Pagini
- Pagina de pornire
- Despre mine
- Dezvoltare personală
- Linkuri psihologie și sociologie + dezvoltare personală
- Diferite linkuri
- Despre Țara Sfântă
- Predici
- Filme
- Softuri utile
- Rugăciuni
- Povești moralizatoare
- Conferințe
- De pe Facebook adunate
- Materiale pentru religie ortodoxa
- Colinde
- Citate
- Sunete de relaxare
- Cărți
- Programe pc gratuite
- Desene animate din 1990-2000: Marcelino pan y vino
- Destinatii turistice
- Pagina dedicat videografiei (pasiune)
- Cântece istorice/patriotice
- Să-i ajutăm pe cei de lângă noi
- Desene animate din 1990-2000: Marcelino pan y vino S02
- Să ne mai amuzăm
- Versetul zilei
Bine ați venit!
Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.
Faceți căutări pe acest blog
vineri, 6 decembrie 2019
Satul Satchinez - Izvor de personalități culturale și religioase
duminică, 3 noiembrie 2019
Toată lumea poate face ceva
Toată lumea poate face ceva
Principala diferență dinte un om obișnuit și un
luptător constă în faptul că luptătorul consideră orice situație o provocare,
în timp ce omul obișnuit consideră orice situație fie o binecuvântare, fie un
blestem.
Don Juan
Roger
Crawford[1] avea tot
ce îi trebuie ca să joace tenis, mai puțin două mâini și un picior.
Când
părinții lui Roger și-au văzut pentru prima dată fiul, ei au văzut un copil cu
un singur deget ieșit direct din antebrațul drept și cu două degete ieșite din
cel stâng. Pruncul nu avea deloc palme. Brațele și picioarele sale erau mai
scurte decât cele normale. La piciorul drept avea doar trei degete, iar cel
stâng era atât de contorsionat încă mai târziu a trebuit amputat.
Mediul
le-a explicat că Roger suferea de ectrodactilism, un defect din naștere rar
întâlnit care afectează doar un copil din 90.000 în Statele Unite. Medicul a
adăugat că Roger nu va putea umbla niciodată și că nu va putea avea grijă de
el.
Din
fericire, părinții lui Roger nu i-au dat crezare medicului.
̶ Părinții
mei mi-au spus întotdeauna că nu sunt decât atât de handicapat cât doresc să
fiu, a declarat mai târziu Roger. Ei nu mi-au permis niciodată să îmi plâng
singur de milă sau să profit de compasiunea celorlalți oameni în urma handicapului
meu. Odată, am avut necazuri la școală din cauza că îmi predam întotdeauna prea
târziu lucrările (Roger trebuie să țină pixul cu ambele mâini, așa că scrie
foarte încet). L-am rugat pe tata să le scrie un bilet profesorilor mei, în
care să le solicite prelungire de două zile pentru predarea temelor. Tata m-a
refuzat și mi-a spus să încep să lucrez la teme cu două zile mai devreme!
Tatăl
lui Roger l-a încurajat întotdeauna pe acesta să facă sport, învățându-l să
arunce și să prindă mingea de volei și să joace fotbal pe terenul sportiv al
școlii. La vârsta de 12 ani, Roger a reușit să prindă un loc în echipa de
fotbal a școlii.
Înaintea
fiecărui meci, Roger obișnuia să își vizualizeze visul, de a înscrie un eseu.
Într-o zi, el a avut noroc. Mingea a ajuns la el și tânărul a început să alerge
cât de tare putea cu piciorul său artificial către linia de marcare. În jurul
lui, antrenorul și colegii săi îl aclamau din răsputeri. La linia de zece
yarzi, un adversar l-a prins din urmă și s-a agățat de glezna lui stângă. Roger
a încercat să își elibereze piciorul artificial, dar acesta s-a desprins de
tot.
̶ Eram,
încă în picioare, își amintește Roger. Nu știam ce altceva mai bun aș fi putut
face, așa că am început să țopăi către linia de marcare. În sfârșit, arbitrul
și-a ridicat fanionul. Am înscris un eseu! Chiar mai mult decât cele șase
puncte marcate, privirea descumpănită a adversarului meu care rămăsese cu
piciorul meu artificial în mână face toți banii!
Dragostea
de sport a lui Roger a continuat să crească, la fel ca și încrederea în sine.
Nu toate obstacolele erau însă la fel de greu de depășit pentru el. de pildă,
mâncatul în sala de mese alături de colegii săi s-a dovedit extrem de dureros
pentru Roger (care se chinuia să își ducă mâncarea la gură), la fel ca și
eșecurile sale de la cursul de dactilografie.
̶ Cursul
de dactilografie m-a învățat o lecție valoroasă, povestește el: nu le poți face
pe toate. Cel mai bine este să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le poți
face cel mai bine.
S-a dovedit
că unul din lucrurile pe care le putea face Roger era să țină racheta de tenis.
Din păcat, atunci când o rotea prea tare, o scăpa cu ușurință din mână.
Întâmplarea a făcut să găsească într-un magazin de vechituri o rachetă cu mâner
dublu, în care degetul său putea intra cu ușurință. Acest model i-a permis să
folosească racheta la fel ca un jucător profesionist. Roger a practicat zi de
zi, iar în scurt timp a devenit capabil să joace meciuri întregi, ba chiar să
câștige o parte din acestea.
El nu
s-a oprit însă aici. A continuat să practice cu înverșunare și a făcut o
operație la cele două degete pe care le avea la mâna stângă, fapt care i-a
permis să prindă mai bine racheta, îmbunătățindu-și astfel foarte mult jocul.
Deși nu avea nici un exemplu la care să se raporteze, Roger a devenit obsedat
de jocul de tenis, și încetul cu încetul a început să câștige din ce în ce mai
multe meciuri.
El a
continuat să joace tenis în timpul facultății, încheindu-și cariera cu 22 de
victorii și 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul jucător de tenis cu
handicap fizic certificat ca jucător și antrenor profesionist de către
Asociația Tenismenilor Profesioniști din Statele Unitate. La ora actuală, Roger
face turnee prin întreaga țară și ține seminare în care îi învață pe
participanți ce înseamnă să fii un învingător indiferent de condiția ta.
̶ Singura
diferență dintre voi și mine, le spune el participanților, este că voi îmi
vedeți mie handicapul, în timp ce eu nu îl văd pe al vostru. Nu există om fără
un handicap sau altul. Când oamenii mă întreabă cum cred că îmi voi depăși
handicapul, le răspund că nu pot face orice face un om normal, dar în timp am
învățat ce lucruri nu pot face cu nici un chip – de pildă să cânt la pian sau
să mănânc cu bețișoarele chinezești – dar ceea ce este mai important, ce
lucruri pot fac. De aceea, mă dăruiesc din tot sufletul lucrurilor pe care le
pot face.
Jack Canfiel[2]