De meditat la zile de sărbătoare

 

De meditat la zile de sărbătoare

Crăciunul este, poate, cea mai grea dintre perioadele anului. Bate și Valentine’s day. Fiindcă nicicînd presiunea socială, familială, emotională nu este atît de mare ca de Crăciun. Fericirea celorlalti, mai zgomotoasă și stridentă. Perfectiunea lor, mai vie. Bunăstarea lor – mai evidentă. Toti par să se descurce cu toate cele trebuincioase mai bine decît tine. Au bradul mai mare și mai strălucitor, cadouri mai frumoase și mai scumpe, treaba mai degrabă făcută, cozonacii mai pufoși și mai dulci, sarmalele mai bine învelite. Coafura, țoalele, bijuteriile potrivite. Pozele mai reușite. Pe Facebook apar traditionalele fotografii de familie de Crăciun, cu ei trei sau patru îmbrăcati în haine roșii, pupîndu-se și pozînd în familia perfectă și obstinant fericită. Numai zilele astea am numărat eu vreo patru, despre care știam adevărul din spatele pozei: amantlîcuri descoperite recent, abuz, alcoolism, nefericire și control, în ordinea de pe tricouri. Nu am putut da un amărît de like minciunii frumos ambalate. Pot crede unei poze făcute instant, într-un moment în care și o relatie altminteri nefericită are un moment de bine, însă nu pot valida o minciună cu premeditare. Am și întrebat pe cineva: de ce, dacă voi sunteti așa de rău, faceti pozele astea? Pentru copil, au zis, să aibă o amintire frumoasă micutul. Am zîmbit amar. Ce ne mai place să mintim și ne mintim! Cum ajungem să credem că dacă îmbrăcăm copilul în roșu și plătim o sesiune foto profi ștergem din memoria lui certurile noastre, nefericirea, faptul că nu ne suportăm, că el vede și simte asta în fiecare clipă. Cînd el ne va reproșa că i-am distrus copilăria cu scandalurile dintre noi și ura pe care am perpetuat-o ani de-a rîndul, vom scoate ca magicianul din pălărie poza de Crăciun din 2017 și i-o vom băga sub nas, despre ce vorbești, copile, avem dovezi roșu pe hîrtie fotografică de 8×13 că eram o familie frumoasă și fericită! Inventezi.

Ne comparăm mereu cu minciunile sociale ale celorlalti și mereu ieșim pe minus. Și așa ajungem să ne simtim mai greșiti, mai defecti, mai singuri, mai nefericiti, mai deprimati decît toată lumea. Iar asta ne adîncește depresia și sentimentul de inadecvare. Și atunci mintim și noi, să nu cădem de fraieri. Mimăm și noi binele sărbătoresc, doar nu suntem mai proști decît altii.

Știu oameni care au luat bani împrumut de la institutii din alea de credit instant ca să aibă bani de cadouri scumpe, să nu se facă de rîs la neamurile mai bogate cu care nu se văd decît o dată pe an, la masa de Crăciun. Fiindcă vor să simuleze o bunăstare pe care nu o trăiesc și mai degrabă se lasă picati cu ceară decît să admită că nu le merge tocmai strălucit. Asta i-ar face mai putin buni decît ceilalti, le-ar scădea și mai tare stima de sine, i-ar face să admită că ei nu au reușit, e ceva greșit la ei. Le-ar activa rușinea.

E multă, enorm de multă presiune. Toate luminițele de pe străzi, colindele și cîntecele de sezon vesele care rulează pe fundalul oricărui magazin, for fuck’s sake, și la funebre îl auzi pe Hrușcă în perioada asta dacă ai ghinion să trebuiască să alegi un sicriu, goana tuturor după cadoul cel mai frumos, cel mai potrivit. Și în toată veselia stridentă, generalizată, dacă tu ești trist, cum să nu te simti și mai trist și mai nepotrivit în peisaj? Mai greșit, mai singur în drama ta?

Apoi sunt vizitele și mesele de Crăciun, aproape toate fiindcă așa se face, așa e traditia, nu avem de ales, o dată pe an e Crăciunul. Și epuizarea pentru a pregăti totul, pentru a termina salata de biof care numai biof nu contine, și ouăle umplute, și cozonacii, și friptura. Ca apoi să ți se umple (sau să umpli, la rîndul tău) casa și masa de tot felul de oameni pe care i-ai evitat tot anul sau ani de-a rîndul, nu întîmplător. Unul dintre marile motive de anxietate și depresie. Fiindcă acolo ți se apasă pe toate rănile și problemele nerezolvate de cînd erai mic. Te nimerești la masă cu toti oamenii ăia, fiecare bea cîte ceva și te trezești că tranșati vreun conflict rămas suspendat de la masa precedentă sau din copilărie, reproșurile zboară, unchiul se îmbată și tipă la nevastă, femeile tipă la copii, ăia zbiară și mai tare, verișoarele se privesc cu invidie pe sub genele rimelate, uite-o pe fufa aia cu ce blană a venit, oare de unde are atîtia bani, sigur are vreun amant bogat, că bărbat-su, vai steaua lui, apoi se apleacă și îi șoptește la ureche bărbatului, Gicule, vreau și eu blană din asta, ce, noi suntem mai prejos decît ăștia, dragă, m-ai adus ca pe o săracă, să mă înjosesc, apoi cu voce tare, Nicu a zis că îmi ia mașină nouă de Crăciun, a comandat-o, trebuie să-mi sosească, să vezi ce frumoasă e, full-option, spune-le, dragă, cît a costat, o avere! Și cei care nu-și vorbesc, nora care nu a mai lăsat copilul la bunica dinspre tată fiindcă e certată cu scorpia aia, nu mergem nicăieri, du-te singur la mă-ta aia dacă vrei, eu ti-am zis că nu calc acolo, ce dacă e Crăciunul. Și apoi vii acasă sau pleacă toată lumea aia și te pui pe plîns, ce naiba mi-o fi trebuit să îi chem/să mă duc, parcă nu știam de anul trecut că o să mă facă să mă simt? Și ce cadouri oribile am primit…

Între timp, au apărut sfaturile moderniste, care îti spun că nu e nevoie să faci toate astea, e ok si dacă nu faci cozonaci și nu inviti pe nimeni, e ok și dacă nu ai casa lună și bradul perfect, e ok orice, important e să fii tu fericit, numai că lucrurile astea le știm cu totii rational, însă, din nefericire, aproape nimeni nu face lucrurile rational, ci emotional, degeaba știu că e ok să fie casa mizerabilă, dacă eu nu sunt în regulă cu asta, după ce 50 de ani am făcut același lucru, cum mă conving eu de pe o zi pe alta că acum e ok să fie și altfel? Iar faptul că nu reușesc pune și mai multă presiune pe mine. Ce e greșit cu mine, de ce eu nu pot face așa cum scrie X că face, că ea e relaxată și zen și face sărbători minunate, în timp ce eu mă stresez ca o proastă? Toti știm rational că nu avem nici motive să fim depresivi dacă suntem sănătoși și avem un acoperiș deasupra capului, dar asta nu ne face să devenim brusc veseli, doar fiindcă ne repetăm motivele rationale pentru care nu ar trebui să ne simtim așa cum ne simtim.

Presiune, presiune, presiune. Îmbuibare. Iar dacă le alături, aproape că întelegi motivul pentru care presiunea vine la pachet cu îmbuibarea. Sau invers, îmbuibarea la pachet cu presiunea. Fiindcă, aproape întotdeauna, mîncatul excesiv (orice excesiv, for that matter, băutul excesiv) vine ca răspuns emotional la vidul emotional care se creează în interiorul nostru. Mănînc (beau) ca să umplu cu ceva golul ăla, tristetea, inadecvarea, sentimentul că sunt defect, rușinea, frica. Probabil nu întîmplător mîncăm atît de mult de sărbători, cînd presiunea de a fi conformi, fericiti șamd este cea mai mare din tot timpul anului. Mîncăm și bem ca să uităm, fiindcă e cel mai la îndemînă panaceu, fiindcă îndulcește suferinta.

Și nimic din toate astea nu s-ar întîmpla dacă noi am fi bine cu noi. Dacă am fi sinceri cu noi și cu ceilalti. Dacă nu am avea vieti duble, nu în sensul de adulter, ci în sensul de a fi unii cînd suntem singuri cu noi înșine și altii cînd suntem alături de ceilalti. Dacă am avea curajul vulnerabilitătii. Dacă nu am avea o mie de măști. Dacă ne-am cunoaște cu adevărat și ne-am lăsa cunoscuti.

Asta îmi amintește de un film italian foarte mișto, pe care vi-l recomand de sărbătorile astea, e făcut anul trecut parcă și vorbește despre faptul că ne suntem atît de străini unii altora, chiar dacă trăim în aceleași case cu anii sau suntem prieteni de cînd eram mici. Actiunea are loc la o masă festivă, care ar putea fi masa de Crăciun de care vorbeam mai devreme, unde niște prieteni foarte vechi, cupluri, genul prieten de familie dintotdeauna, se lasă prinși în capcana unui joc de-a adevărul. Cineva aruncă provocarea de a pune toate telefoanele mobile pe masă și de a răspunde la ele pe speaker și de a citi cu voce tare orice mesaje vor primi pentru tot restul serii. Ce urmează e lesne de prevăzut, nu e așa? Nu încercati asta acasă, la masa de Crăciun. Fiindcă chiar suntem perfect necunoscuti, celorlalti, dar și nouă înșine.

Sărbători fără incidente majore vă doresc. Că alea minore sunt inevitabile, nu e așa? Am văzut eu bărbati aproape bătuti în supermarket de neveste vigilente și aprige, în goana după făină și carne tocată.

 

De Petronela Rotar

Sursa: https://www.facebook.com/Desufletpentrusuflet/photos/a.662667133822077/4654563064632444/

Florin Săsărman, cele mai frumoase colinde de Crăciun 🌟Seara Crăciunului...

PRUNC UCIDEREA

 

PRUNC UCIDEREA[1]

 

„Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând, a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în jos, după timpul care îl aflase de la magi”

(Matei 2, 16).

În preajma Crăciunului, colindele noastre înfierează fapta abominabilă a lui Irod: uciderea pruncilor. Și totuși, cu tristețe, realizăm cât de mult a scăzut convingerea creștină a oamenilor de astăzi. Aproape că e nebăgat în seamă genocidul ce se comite în lumea noastră: este vorba de avort. Cu sânge rece sunt uciși milioane de copii. Pentru că de la concepere fătul este o persoană cu dreptul la viață, având suflet și trup.

Aceste ucidere au și pe tărâm național și social o urmare catastrofală. Societatea românească îmbătrânește și se împuținează. Și nu numai societatea românească, ci în general societatea europeană. Ca România să rămână cum o știm, cu peste douăzeci de milioane de oameni, și nu cu cincisprezece cum e prognoza, fiecare familie ar trebui să aibă trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama și altul pentru Biserică și Țară. Pentru că, din motive obiective, nu toți tinerii pot întemeia o familie sau sunt cazuri când unele familii n-au copii.

Este trist că majoritatea oamenilor nu știu ce se întâmplă când se face un avort. De multe ori, nici femeile care au avort nu realizează că au omorât un copil. De spusele unora cred că până în luna a treia fătul este doar un ghem de celule și nu un om adevărat. Nimic mai fals! Viața începe în momentul concepției.

Avortul este rana de moarte a iubirii. Marii duhovnici sunt foarte limpezi în acest sens. Părintele Cleopa vedea o seamă de suferințe, chiar pământești, legate de avort, nemaipomenind de pedeapsa veșnică.

Părintele Arsenie Papacioc consideră că „acest păcat este printre cele mai mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea – motivat – că a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui. El e, fără discuție, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu”[2].

Nu numai duhovnicii, ci și medicii cu frică de Dumnezeu, antropologii și biologii sunt de acord cu învățătura Bisericii: ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viață cu identitate separată, este crimă. Iar embrionul este viață cu existență și identitate de site, individ cu toate drepturile, din momentul conceperii.

Pe cale de consecință, sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, spune că femeia ce avortează trebuie supusă canonisirii ucigașului. Iar cei ce provoacă avort sunt mercenari plătiți să omoare, ca soldații lui Irod.

Complicitatea la avort este complicitatea la ucidere. Și bărbatul femeii care avortează, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este părtaș la păcatul uciderii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde se săvârșește ucidere înainte de naștere? Că nici pe desfrânată nu o lași să fie desfrânată, ci o faci ucigașă de om! Vezi cum se ajunge de la o beție la desfrânare, de la desfrânare la adulter și de la adulter la ucidere! Sau chiar mai rău decât uciderea. Căci nu am cum să o numesc… și sălașul nașterii îl faci sălaș al uciderii? Și femeia care ți-a fost dată spre naștere de prunci o pregătești pentru ucidere”[3].

Comițând acest păcat, oamenii își aduc „argumente”: fie sărăcia, fie „compromiterea” carierei, fie faptul că viața femeii este în pericol, fie că vârsta nu e cea potrivită. Ori analizate, aceste argumente nu stau în picioare. Nici un argument nu te poate îndreptăți să ucizi.

Elogiind familia numeroasă, un ierarh din veacul trecut spunea: „Cât de mare este fericirea în familiile numeroase! Nu numai că mulți copii sunt multe guri care cer pâine, dar sunt și multe rugi «Tatăl nostru» în familie. Numai în familiile numeroase există o educație adevărată. Aici băieții au ce învăța de la fete și fetele de la băieți. Aici școala vieții este deplină. Spiritul de jertfă, de răspundere, de renunțare, devotamentul și dragostea reală se descoperă”[4].

Este vremea în care inima femeii creștine, cu frică de Dumnezeu trebuie să cânte curat și frumos imnul vieții. Cu ochii ațintiți la Maica Domnului trebuie să spună: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca, 1, 38).

Amin[5].

---

[1] Predică pentru prima duminică după Crăciun.

[2] http://www.orthodoxphotos.com/readings/avortul/

[3] Comentariu la Epistola către Romani, Omilia 24, P.G. 60, 626.

[4] Ioan Suciu, Mama, Oradea, 1945, p. 140.

[5] †Andrei Andreicuţ, Drept învățând cuvântul adevărului Tău – carte de predici - , Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 536-538.

PE ALTĂ CALE - IPS Andrei Andreicuț

 

PE ALTĂ CALE[1]

 

De şase săptămâni încercăm, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi spovedaniei, să ne primenim ieslea sufletului, pentru a-L primi pe Pruncul Mântuitor, care Se coboară printre noi, se face om ca noi, pentru a ne da nouă posibilitatea îndumnezeirii.

De şase săptămâni am ponit la drum spre Betleem, dimpreună cu cei trei crai, şi dacă ne amintim bine, din pastorala de anul trecut, urcuşul înspre Betleem are şapte trepte: credinţa în Dumnezeu, frica de Dumnezeu, pocăinţa sinceră, concretizată printr-o bună spovedanie, înfrânarea, răbdarea, nădejdea şi unirea sau întâlnirea cu Hristos.

Iată-ne într-acest moment sublim: Hristos S-a coborât printre noi, S-a aşezat în ieslea sufletului nostru, ne-am întâlnit cu El şi putem spune că Dumnezeu este cu noi. Ne prosternăm înaintea Lui şi-I aducem daruri: aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâie dragostei. Îi auzim pe îngeri spunându-ne răspicat: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”, şi cântăm împreună cu ei: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Întrebarea pe care ne-o punem este următoarea: ce trebuie să facem după ce L-am găsit pe Hristos, după ce ne-am întâlnit cu Hristos? Trebuie să facem ceea ce au făcut craii: să ne întoarcem acasă pe altă cale, să nu mai dăm pe la Irod, pentru că prea mult l-am slujit.

Mântuitorul ne vorbeşte în Evanghelie de două căi, de două porţi, atunci când ne îndeamnă zicându-ne: „Întraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7, 13-14).

Craii au venit înspre Hristos pe calea cea largă şi s-au rătăcit pe la Irod, adică pe la potrivnicul, dar s-au întors acasă pe calea cea strâmtă, s-au întors acasă alţi oameni, oameni nou. Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă, cele vechi au trecut; iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).

Avem şi criterii de a ne verifica dacă ne-am schimbat calea vieţii, după întâlnirea cu Hristos. Pe cea largă omul îşi permite orice, nu-şi face probleme de conştiinţă. Pe calea cea largă omul îi dă trupului tot ceea ce pofteşte, „iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora…, iar cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21). Pe calea cea strâmtă, care duce la mântuire, omul nu îşi poate permite orice. Această cale este calea bunătăţii, calea înţelepciunii şi îndurării. Pe această cale, pe care s-au întors şi craii, îi întâlneşti pe cei împăcaţi cu sufletul, pe cei mângâiaţi, pe cei plini de nădejde, pe cei vindecaţi de patimi, pe cei credincioşi, pe cei fericiţi. În sufletul lor Duhul Sfânt rodeşte „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).

Domnul Hristos, în predica de pe munte, ne spune limpede că după fapte îl poţi cunoaşte pe om pe ce cale merge: „după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).

Crăciunul ne învăluie cu dalbele lui datini şi ne face să tresăltăm de bucurie cum saltă copilaşi în jurul pomului încărcat cu bunătăţi. În faţa marii taine a întrupării Domnului cuvintele sunt neputincioase şi exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Minunea ne înspăimântă. Cel bătrân în zile S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să prefacă necinstea în, cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă”[2].

Cei trei crai s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit „făpturi noi”. Cu smerenie trebuie să recunoaştem că de multe ori pentru noi realităţile pe care ni le propovăduieşte Biserica la Crăciun sunt nişte moşteniri frumoase pe care le-am primit din vremuri de demult, dar nu sunt adevăruri de crezut şi de trăit. Crăciunul rămâne o frumoasă sărbătoare folclorică, iar creştinismul nostru este lipsit de puterea mărturisirii; inima omului este plină de tot felul de gândiri şi porniri vrăjmaşe lui Hristos şi Evangheliei. N-am putea spune că lumea de astăzi este cu mult mai bună decât evreii de pe vremea Mântuitorului. Ce ziceau evreii despre ei înşişi? Ei se lăudau că sunt credincioşi, că sunt popor ales, că au Legea lui Dumnezeu, că sunt urmaşii lui Avraam. Nu odată s-a ivit în mijlocul acestui popor un proroc sau altul, trimis de Dumnezeu, şi le spunea: Mi-e scârbă de jertfele şi sărbătorile voastre. Toată închinăciunea voastră este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să Se uite la voi atâta vreme cât inima vă rămâne rece şi nu vă schimbaţi calea vieţii!

Dacă ne-am lua după mulţimea celor ce colindă şi petrec cu prilejul sfintelor sărbători, am putea spune la prima vedere că oamenii sunt foarte credincioşi. Dacă stai însă să judeci după învăţătura Mântuitorului şi după Evanghelie viaţa lor de toate zilele, nu prea ai motive de bucurie. Ne-am obişnuit cu un creştinism aşa de şubred, aşa de lipsit de vlagă.

Totuşi, şi aceasta ne mângâie sufletul, printre credincioşii noştri există oameni iubitori de Dumnezeu şi de Biserică, oameni evlavioşi care-L primesc pe Hristos în ieslea sufletului lor, care-şi pregătesc sufletul prin post şi spovedaniei, care încearcă să se întoarcă acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei se împlineşte cuvântul Evangheliei: „şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Ei poartă în această zi sfântă de Crăciun un dialog interior cu Mântuitorul zicându-I: Doamne, ce ne-am fi făcut noi fără Tine? Ce ar fi fost de capul nostru dacă Tu nu Te-ai fi pogorât pe pământ întrupându-Te? Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Tu nu Te răstigneai pe Cruce pentru păcatele noastre? Unde ne-am găsi mântuirea dacă Tu n-ai fi întemeiat Biserica?

Trăim într-o lume dezorientată, încercată de multe lipsuri şi necazuri. Din nefericire aceste neajunsuri sunt prezente şi pe plan spiritual. Concepţia despre lume şi viaţă a multora dintre semenii noştri este descreştinată. De aici vin toate prăbuşirile morale, sociale şi economice. Criza mai întâi de toate este spirituală şi ea determină multe manifestări morbide. Această criză nu se rezolvă prin intrarea în Comunitatea Europeană, presupunând că pe tărâm economic s-ar îmbunătăţi anumite lucruri, ci se amplifică prin libertinajul care vine dintr-acolo. Noi ştim că trăinicia neamului se întemeiază pe familia creştină sănătoasă şi morală. De aceea suntem împotriva tuturor păcatelor nefireşti care-l degradează pe om. Şi mai ştim că însoţirea creştină nu-i un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri, nici numai o asigurare împotriva neputinţelor de la bătrâneţe, ci este comuniune şi dăruire. Menirea căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor şi naşterea de prunci. Sigur că există şi făpturi denaturate, egoiste până la limită, care nu vor să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, aducând copii pe lume. Or, aceste tendinţe anormale sunt încurajate de spiritul apusean, pentru care nici sodomia şi nici avortul nu mai sunt socotite păcate grave.

Ce-i de făcut? Să găsim drumul pe care s-au întors craii acasă, să ne întoarcem de la Betleem pe „calea cea strâmtă”, să ne integrăm noi creştinii în fiinţa lui Hristos, să nu ne dezbinăm din punct de vedere religios, ci să rămânem în credinţa strămoşilor noştri. Lucru acesta trebuie să-l facem cu toţii: de la vlădica până la opincă; de la cei ce stau în fruntea ţării şi până la truditorii care binecuvintează cu sudoarea frunţii lor brazdele pământului.

În preajma clipelor de cânte şi lumină când cerul şi pământul cântă împreună preamărindu-L pe Domnul pogorât printre noi, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă urăm să petreceţi cu pace şi cu bucurie sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei. Amin[3].

---

[1] Cuvânt pastoral la Crăciunul anului 1993.

[2] Cuvântări la Praznice împărăteşti, Bucureşti 1942, p. 31.

[3] †Andrei Andreicuţ, Ospăţul credinţei. Cuvinte de învăţătură, ediţia a II-a, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 235-239.

Eveniment istoric și Taină

 

Eveniment istoric și Taină

 

 

            Nașterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită epocă, pe vremea când Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea guverna Irod. Sfinții Evangheliști insistă în accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc și că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire.

În ciuda caracterului său istoric, acest eveniment este o taină. Știm că există Dumnezeu-Om, Dumnezeu desăvârșit, dar felul în care firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească în ipostasul Cuvântului rămâne o taină. De altfel, ceea ce s-a petrecut în persoana lui Hristos, adică unirea ipostatică a firii dumnezeiești cu cea omenească, este un eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin avea să spună că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică singurul lucru nou după zidirea lumii. Aceasta înseamnă că, după facerea lumii și a omului, nimic nu mai este nou în univers. Toate se repetă. Nașterea unui om este rezultatul cuvântului lui Dumnezeu să facem om după chipul și după asemănarea Noastră sau creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți (Facere 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeul-Om Hristos.

Așadar, caracterul istoric al evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desființează caracterul istoric. De Crăciun, sărbătorim Nașterea lui Hristos, dar în același timp, trăim faptele legate de Naștere și în chip tainic, în inima noastră, pentru că atunci când viețuim în Biserică, trăim și suntem părtași la toate stadiile sfintei întrupări[1].

---

[1] Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, trad. de Daniela Filioreanu,, ed. Egumenița/Cartea Ortodoxă, Galați, 2004, pp. 26-27.