Amintiri din tinerețe și prinos de cinstire unui om care a crezut în mine
Era în anul 2012. Știu și cine mi-a făcut fotografia. Tocmai am rostit o
predică la seminarul de Omiletică despre Sf. Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul
de Mir. Nu știu cum am rostit-o pe acolo, dar părintele profesor a fost
impresionat, iar mie mi-a crescut inima de mândrie.
Am venit la Satchinez, era sărbătoarea Sf. Dimitrie, și am mers dimineața
în altar, era părintele Rusandu Alexandru, și i-am zis cu o mândrie că am
rostit la facultate o predică despre mucenic. Părintele m-a felicitat și gata.
În viziunea mea, era cel mai tare student teolog. Terminasem anul III cu note excelente,
am terminat și nivelul I al modului DPPD, învățasem să sintetizez, am fost în
practică la Colegiul Național Bănățean. Cine mai era ca mine?! Am alcătuit și
eu o predică, mai mult compilată din cărțile de predici pe care le aveam pe
acasă. Ceva de la părintele Vasile Gordon, de la IPS Andrei Andreicuț și
părintele Teofil de la Sâmbăta, am trecut-o prin filtru gândirii mele, dar
slăbuț și cam atât. Dar în timpul antifonului II părintele Rusandu mi-a zis:
„Gata! Azi predici tu!”. A cerut crâsnicului (paracliserului) să-mi caute un
stihar de la un rând de veșminte și gata: „Predici!” M-au apucat emoțiile.
În strană, se vede în foto, era bătrânul Lazăr, „uica Laza” îi spuneam
noi. Cântăreț bisericesc. Era dintr-o bucată și din oamenii care „comandau” în
biserică. Îmi amintesc că dacă el spunea „nu”, rămânea „nu”. Om ce cunoștea
rânduiala, nelipsit de la slujbe, de la Sf. Liturghie, auzise tot felul de
predici, cunoscuse preoți, om citit, harnic și responsabil. Însă mai erau și
alte persoane de vază, fiind și hramul bisericii. Îmi amintesc că în corul
bisericii era și profesorul de desen din școală, dânsul cunoaște teologie
foarte bine. Soția dânsului, profesoară de religie. Erau și câțiva din
profesorii mei din generală. Așa că pe măsură ce venea timpul să rostesc
predica mi-au căzut gradele de pe umăr.
La un moment dat, mi-am zis în sinea mea: „oricum, «ăștia» nu știu cât
știu eu, dar ce fac cu părintele Rusandu?”. Părintele Rusandu era și este un om
de aleasă cultură, avea o inteligență nativă, citea foarte mult, cunoștea
istorie și geografie la perfecție, putea să vorbească liber pe orice subiect.
Nu era el cu duhovnici ca părintele Cleopa, Arsenie Papacioc, nici nu-l
impresionau, dar eram eu. Clar, mă credeam mare înduhovnicit. Părintele era om
al cărții. Dacă stăteai cu el la masă îți povestea atâtea lucruri că nu te
plictiseai. Uneori l-am necăjit. Eram ca lupul tânăr din haită care caută să-l
sfâșie pe cel bătrân, dar niciodată nu mi-a purtat pică. Și târziu am înțeles
că avea darul iertării. Era foarte îngăduitor. Uneori îngăduința lui mă enerva.
Ca să evoc încă puțin personalitatea părintelui din punct de vedre intelectual,
spun că duminica se trezea la 06:00 și ascultat la radio o emisiune ce
cuprindea teme religioase și o explicare a Evangheliei zilei. Știu că mai avea
un dosar care cuprindea articole decupate prin ziare, reviste (avea destule
abonamente la presă) despre sărbători, sfinți, diferite informații istorice,
geografice aranjate pe subiecte. La fel un Noul Testament, plin cu adnotări pe
margine cu sublinieri, cu termeni, o minunăție. Pentru dosar și pentru acel
exemplar din Noul Testament l-am invidiat foarte mult. Când a plecat în pensie
i-am cerut dosarul și Noul Testament, dar nu a vrut să mi le dea. Cum să
vorbești când ai un astfel de om lângă tine? Care te și ascultă.
A venit și momentul predicii. Cu emoții m-am dus. Încă știu ce le-am zis
oamenilor și pe unii i-am văzut cu ochii înlăcrimați. Am povestit despre viața
Sf. Mare Mucenic Dimitrie cu atâta pasiune și emoție încât am lăsat impresia că
evenimentele se întâmplă în prezent. Am făcut o analogie între Nestor și Lie și
David și Goliat. Apoi am vorbit de moartea la tinerețe, cine își dorește să
moară la tinerețe? De regulă, mori, și ar fi logic, la bătrânețe. Câtă
suferință să pierzi pe cineva la tinerețe? Dar am pus accentul și pe faptul că
atât Dimitrie, cât și Nestor au acceptat moartea cu seninătate, chiar dacă erau
tineri, chiar dacă aveau ranguri și averi (cazul Sf. Dimitrie). M-am folosit de
stihul din acatist: „Bucură-te, că
intrând ostaşii în temniţă, vesel te-au aflat stând la rugăciune” (Icos 7).
Toate de aici sunt trecătoare și contează simplitatea și viața trăită cu
Hristos. Nu ce faci pentru tine, ci ce faci pentru alții, cum rămâi în inimile
celor care te-au cunoscut. Averea, cariera, hainele şi podoabele vestimentare,
libertatea şi durerea sunt lucruri trecătoare, sunt lucruri fară folos în
comparaţie cu viaţa veşnică dăruită de Dumnezeu. Aveam să descopăr despre
puterea lucrurilor simple peste mulți ani citind cartea lui: Henri J.M. Nouwen,
„Fiul risipitor Povestea unei întoarceri acasă”. Spre final, am spus ceva și de
educația copiilor, erau și elevii prezenți, și de cât de important este ca
părinții să-i educe de mici în credință, de a avea grijă de ei, de a-i aprecia,
de a-i prețui, de a le spune cuvinte încurajatoare.
Nu știu cum am încheiat, dar la finalul slujbei părintele și uica Laza au
venit și m-au felicitat. La mulți ani după plecarea în pensie a părintelui
Rusandu ne-am întâlnit la o masă unde erau și alți preoți. S-a ridicat în
picioare și de față cu toată lumea a spus: „Pe Alexandru eu l-am format, a
ascultat de mine și a ajuns mare, l-am văzut de mic că-i bun de carte, a
ascultat de mine!”. Nu știu dacă am ajuns mare în sensul de care vorbea padre
Alexandru, nici nu am ascultat de dânsul în totalitate, dar știu că în sufletul
meu el are locul său.
Dacă mă gândesc azi la toate, îmi dau seama că am cunoscut și am stat
lângă preoți de la care am avut ce învăța și nu i-am prețuit îndeajuns și nici
nu i-am ascultat până la capăt.