

 

Preotul și comunitatea

Pr. Alexander Schmemann

            În învățătura ortodoxă despre Biserică (și, despre, deci cult, care este acțiunea sfântă și expresia Bisericii), clerul și laicii nu pot fi nici opuși unul altuia, nici confundați unul cu altul; întreaga Biserică este laos, Poporul lui Dumnezeu și fiecare în ea este, întâi de toate, un laicos, adică un membru al trupului, un participant activ la viața întregului. Dar în acest laos al Bisericii există preoția, întemeiată de Dumnezeu pentru ordinea vieții trupului, pentru păstrarea unității lui, pentru devotamentul față de scopul divin. Esențialul stă în faptul că preoția este aceea care perpetuează în Biserică preoția lui Hristos Însuși sub întreitul ei aspect: sacramental (Hristos este Marele Preot Care S-a jertfit pe Sine Tatălui Său pentru mântuirea tuturor), învățătoresc (Hristos este Învățătorul, învățându-ne poruncile Vieții cel noi) și pastoral (Hristos este Păstorul Cel Bun, cunoscând oile Sale și chemându-le pe nume). Preoția unică a lui Hristos este percepută în Biserică de către ierarhia sacramentală, care există și funcționează în trei trepte esențiale: episcop, preot și diacon. Plinătatea preoției aparține episcopului, care este capul Bisericii. El împarte datoriile sale preoțești cu preoții, pe care el îi hirotonește pentru a fi ajutătorii săi în administrarea Bisericii și conducători ai parohilor. Episcopul și preoți sunt asistați de diaconi, care nu au putere sacramentală, dar a căror misiune este să mențină vie unitatea între ierarhie și popor.

            Structura sau ordinea ierarhică a Bisericii este exprimată în cultul ei, fiecare membru luând parte în cadrul cultului în acord cu „chemarea” lui. Întreaga Biserică este aceea care realizează leiturgia, iar în această acțiune comună fiecare are funcția lui particulară. Episcopului (sau preotului) îi este dat să stea în fruntea poporului și este funcția lui de a oferi lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii și de a comunica spre popor harul, învățăturile și darurile lui Dumnezeu. El este în cadrul cultului icoana vizibilă a lui Hristos – Hristos Care, ca Om, stă în fața lui Dumnezeu, unindu-ne și reprezentându-ne în Sine, pe noi toți, și Care ca Dumnezeu ne dă darurile iertării, harul Duhului Sfânt și hrana nemuririi. Deci nu poate exista cult divin, nici rugăciune a Bisericii fără preot, pentru că acesta este datoria lui precisă, să „schimbe” sau să transforme comunitatea pământească și umană în Biserica lui Dumnezeu, perpetuând în ea slujirea de mijlocitor al lui Hristos. Și, de asemenea, nu poate fi cult divin fără laos, popor, comunitate: pentru că preotul oferă lui Dumnezeu rugăciunile și darurile poporului și tot el are misiunea de a transforma comunitatea în Trupul lui Hristos, întrucât el a primit harul preoției lui Hristos.

            Astfel, Biserica rugătoare reprezintă în mod real 9face prezent, actualizează) pe Hristos întreg: Capul și Trupul, divinul și umanul, Darul și Acceptarea lui; și Biserica Ortodoxă, așa cum este exprimată în cultul ei, nu este nici clericală (în care clerul ar fi singurul element activ și laicii cel pasiv), nici egalitariană (care implică acea confuzie între cler și laici, amândouă element având drepturi egale). În învățătura ei, armonia tuturor mădularelor – în unitatea și în distincția lor, în activa cooperare a tuturor elementelor Bisericii, sub conducerea și autoritatea ierarhiei, într-o cooperare care-și găsește expresia în cult – este esențială pentru bunăstarea spirituală a Bisericii, pentru „plinătatea ei în Hristos”.

            Acest lucru, adică funcția preotului în relația lui cu poporul Bisericii, este exprimată și veșmintele lui liturgice. Când săvârșește Sfânta Liturghie, actul central al cultului, preotul îmbracă:

1.      Stiharul (stikharion), o cămașă albă, care face din el reprezentatul fiecărui membru al credincioșilor, pentru că la botez fiecare a fost înveșmântat în haina nouă a noii creații și a noii vieți; toți aceia care „în Hristos ați fost botezați, în Hristos ați fost îmbrăcați”,

2.      Epitrahilul (epitrakhilion), veșmântul care acoperă gâtul și umerii preotului și este semnul funcție sale pastorale. Hristos, Bunul păstor, a îmbrăcat El Însuși natura noastră umană, a acceptat purtarea de grijă a fiecărei oi, S-a oferit pe Sine pentru păcatele întregii lumi;

3.      Mânecuțele (epimanikia), care arată că mâinile sale nu-i mai aparțin lui, ci lui Hristos. El va binecuvânta și noi vom primi binecuvântarea lui Hristos, el va oferi pâinea și vinul nostru și Hristos va fi Acela care oferă, el va împărți darurile, darurile vor fi Hristos Însuși, hrănindu-ne cu Trupul și Sângele Său;

4.      Brâul, semnul ascultării, vegherii, supunerii. Nu el L-a ales pe Hristos, ci Hristos l-a ales pe el și i-a încredințat slujirea Lui. Preotul nu are puterea și autoritatea sa: el activează în numele lui Hristos;

5.      Felonul (phelonion), veșmântul care acoperă omul întreg și care semnifică revărsarea harului, bucuria, pacea și frumusețea noului cosmos, împărăția pe care Hristos ne-a oferit-o, cu care Hristos ne-a înveșmântat pe noi care am fost dezbrăcați prin păcatele și infirmitățile noastre.

La aceste veșminte de bază episcopul adaugă omoforul (omophorion) – un epitrahil larg, care este simbolul puterii sale supreme în Biserică. Veșmintele diaconului sunt: stiharul, mânecuțele și orarul (un epitrahil îngust), pe care atunci când îl ridică el invită întreg poporul să privească spre înălțimi, să-l cinstească pe Dumnezeu întru înălțime[1].

 

 

---

[1] Pr. Alexander Schemann, Liturghie și viață, traducere Pr. Viorel Sava, Basilica, București, 2014, pp. 67-70.

Fructificați vă talentul, fără teamă!

Trei Sfinți pentru această toamnă

Recomandare de carte: Cărți care n-ar trebui să lipsească unui preot

Cartea Deschisa a Imparatie... by Ciausu Alexandru

(Dumitru Staniloae) Spiritu... by Grigorcea Ionut

Din minunile Sf. Iosif cel Nou de la Partoș

„În urmă cu 15 ani am aflat că am un cancer terminal. Le-am spus celor din familie ce mi se întâmplă. În primul moment, au fost uluiți. Apoi, pe ascuns, își împărtășeau tristețea și formulau debusolata întrebare: Ce se va întâmpla cu noi în anii care vor urma?

            Locuind la bloc, întreaga scară a aflat vestea năprasnică. Un vecin mai în vârstă, care merge frecvent la slujbele de la Catedrală, m-a strâns de umăr și a zis: Nelule, e în oraș un doctor de care nu se vorbește prea des; e Sfântul din Catedrala noastră, Sfântul Iosif. Trebuie să-l consultăm și pe el!

            Am schițat un zâmbet amar. Auzisem câte ceva despre Sfântul Iosif, dar departe de mine gândul că cele sugerate ar putea fi o rezolvare terapeutic… Acerb prin felul lui de a fi, vecinul a revenit cu soluția sa medicospirituală. Am acceptat să-i urmez îndemnul și ne-am dus la raclă. Acolo mi-a ținut o lecție: Aici tu te vei ruga lui Dumnezeu pentru sănătate, dar îi ceri și Sfântului Iosif să se roage împreună cu tine. Dacă ai credință că aceste lucruri se vor petrece, bucuria ta, a familiei tale și a noastră va fi neîndoielnică. Uite, și eu mă rog cu voi, cu tine și Sfântul Iosif.

            Ezitant, am început rugăciunea, o rugăciune sinceră și încrezătoare. Apoi, am plecat acasă. Am povestit familiei cele întâmplate, iar seara ne-am rugat încă o dată, cu toții, neuitând de Sfântul Iosif. Împreună rugătorul cu cei aflați în suferință. Treptat, am făcut din rugăciunea comună a familiei o obișnuință zilnică. Iar ceea ce am constatat a fost că teama de moarte s-a diminuat total. Mi-a revenit buna dispoziție și încrederea în faptul că voi trăi, iar medicii au rămas copleșiți de cele întâmplate. Și iată că trăiesc! Și iată că așa l-am cunoscut pe Dumnezeu, marele Medic”.

            (Mărturie culeasă de părintele conf. Dr. Nicolae Morar – Timișoara)

Mai departe un fragment găsit în revista Sfinții Ortodoxiei, Anul II, Nr.8 (11):

Despre încrederea în Dumnezeu

Despre încrederea în Dumnezeu

A vorbi despre încredințarea în Mâinile lui Dumnezeu, a privi imagini motivaționale în legătură cu această încredințare, a viziona filme cu oameni care și-au pus toată nădejdea în Dumnezeu, reușind într-un „final fericit” și a citi versete biblice despre acest lucru este cel mai ușor. Te gândești că atunci când valurile vieții vor veni peste tine te vei simți pregătit și ești pregătit. Dar tu în acel moment ești ca Sf. Ap. Petru. Crezi până la o vreme, primești cu bucurie Cuvântul Domnului, dar nu ai rădăcină, și la vreme de încercare te lepezi și nu mai crezi în ajutorul lui Dumnezeu sau luându-te cu grijile și plăcerile vieții te sufoci și gândul de încredințare în Dumnezeu dispare (cf. Lc 8, 13-14). Nu mai vezi mâna lui Hristos întinsă spre tine. Tu nu ești în stare să spui nici măcar „Doamne miluiește-mă”. Este ușor să-i spui unui om că lucrurile se vor așeza și că totul va fi bine. Dar când acel om vede că lucrurile nu se mai așază în viața lui, crezi că el mai gândește la rezolvare?! Este asemănător bolnavului de cancer care săracul știe că moare, dar toți îi spun că se face bine. Nimeni nu are curajul să-i spună „mori cu demnitate!” Cum să vezi tu ajutorul lui Dumnezeu când aștepți poate o vindecare sau îți vezi copilul bolnav, luptând cu moartea, iar mâna vindecătoare a lui Hristos nu apare sau întârzie să apară, când, poate, Dumnezeu îți i-a părinții într-un mod tragic, când ești copil și îți vezi mama murind? Ori când îți pierzi copilul nenăscut? Ești asemenea cuvintelor pe care azi le-am citit la un coleg pe Facebook:

„...Cu toată creatura

mi-am ridicat în vânturi rănile

şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se-mplineşte.

Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte!

Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre

s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul.

Cu picioare ca ale noastre

Iisus a umblat peste ape”

(Lucian Blaga, Tristețe metafizică).

            Suntem trăitori după aceste cuvinte pe care le spunem în Acatistul Sf. Nectarie: „în focul încercărilor puțină credință avem (…) și în inimile noastre se cuibăresc ușor îndoiala și deznădejdea”(Icos 10). Și așa este. Poate ești în situația în care ai făcut „rețete de acatiste” și zile de post și Dumnezeu nu răspunde. Zile în care ți-ai chemat sfinții apropiați în ajutor și nu vezi ajutorul. Ești atât de deznădăjduit încât nu mai vezi alte binefaceri ale lui Dumnezeu. Te întrebi ce vrea Dumnezeu de la tine sau cu tine? Dar nici la asta nu ai răspuns. Cazi în genunchi și aștepți. Te lepezi ca și Petru și iar revii ca Sf. Petru.

            Este ușor să vorbim despre iubirea lui Dumnezeu, dar este greu să trăim în această iubire. De cele mai multe ori ceea ce spunem despre Dumnezeu sunt „doar povești”, pentru că atunci când ai de dat proba credinței ești corigent. Bine că Dumnezeu nu ne lasă și repetenți.

            Și totuși ești „obligat” la o speranță sau de cele mai multe ori la „muncă” veșnică. Nu știm niciodată Judecățile lui Dumnezeu și tare ne-am dori să le cunoaștem ca să ne liniștim!

Mănăstirea Timișeni-Șag