Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - Pr. Ene Braniște

 

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie?

[*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii)

 

1.      Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, frate creștine, adu-ți aminte că biserica este „casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine „să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, și spălându-ne trupul în apă curată”, cum ne povățuiește Sf. Apostol Pavel (Evrei 10, 22). Încetează deci, din ajuns, lucrul și obișnuiește-ți sufletul cu rugăciune, cu înfrânarea de la păcate și cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ură și orice vrăjmășie (cf. Matei 5, 23-24; cf. 1 Timotei 2, 8), mai ales atunci când vrei să te împărtășești.

Dacă poți, bine este să iei parte la slujba de seară (Vecernie). Iar a doua zi dimineața, îmbracă-te în haine curate și îngrijite de sărbătoare, dar nu cu pregătire prea multă și lux; îndeosebi femeile să lase obișnuitele podoabe și să vină cu capul acoperit (cf. 1 Corinteni 11, 5; cf. 1 Timotei 2, 9). Și pentru că, precum zice Scriptura, nu e cuviincios să ne înfățișăm înaintea Domnului cu mâinile gale (Ieșirea 23, 15), de poți, pregătește din vreme darul tău pentru Sfântul Altar: lumânări, tămâie, prinoase din roadele pământului, dar mai ales prescura, vinul și pomelnicul cu numele viilor și morților casei și neamului tău.

2.      Când să venim la biserică?

Bun și folositor lucru este să fii de față la întreaga Liturghie, în toate Duminicile și

sărbătorile. Sârguiește-te deci să fii din vreme în biserică. De poți, bine este să iei parte și la slujba dimineții (Utrenie și ceasuri, căci în timpul ei se săvârșește de fapt Proscomidia, care face parte tot din Sfânta Liturghie și atunci se cade să dăm preotului prescurile și pomelnicele. Dar de nu poți veni mai din vreme, caută, să te îndrepți spre casa Domnului cel puțin atunci când auzi clopotul sau toaca de Liturghie.

            Iar odată ce ai ajuns în biserică, rămâi până la sfârșit, căci numai așa te vei bucura pe deplin și de toate roadele dumnezeieștii slujbe. Cei ce nu vin la timp și pleacă din biserică înainte de sfârșitul slujbei, pe deoparte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de alta tulbură și liniștea celorlalți, precum și buna rânduială care trebuie să domnească în biserică în timpul sfintelor slujbe. Pe bună dreptare, Sf. Ioan Gură de Aur aseamănă pe nii ca aceștia cu Iuda vânzătorul, care, pentru a-și îndeplini gândul ticălos al trădării, a părăsit pe Domnul și pe Sfinții Apostoli înainte de sfârșitul Cinei celei de taină. De aceea, cei ce părăseau sfântul locaș înainte de sfârșitul Liturghiei, erau pedepsiți odinioară cu cea mai mare pedeapsă: afurisirea sau excomunicarea, adică îndepărtarea din rândul creștinilor (Canonul 9 al Sfinților Apostoli și Canonul 2 al Sinodului din Antiohia).

3.      Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? Sau cum se cuvine să stăm

și ce trebuie să facem în biserică?

Intrând în  biserică, nu uita că intri într-un locaș sfințit, în casa lui Dumnezeu. Nu este deci, de prisos să știi cum trebuie să te porți în casa lui  Dumnezeu care este „Biserica Dumnezeului Celui Viu […]”, cum spune Sfântul Apostol  Pavel (1 Timotei 3, 15).

În clipa când pășim pragul Bisericii, să  lăsăm afară toate gândurile, toate grijile lumești și toate simțirile pământești. În Biserică se intră cu „credință, cu frica lui Dumnezeu și cu bună evlavie”, precum ne îndeamnă preotul să ne rugăm, în ectenia cea mare de la începutul Sfintei Liturghii. Pășind în sfântul locaș, să fim slobozi de povara grijilor de toate zilele: „toată grija cea lumească să o lepădăm”. Să nu ațintim deci gândul și inima numai spre cer și spre Dumnezeu: „Sus să avem inimile”, așa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă. 

Pășește apoi ușor și fără zgomot, spre a te închina la iconostas. Dacă ai adus lumânări, aprinde-le în sfeșnic, iar dacă ai adus prescură. Vin și pomelnic, dă-le preotului, prin ușa dinspre miază-noapte a Sfântului Altar.

Închină-te cu cuviința și evlavie, în fața sfintelor icoane, fără stai prea mult îngenunchiat mai ales în fața icoanelor împărătești, pentru a îngădui și altora să-și facă rugăciunile lor și pentru ca să nu împiedici pe preot în săvârșirea slujbei (dar dacă s-a început Sfânta Liturghie, rămâi mai bine să te închini la icoane după sfârșitul slujbei).

Mergi după aceea în liniște și te așază la locul cuvenit: bărbații la dreapta, iar femeile la stânga (sau cum se obișnuiește la țară, femeile în pronaos sau în tindă, iar bărbații în sânul bisericii). Ai grijă să lași prin mijloc, loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine și pentru sfințiții slujitori, când trebuie să cădească toată biserica. Ai grijă, de asemenea, ca locul de sub policandrul cel mare să rămână gol, pentru ca preotul să poată ieși de acolo cu Sfânta Evanghelie și cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarăși, ca stranele să rămâne libere, la îndemâna celor mai în vârstă, mai neputinicioși și mai osteniți ca tine, pentru ca aceștia să poată să se așeze jos în anumite momente ale slujbei.

Nu umbla și nu te mișca fără rost în biserică, ci rămâi în liniște la locul ce ți l-ai ales dintru început, pentru a nu tulbura buna rânduială din casa Domnului,  căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corintei 14, 33). Păstrează, tot timpul, în ținută și înfățișarea ta trupească seriozitatea, cuviința și evlavia pe care trebuie să le avem în fața Împăratului tuturor. Nu sta tolănit sau fără luare aminte în strană, ci drept, în picioare: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem”.

Nu vorbi și nu râde, nu scuipa și nu-ți roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul de lângă tine, ci urmărește cu băgare se seamă rânduiala slujbei, bine știind și încredințat fiind că toate câte se săvârșesc în timpul Sfintei Liturghii se fac nu numai pentru preotul slujitor sau pentru cântăreții care dau răspunsurile la strană, ci pentru noi toți, slujitorii și credincioși, împreună. Ascultă mai ales, cu multă luare aminte, cele ce se cotesc la Apostol și Evanghelie, ca și cum ai asculta pe Domnul Însuși sau pe Sfinții Săi Apostoli; fii de asemenea atent la predica rostită de preot, căci el nu vorbește în numele lui, ci al lui Dumnezeu Căruia slujește.

Luarea aminte, cuviința și credința noastră trebuie să sporească pe măsură ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfințirii Darurilor. Închină-te, adică fă-ți semnul Sfintei Cuci și pleacă-ți genunchii la timpul cuvenit, adică: în timpul citirii Sfintei Evanghelii, la ieșirea cu cinstitele Daruri, în timpul cântării Pre Tine Te lăudăm (când se sfințesc darurile), la Axion (când preotul mijlocește pentru noi). Nu faci rău dacă stai în genunchi atunci când se cântă Tatăl Nostru.

4.      Se cuvine ca mirenii (credincioșii de rând) să cânte în biserică?

Da! Să ne sârguim a învăța cântările stranei, pentru ca atunci când le-am deprins bine,

să ne alăturăm cântăreților sau corului din jurul stranie, lăudând împreună cu ei pe Dumnezeu prin cântare și împlinind astfel îndemnul Psalmistului: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150, 6). Bun și plăcut lui Dumnezeu este ca toată lumea din biserică „să slăvească cu un glas și cu o inimă” pe Dumnezeu. Căci doar așa ne îndeamnă preotul la începutul ecteniei de după citirea Sfintei Evanghelii: „Să zicem toți, din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem: Doamne miluiește”!

Dar dacă am ajuns să putem cânta la Liturghie fie în cor, fie la strană, să nu cântăm numai cu glasul, cu și cu inima și să nu producem tulburare, cântând mai tare ca ceilalți, pentru ca să ni se audă glasul, sau luând-o înainte ori rămânând în urmă și încurcând astfel pe cântăreți, căci lucru acesta este neplăcut și urechilor noastre și Domnului și e spre paguba noastră sufletească.

Iar dacă nu știm sau nu putem cânta, să ne rugăm în liniște, să ne rugăm fierbinte, cu credință și cu tot sufletul. Să unim rugăciunile noastre la rugăciunile obștești ale bisericii, rostite de preot sau de diacon.

Dar mai ales să ne silim, pregătindu-ne din vreme și cu cuviință a ne împărtăși cât mai des cu Sfintele Daruri. Căci numai atunci, împreună petrecerea și unirea noastră cu Domnul este întreagă, deplină și desăvârșită. Iar la sfârșitul Liturghiei, închină-te și mulțumește lui Dumnezeu și tot restul zilei petrece-l în cuviincioase îndeletniciri spre folosul și îmbogățirea sufletului.

Făcând așa, vom putea spune că am luat parte, cu adevărat, la sfânta slujbă și vom ieși din biserică mai luminați, mai buni și mai apropiați de Dumnezeu, „coborându-ne fiecare mai îndreptat la casa sa”, cum spune Mântuitorul despre vameșul cel smerit din Sfânta Evanghelie (cf. Luca 18, 14)[i].

 

 

---

[*] Text publicat în Glasul Bisericii, X (1951), 4-5, pp. 20-23.

---

[i] Preot Profesor Ene Braniște, Cuvântări și Predici, Basilica, București, 2014, pp. 19-23.

Preotul și comunitatea Pr. Alexander Schmemann

 

Preotul și comunitatea

Pr. Alexander Schmemann

            În învățătura ortodoxă despre Biserică (și, despre, deci cult, care este acțiunea sfântă și expresia Bisericii), clerul și laicii nu pot fi nici opuși unul altuia, nici confundați unul cu altul; întreaga Biserică este laos, Poporul lui Dumnezeu și fiecare în ea este, întâi de toate, un laicos, adică un membru al trupului, un participant activ la viața întregului. Dar în acest laos al Bisericii există preoția, întemeiată de Dumnezeu pentru ordinea vieții trupului, pentru păstrarea unității lui, pentru devotamentul față de scopul divin. Esențialul stă în faptul că preoția este aceea care perpetuează în Biserică preoția lui Hristos Însuși sub întreitul ei aspect: sacramental (Hristos este Marele Preot Care S-a jertfit pe Sine Tatălui Său pentru mântuirea tuturor), învățătoresc (Hristos este Învățătorul, învățându-ne poruncile Vieții cel noi) și pastoral (Hristos este Păstorul Cel Bun, cunoscând oile Sale și chemându-le pe nume). Preoția unică a lui Hristos este percepută în Biserică de către ierarhia sacramentală, care există și funcționează în trei trepte esențiale: episcop, preot și diacon. Plinătatea preoției aparține episcopului, care este capul Bisericii. El împarte datoriile sale preoțești cu preoții, pe care el îi hirotonește pentru a fi ajutătorii săi în administrarea Bisericii și conducători ai parohilor. Episcopul și preoți sunt asistați de diaconi, care nu au putere sacramentală, dar a căror misiune este să mențină vie unitatea între ierarhie și popor.

            Structura sau ordinea ierarhică a Bisericii este exprimată în cultul ei, fiecare membru luând parte în cadrul cultului în acord cu „chemarea” lui. Întreaga Biserică este aceea care realizează leiturgia, iar în această acțiune comună fiecare are funcția lui particulară. Episcopului (sau preotului) îi este dat să stea în fruntea poporului și este funcția lui de a oferi lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii și de a comunica spre popor harul, învățăturile și darurile lui Dumnezeu. El este în cadrul cultului icoana vizibilă a lui Hristos – Hristos Care, ca Om, stă în fața lui Dumnezeu, unindu-ne și reprezentându-ne în Sine, pe noi toți, și Care ca Dumnezeu ne dă darurile iertării, harul Duhului Sfânt și hrana nemuririi. Deci nu poate exista cult divin, nici rugăciune a Bisericii fără preot, pentru că acesta este datoria lui precisă, să „schimbe” sau să transforme comunitatea pământească și umană în Biserica lui Dumnezeu, perpetuând în ea slujirea de mijlocitor al lui Hristos. Și, de asemenea, nu poate fi cult divin fără laos, popor, comunitate: pentru că preotul oferă lui Dumnezeu rugăciunile și darurile poporului și tot el are misiunea de a transforma comunitatea în Trupul lui Hristos, întrucât el a primit harul preoției lui Hristos.

            Astfel, Biserica rugătoare reprezintă în mod real 9face prezent, actualizează) pe Hristos întreg: Capul și Trupul, divinul și umanul, Darul și Acceptarea lui; și Biserica Ortodoxă, așa cum este exprimată în cultul ei, nu este nici clericală (în care clerul ar fi singurul element activ și laicii cel pasiv), nici egalitariană (care implică acea confuzie între cler și laici, amândouă element având drepturi egale). În învățătura ei, armonia tuturor mădularelor – în unitatea și în distincția lor, în activa cooperare a tuturor elementelor Bisericii, sub conducerea și autoritatea ierarhiei, într-o cooperare care-și găsește expresia în cult – este esențială pentru bunăstarea spirituală a Bisericii, pentru „plinătatea ei în Hristos”.

            Acest lucru, adică funcția preotului în relația lui cu poporul Bisericii, este exprimată și veșmintele lui liturgice. Când săvârșește Sfânta Liturghie, actul central al cultului, preotul îmbracă:

1.      Stiharul (stikharion), o cămașă albă, care face din el reprezentatul fiecărui membru al credincioșilor, pentru că la botez fiecare a fost înveșmântat în haina nouă a noii creații și a noii vieți; toți aceia care „în Hristos ați fost botezați, în Hristos ați fost îmbrăcați”,

2.      Epitrahilul (epitrakhilion), veșmântul care acoperă gâtul și umerii preotului și este semnul funcție sale pastorale. Hristos, Bunul păstor, a îmbrăcat El Însuși natura noastră umană, a acceptat purtarea de grijă a fiecărei oi, S-a oferit pe Sine pentru păcatele întregii lumi;

3.      Mânecuțele (epimanikia), care arată că mâinile sale nu-i mai aparțin lui, ci lui Hristos. El va binecuvânta și noi vom primi binecuvântarea lui Hristos, el va oferi pâinea și vinul nostru și Hristos va fi Acela care oferă, el va împărți darurile, darurile vor fi Hristos Însuși, hrănindu-ne cu Trupul și Sângele Său;

4.      Brâul, semnul ascultării, vegherii, supunerii. Nu el L-a ales pe Hristos, ci Hristos l-a ales pe el și i-a încredințat slujirea Lui. Preotul nu are puterea și autoritatea sa: el activează în numele lui Hristos;

5.      Felonul (phelonion), veșmântul care acoperă omul întreg și care semnifică revărsarea harului, bucuria, pacea și frumusețea noului cosmos, împărăția pe care Hristos ne-a oferit-o, cu care Hristos ne-a înveșmântat pe noi care am fost dezbrăcați prin păcatele și infirmitățile noastre.

La aceste veșminte de bază episcopul adaugă omoforul (omophorion) – un epitrahil larg, care este simbolul puterii sale supreme în Biserică. Veșmintele diaconului sunt: stiharul, mânecuțele și orarul (un epitrahil îngust), pe care atunci când îl ridică el invită întreg poporul să privească spre înălțimi, să-l cinstească pe Dumnezeu întru înălțime[1].

 

 

---

[1] Pr. Alexander Schemann, Liturghie și viață, traducere Pr. Viorel Sava, Basilica, București, 2014, pp. 67-70.

Fructificați vă talentul, fără teamă!

Trei Sfinți pentru această toamnă

Recomandare de carte: Cărți care n-ar trebui să lipsească unui preot

Cartea Deschisa a Imparatie... by Ciausu Alexandru

(Dumitru Staniloae) Spiritu... by Grigorcea Ionut

Din minunile Sf. Iosif cel Nou de la Partoș

„În urmă cu 15 ani am aflat că am un cancer terminal. Le-am spus celor din familie ce mi se întâmplă. În primul moment, au fost uluiți. Apoi, pe ascuns, își împărtășeau tristețea și formulau debusolata întrebare: Ce se va întâmpla cu noi în anii care vor urma?

            Locuind la bloc, întreaga scară a aflat vestea năprasnică. Un vecin mai în vârstă, care merge frecvent la slujbele de la Catedrală, m-a strâns de umăr și a zis: Nelule, e în oraș un doctor de care nu se vorbește prea des; e Sfântul din Catedrala noastră, Sfântul Iosif. Trebuie să-l consultăm și pe el!

            Am schițat un zâmbet amar. Auzisem câte ceva despre Sfântul Iosif, dar departe de mine gândul că cele sugerate ar putea fi o rezolvare terapeutic… Acerb prin felul lui de a fi, vecinul a revenit cu soluția sa medicospirituală. Am acceptat să-i urmez îndemnul și ne-am dus la raclă. Acolo mi-a ținut o lecție: Aici tu te vei ruga lui Dumnezeu pentru sănătate, dar îi ceri și Sfântului Iosif să se roage împreună cu tine. Dacă ai credință că aceste lucruri se vor petrece, bucuria ta, a familiei tale și a noastră va fi neîndoielnică. Uite, și eu mă rog cu voi, cu tine și Sfântul Iosif.

            Ezitant, am început rugăciunea, o rugăciune sinceră și încrezătoare. Apoi, am plecat acasă. Am povestit familiei cele întâmplate, iar seara ne-am rugat încă o dată, cu toții, neuitând de Sfântul Iosif. Împreună rugătorul cu cei aflați în suferință. Treptat, am făcut din rugăciunea comună a familiei o obișnuință zilnică. Iar ceea ce am constatat a fost că teama de moarte s-a diminuat total. Mi-a revenit buna dispoziție și încrederea în faptul că voi trăi, iar medicii au rămas copleșiți de cele întâmplate. Și iată că trăiesc! Și iată că așa l-am cunoscut pe Dumnezeu, marele Medic”.

            (Mărturie culeasă de părintele conf. Dr. Nicolae Morar – Timișoara)

Mai departe un fragment găsit în revista Sfinții Ortodoxiei, Anul II, Nr.8 (11):

Despre încrederea în Dumnezeu

Despre încrederea în Dumnezeu

A vorbi despre încredințarea în Mâinile lui Dumnezeu, a privi imagini motivaționale în legătură cu această încredințare, a viziona filme cu oameni care și-au pus toată nădejdea în Dumnezeu, reușind într-un „final fericit” și a citi versete biblice despre acest lucru este cel mai ușor. Te gândești că atunci când valurile vieții vor veni peste tine te vei simți pregătit și ești pregătit. Dar tu în acel moment ești ca Sf. Ap. Petru. Crezi până la o vreme, primești cu bucurie Cuvântul Domnului, dar nu ai rădăcină, și la vreme de încercare te lepezi și nu mai crezi în ajutorul lui Dumnezeu sau luându-te cu grijile și plăcerile vieții te sufoci și gândul de încredințare în Dumnezeu dispare (cf. Lc 8, 13-14). Nu mai vezi mâna lui Hristos întinsă spre tine. Tu nu ești în stare să spui nici măcar „Doamne miluiește-mă”. Este ușor să-i spui unui om că lucrurile se vor așeza și că totul va fi bine. Dar când acel om vede că lucrurile nu se mai așază în viața lui, crezi că el mai gândește la rezolvare?! Este asemănător bolnavului de cancer care săracul știe că moare, dar toți îi spun că se face bine. Nimeni nu are curajul să-i spună „mori cu demnitate!” Cum să vezi tu ajutorul lui Dumnezeu când aștepți poate o vindecare sau îți vezi copilul bolnav, luptând cu moartea, iar mâna vindecătoare a lui Hristos nu apare sau întârzie să apară, când, poate, Dumnezeu îți i-a părinții într-un mod tragic, când ești copil și îți vezi mama murind? Ori când îți pierzi copilul nenăscut? Ești asemenea cuvintelor pe care azi le-am citit la un coleg pe Facebook:

„...Cu toată creatura

mi-am ridicat în vânturi rănile

şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se-mplineşte.

Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte!

Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre

s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul.

Cu picioare ca ale noastre

Iisus a umblat peste ape”

(Lucian Blaga, Tristețe metafizică).

            Suntem trăitori după aceste cuvinte pe care le spunem în Acatistul Sf. Nectarie: „în focul încercărilor puțină credință avem (…) și în inimile noastre se cuibăresc ușor îndoiala și deznădejdea”(Icos 10). Și așa este. Poate ești în situația în care ai făcut „rețete de acatiste” și zile de post și Dumnezeu nu răspunde. Zile în care ți-ai chemat sfinții apropiați în ajutor și nu vezi ajutorul. Ești atât de deznădăjduit încât nu mai vezi alte binefaceri ale lui Dumnezeu. Te întrebi ce vrea Dumnezeu de la tine sau cu tine? Dar nici la asta nu ai răspuns. Cazi în genunchi și aștepți. Te lepezi ca și Petru și iar revii ca Sf. Petru.

            Este ușor să vorbim despre iubirea lui Dumnezeu, dar este greu să trăim în această iubire. De cele mai multe ori ceea ce spunem despre Dumnezeu sunt „doar povești”, pentru că atunci când ai de dat proba credinței ești corigent. Bine că Dumnezeu nu ne lasă și repetenți.

            Și totuși ești „obligat” la o speranță sau de cele mai multe ori la „muncă” veșnică. Nu știm niciodată Judecățile lui Dumnezeu și tare ne-am dori să le cunoaștem ca să ne liniștim!