miercuri, 14 septembrie 2022
duminică, 11 septembrie 2022
Pasiune și emoția în predică - Preot profesor Grigore Cristescu
Pasiune și emoția în predică[1]
Preot
profesor Grigore Cristescu
Pentru
a produce în ascultători persuasiunea, predicatorul trebuie să facă apel la
pasiunea și emoția lui și a lor. Fără acest apel persuasiunea nu este posibilă.
Și totuși, de multe ori, puterea de a trezi pasiune și emoție poate avea
consecințe dezastroase dacă facem abuz. Această însușire cere o disciplină
morală din partea celor ce o folosesc. Dar, fără ea, predica nu are nicio
putere de mobilizare a conștiinței religioase. Fără fluxul pasiunii, care dă
viață și mișcare, predica este o simplă piesă didactică și dialectică, ca
statuia de marmură a lui Pygmalion, de care ne vorbește mitologia greacă.
Dumnezeu este puterea care pătrunde toată
făptura, care inspiră și descoperă, care dă lumină și har, viață și nemurire.
El este Izvorul vieții. Puterea Lui
umple firea omului, dă intensitate și valoare oricărui act și gest uman,
personalității integrale a omului, stimulează energiile ei latente și creează
infinite perspective și posibilități de activare a lor. Dumnezeu ne luminează mintea, ne aprinde inima și ne întărește voința.
Dacă Dumnezeu ar rămâne numai o viziune metafizică, o abstracție rece,
perfecțiunea absolută dar intangibilă, asemenea unei statui sublime sculptate
din marmură rece și moartă, nici omul nu ar avea viață, realitate și energie.
Dumnezeu este iubire și cere iubire. Dumnezeiască taină a Întrupării
îmbrățișează toată natura noastră omenească: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”.
El a coborât de pe tronul slavei Sale și a devenit om cu viață și iubire, având
o inimă care zvâcnește și vibrează de iubire pentru a noastră mântuire. Iată ce
trebuie să vestească predicatorul creștin credincioșilor. Dar, dacă el nu pune
pasiune în ceea ce predică, înseamnă că nu cunoaște pe Hristos. Este absurd să
credem că putem pune stăpânire pe voința omului, dacă nu facem apel la
pasiunile și emoțiile lui. Chiar raționalistul care gândește la temperatură
boreală, fără să-și dea seama, se adresează într-un fel sau în altul fondului
pasional al oamenilor. Ca să conving,
trebuie să fiu convins. Ca să fac pe
alții să plângă, trebuie să plâng eu mai întâi (Si vis me flere, dolendum est,
primum, ipsi tibi).
Cea
mai mare și mai nobilă parte a vieții noastre se întemeiază pe voință. Dar a voi, însemnează a iubi
și a alege (a prefera), a adera (a opta). Instinctele și
emoțiile la care trebuie să apeleze predicatorul sunt: iubirea – ura, dorința,
plăcerea, neplăcerea, bucuria – tristețea sau durerea, curajul – frica,
nădejdea – deznădejdea, mânia, mândria, emulația, admirația, mila, uimirea, compătimirea.
Predicatorul nu poate mișca dacă el
însuși nu este mișcat. Așadar, caracterul și convingerile sale personale
sunt cel dintâi actor care trebuie să fie avut în vedere în predică.
Se înțelege că predicatorul nu trebuie să fie un
om incapabil să comunice, un om paralizat în elanul și entuziasmul lui, în
extensia și expansiunea energiilor lui sufletești, un om robit, conștient sau
inconștient, unui complex de inhibiții și refulări, dar niciun emotiv și un
sentimental și fără rezervă și autocontrol. A fi smerit nu înseamnă a fi timid și inert. Predicatorul trebuie să zboare și să planeze ca un vultur. De
aceea, în fața lui, pe amvon, este închipuit un vultur. Aripile mitologicului
Icar s-au topit când s-a apropiat de soare, pentru că erau de ceară; deci,
pentru că ele erau artificiale – nu făceau parte organică din natura lui
intimă. Predicatorul care vrea să zboare la fel ca el, în slăvile extazului, pe
care el personal nu-l trăiește real, ci numai îl simulează, așadar cu aripi de
împrumut, merge la dezastru sigur. Orice
ipocrizie se divulgă, mai curând sau mai târziu. E mai bine să mergi domol pe pământ, decât să te avânți nesincer în
văzduh. Predicatorul, care se adresează pasiunii și emoției ascultătorilor
săi, trebuie să cunoască bine temperamentul și sensibilitatea ascultătorilor
săi, care variază după timp, loc și îndeletniciri.
Cea
mai bună metodă didactică este cea care realizează unitate în varietate, care
folosește repetarea același idei în diferite forme și stimularea procesului de
gândire prin întrebări. Cum vom putea noi, oare, să punem în mișcare o voință
inertă împinsă într-o anumită direcție? Pe o cale foarte simplă: orientând-o în
direcția opusă. Principiul tensiunii sau încordării și relaxării sau
destinderii este valabil și în domeniul vieții spirituale. Stabilitatea,
inerția vieții lui sufletești, trebuie să sufere unele șocuri. Spiritul omului
trebuie distras prin variație. Așadar, e necesar să-i slăbim tensiunea lui, pe
linia unei idei, concepții sau argument, a unui instinct sau emoții și să-l
angajăm în altă direcție. Sufletul omului trebuie mobilizat. Dramaturgii
obișnuiesc să intensifice elementul tragic printr-un contrast cu cel comic. În
parabola Fiului risipitor, Mântuitorul atinge cele mai profunde stări de
disperare ale sufletului, trezește în el cea mai intensă speranță și-l umple de
cea mai înălțătoare bucurie. Arătând cât este de respingătoare ura, impunem
sublimitatea iubirii. Pateticul trebuie să altereze cu elementul umoristic.
Atracția spre un lucru e cu mult mai puternică atunci când ei i se opune
repulsia față de alt lucru. Evident, principiul alternanței trebuie observat în
toată gama emoțiilor. Pentru a putea convinge pe altul despre un adevăr,
predicatorul trebuie să fie înzestrat cu un suflet simțitor și să fie împodobi
tcu evlavie curată.
El
trebuie să iubească pe Dumnezeu din toată inima lui și cu toată virtutea lui.
Aceasta se împlinește prin rugăciune, meditație și contemplație. „Orator antequm dictor” (Fii rugător înainte
de a fi predicator) spune Fericitul Augustin. Oratorul, în sens etimologic, este un cuvântător care se roagă. Cine știe să se roage, știe să predice. Rugăciune la început, înainte de a te ocupa
de teme predicii, rugăciune în toată vremea cât lucrezi la ea și rugăciune în
timpul în care o rostești. Rugăciunea deschide sufletul inspirației divine,
care purifică, disciplinează și corectează totul, căci, „Duhul lui Dumnezeu pe cele de lipsă le
împlinește și pe cele slabe le vindecă”.
Predicatorul trebuie să fie un mare iubitor
de oameni și de sufletul lor. Iubirea deschide drumul spre inimile omenești.
Nici o poartă nu-i rămâne nedeschisă. Ea are cheia minunată care deschide toate
încuietorile.
„Ama et fac quod vis” (Iubește și fă ce
vrei) spune atât de just fericitul Augustin. Dar această iubire trebuie să
aibă un caracter supranatural. Noi iubim
pe semenii noștri pentru că îi iubește Dumnezeu. Legea iubirii este suverană.
Ea singură are puterea de a disciplina, purifica și controla pasiunea
sufletului omenesc. Predicatorul trebuie să fie un om simțitor. El nu trebuie
să fie un egoist și un autolatru. Egoistul sau egocentricul devine ușor sceptic
și un cinic față de alții. De altfel, cinismul este rodul scepticismului și
dezamăgirii.
Pentru a putea mișca inima și voința ascultătorului,
trebuie să avem întotdeauna în vedere tema, și anume dacă ea cere, admite și
permite patosul. Dacă ea îl cere, atunci de ce natură și intensitate trebuie să
fie apelul nostru la sentiment? Sunt teme care cer ca toată atmosfera predicii
să fie patetică. Altele cer o tratare logică și rece și numai în încheiere pot
deveni patetice. Unele teme pot fi trate la un nivel mai înalt, vecin cu
sublimul, alte ar produce ridicolul dacă ar fi pline de fulgere și de trăznete
ca pe Sinai, când ele ar trebuie să fie
străbătute, de la un cap al altul, de calmul și duioșia iubirii. Putem
premedita și fixa în prealabil elementul patetic în predică și în ce măsură? De
bună seamă, se cuvine să cunoaștem, când ne pregătim predica ce emoții și
pasiuni pot mișca pe oameni să realizeze prin acțiunea lor scopul pe care l-am
propus pentru predica noastră. Această idee trebuie să comande alegerea
materialului, dezvoltarea lui și forma literară a predicii. Dar atât calitatea,
când și intensitatea apelului nostru la sentiment depind în cea mai mare măsură
de inspirația momentului.
Noi
putem provoca anumite sentimente sau emoții în ascultătorii noștri prin
prezentarea vizibilă a unui obiectiv oarecare. În acest caz, ei concentrează și
atenția lor auditivă, și pe cea vizuală.
Predicatorul
poate zugrăvi destul de evovator și de dramatic prin cuvânt orice scenă,
caracter sau eveniment, adresându-se imaginației auditorului său, fără niciun
fel de artificiu. Figurile de stil și
ilustrațiile pot fi folosite cu mult succes în acest scop. Uneori, sunt de mare
efect anumite cântări luate din cărțile noastre de slujbă, tropare, condace.
Când
ascultătorii noștri au un nivel intelectual ridicat și religios mai înalt,
putem provoca anumite emoții când ne adresăm rațiunii. Emoția, în general, este
mai durabilă când ea se asociază și cu elementul rațional și cu conștiința
morală a ascultătorilor.
În
trezirea unui sentiment, precum și în exprimarea lui, este esențial bunul simț.
Sunt predicatori care divulgă ascultătorilor intimitățile vieții lor
sufletești. Ei își analizează și-și disecă sentimentele lor personale în auzul
credincioșilor, nimicind taina care este farmecul personalității. În acest fel,
predicatorul nu-și mai trăiește atât de intens viața lui interioară. E drept că
noi nu putem mișca pe altul, dacă înșine nu suntem profund mișcați. O emoție
bine disciplinată nu se poate evapora. Pentru că nu i-am dat expresie.
Dimpotrivă. Ea devine energie spirituală în sufletul predicatorului, care
vibrează prin fiecare cuvânt, dă putere fiecărei idei și toană convingerea în
fiecare inimă. În concluzie, orice
exhibiționism este interzis în predică, întrucât el poate să compromită
prestigiul predicatorului și să-l prezinte ca om indiscret, flecar și neserios.
Cine ar mai putea avea încredere într-un asemenea duhovnic și predicator,
care spune „vrute și nevrute”? Nu este just să considerăm pasiunea și
sentimentul ca un articol sau ca un capitol separat de ansamblul predicii. De
aceea noi nu putem spune: „acum mă adresez sentimentului vostru”. Aceasta va
pune pe ascultători în gardă. Apelul adresat conștiinței, rațiunii și
inteligenței ascultătorilor poate însă fi formulat și anunțat: „fac apel la
orice om de bună credință care mă ascultă când rostesc acest verdict”. Dar cum
am putea noi spune, de pildă: „acum o să vă fac să vă mâniați rău”? În primul caz,
verdictul anunțat este scopul logicii raționale, dar în logica emoțiilor,
sentimentul de iubire, de ură, de revoltă nu este un scop în sine, ci numai un
mijloc în scopul unei acțiuni. Sunt însă și câteva ocazii când putem anunța pe
ascultători că facem ape la pasiunile lor pentru forța lor de sugestie.
Indiferența unui auditoriu flegmatic poate fi scurtată de o ambiție cu ajutorul
unei sugestii. „Nu vă clocotește, oare, sângele în vene, dacă vă gândiți că…”? Ascultătorii,
reci ca gheața până adineauri, fierb acum de indignare. O sugestie, de
asemenea, poate ridica temperatura: „ne îndrăznesc să stărui mai mult asupra
acestor acte de sălbăticie”. Dar puterea
predicatorului, de a provoca anumite sentimente și emoții în ascultătorii săi,
îl expune și la anumite primejdii. Așa, de pildă, el poate fi ispitit să devină
un predicator sentimental, ceea ce l-ar scuti de o pregătire intelectuală mai
serioasă a predicilor sale, mai ales că sunt destui ascultători care cred că
predica trebuie să le dea numai emoții religioase și nimic altceva. Adeseori, sentimentalitatea religioasă
ruinează caracterul moral și al predicatorului, și al ascultătorilor.
Anumite expresii sentimentale stereotipe pot duce la nesinceritate, la
simularea unor emoții care în realitate nu la încercăm.
Puterea
de a-i stăpâni pe ascultători prin mijloace sentimentale poate duce pe
predicator la orgoliu. Iar deasa exprimare a celor mai sincer sentimente îl
poate duce la reacția morbidă a unei depresii sufletești, care poate periclita
și echilibrul lui mintal, și pe cel moral. Această depresie nervoasă este prețul pe
care îl plătim adeseori pentru toate predicile noastre bune. Pentru că aceasta este esența persuasiunii,
ca predicatorul să-și toarne personalitatea lui în ceea ce spune. Sufletul lui
trebuie să-i iasă din trup și să se răspândească în sufletul ascultătorilor.
Dar această expansiune este urmată inevitabil de o contracție dureroasă.
Suferința nervoasă este crucea predicatorului. Dar disciplina vieții lui fizice și spirituale îl poate salva. Dacă
predică des, el trebuie să-și rezerve mai mult timp pentru rugăciune,
meditație, contemplație și studiu; astfel își poate pierde sufletul. Pentru
acest motiv, este recomandabil ca el să cultive diferite stiluri de predică. Predicile cu caracter didactic sau catehetic,
omilia exegetică și predicile cu caracter pastoral și liturgic cer o mult mai
mică cheltuire de energie sentimentală a predicatorului. O viață de evlavie și
de reculegere, credința care raportează instinctiv toate lucrurile la Dumnezeu,
smerenia care numai Lui îi dă toată slava, cinstea și închinăciunea, starea de
penitență care nu dă pas mândriei, sporita comuniune cu Mântuitorul, al Cărui
cuvânt îl predică și care este taina înaintării și stăruirii pe drumul vieții
duhovnicești, toate acestea vor putea menține caracterul și rezistența lui față
de excitațiile emotivității cerute de predică și îi vor păstra echilibrul sau
cumpătarea vieții morale.
Noi predicăm pentru a determina
voința credincioșilor la acte de credință și de viață morală, pentru a lumina
întunericul neștiinței, pentru înlăturarea îndoielii prin certitudinile
credinței, îngustimea de spirit prin lărgirea orizontului lui, fanteziile
nesănătoase și sterile realități concrete și fecunde, șovăiala prin hotărâre.
Iată izvorul puteri morale a predicatorului creștin[2].
Carte citată se poate cumpăra de
aici: http://www.editurapatriarhiei.ro/product_info.php?cPath=43&products_id=850&osCsid=c483f094c6505591543d4156d80f85eb
Despre Post: Sf. Grigorie Palama
Despre Post
Sf. Grigorie Palama
Părinții
Bisericii au caracterizat postul ca esență a rugăciunii, zicând că „prima
materie a rugăciunii este foamea”. Moise ținând un post de mai multe zile pe
munte vede pe Dumnezeu față către față și vorbește cu El, precum vorbește
cineva cu un prieten al lui. Prin post profetul Ilie ia putere să ungă profet
în locul lui și să-i dăruiască îndoit harul pe care îl deținea el însuși. S-a
învrednicit să se ridice de la pământ la cer. Însuși Hristos postind în pustiu,
a biruit pe ispititorul de obște și a destrămat puterea lui împotriva oamenilor
și a surpat tirania lui eliberând pe om.
Vedeți
darurile postului și câte sunt bunurile de care se învrednicește să le
primească omul prin post? Contrarul postului, adică lăcomia și nestăpânirea,
arată în mod vădit folosul pe care postul îl oferă omului. Desfătarea nu este
numai cauză a păcatului, ci și a lipsei de cucernicie. Dimpotrivă, postul și
înfrânarea nu ajută numai virtuții, ci și cucerniciei față de Dumnezeu, deoarece
totdeauna împreună cu postul trebuie să fie și înfrânarea. Când omul se hrănește
fără măsură zădărnicește apariția în sufletul său a mâhnirii cea după Dumnezeu
pentru păcatele lui și a străpungerii, care ajută în pocăință statornică în
vederea mântuirii noastre. Fără inimă zdrobită nu este posibil să se pocăiască
cineva cu adevărat. Ceea ce zdrobește în mod vădit inima și o ajută să se întristeze
pentru păcatele ei, este micșorarea hranei și a somnului și curăția simțurilor.
Bogatul,
despre care vorbește Hristos în Evanghelie, zicând către sine: „Ai multe
bunuri, mănâncă, bea și te veselește”, a devenit vrednic de veșnica pedeapsă,
dar nevrednic și de însăși prezenta viață. Noi fraților, să zicem cele potrivnice
către noi înșine: să ne înfrânăm și să postim, să priveghem și să ne adunăm, să
ne smerim și să pătimim cele rele de dragul mântuirii noastre.
În
vremea postului și a rugăciunii să iertăm din sufletul nostru dacă într-adevăr
avem sau credem că avem ceva împotriva altcuiva. Să ne dăruim cu toții dragostei.
Să încercăm să ne înțelegem mai bine unul pe celălalt. Să ajungem la înfăptuirea
iubirii și a facerii de bine cuvântând unul în favoarea celuilalt. Să gândim înlăuntrul
nostru numai cele bune față de Dumnezeu și față de oameni. Astfel postul nostru
va fi desăvârșit și vrednic de cinstire de la Dumnezeu și cererile noastre în
timpul postului vor fi bineprimite.
Deseori
diavolul se luptă ca postul nostru să fie nefolositor punând înăuntrul nostru
egoism, precum a făcut fariseul, care, deși postea și se ruga, a plecat lipsit
de ajutor. Noi, știind că fiecare om mândru este necurat și nu se face primit
de către Domnul și recunoscând că suntem noi înșine datori față de Dumnezeu
pentru multe și mari daruri, să postim și să ne rugăm cu inima zdrobită. Astfel
postul nostru va fi cu adevărat curat și plăcut lui Dumnezeu. Când ținem un
astfel de post duhovnicesc și trupesc și ne rugăm se va stinge focul poftei
trupești. Mânia va fi îmblânzită ca un leu și vom gusta hrana profetică cu
nădejdea bunătăților viitoare, credința și strălucirea duhovnicească biruind cu
harul lui Hristos toată puterea vrăjmașului.
Darurile
postului sunt multe. Fiecare dintre celelalte virtuți curăță și împodobesc fie
sufletul, fie trupul, precum rugăciunea, blândețea, înțelepciunea. Postul și
înfrânarea adorm zburdările trupului. Veștejește turbarea mâniei și a poftei și
face cugetul curat și fără nori, de vreme ce îl izbăvește de aburii care ies
din mulțimea hranei și de greutatea pe care acesta o provoacă. Cu postul și cu
înfrânarea se smerește omul cel din afară și în același timp se reînnoiește cel
dinlăuntru, precum subliniază apostolul Pavel în epistola lui către Corinteni. A
zis cineva „Pântecul gras nu naște minte subțire”. Când pântecul se subțiază
prin post și înfrânare se subțiază cu siguranță și mintea. Îngrădire îndoită
sunt postul și înfrânarea și acela care trăiește cu acestea se bucură de multă
pace. Către acesta, așadar, privind, să ne îndepărtăm de lăcomia pântecului, să
iubim înfrânarea și să îmbrățișăm aceste zile de post. Acesta face trupul să
asculte de suflet și curăță gândurile. Omul aleargă atunci cu dragoste către
Dumnezeu. Apostolul Pavel spune despre sine că de multe ori a petrecut cu
foamete și sete și cu posturi.
Pentru
tine fratele meu, perioada postului nu ține întreaga ta viață. Apusul soarelui
îți îngrădește în fiecare zi postul. Nu este oare postul pentru toți aproape
ușor și după măsura lor în aceste zile pe care le stabilește Biserica? Poate îți
pare rău de trupul tău și te ferești de post cu impresia că îți provoacă
slăbire fizică, dar se întâmplă contrariul. Îndestularea prin firea ei provoacă
dureri în articulații, din hrană provin multe alte boli precum și un sentiment
de îngreunare ce îl învăluie pe om. Postul este dimpotrivă maica sănătății.
Lacomul își disprețuiește trupul și îl face slăbit și bolnăvicios.
Nestăpânirea
este săvârșită de către toate simțurile. Să impunem așadar în toate înfrânarea.
Dacă postești de mâncăruri, fii atent la gândurile tale din adâncul sufletului
tău, la curiozitate și la invidie. Auzul tău să nu primească învinuiri ale
altora și șoptiri rele. Fiindcă răutatea de care te ferești printr-un simț
poate să coboare în suflet prin alt simț. Suntem compuși din suflet și trup.
Postul adevărat este acela care trece prin toate simțurile și curăță și vindecă
toate, pentru că este, fraților, într-adevăr, iubitoare de oameni tămăduirea
sufletului prin post. De aceea, ni l-au rânduit pentru această perioadă
părinții noștri.
Noi,
fraților, predându-vă într-un mod corect toate câte vă scriem, vă vorbim duhovnicește.
În timpul postului atacă fiare sălbatice în chip văzut și nevăzut împotriva
acelora care postesc. În chip văzut atacă dorința de mâncare și de desfătare cu
cele materiale. În chip ascuns atacă slava deșartă, mândria și ipocrizia. Postul
și nestăpânirea sunt potrivnice între ele precum viața și moartea. Postul este
poruncă a vieții și începe de la primul om, de vreme ce a fost dată de la
început de către Dumnezeu lui Adam în Rai, pentru păstrarea vieții și a dumnezeiescului
har, care fusese dat lui de către Dumnezeu. Nestăpânirea este sfat pentru
moartea trupului și a sufletului, care fost dat cu viclenie de către diavolul
lui Adam prin Eva ca să cadă din viață și ca să se înstrăineze de harul
Dumnezeiesc. Dumnezeu nu a creat moartea și nici nu se mulțumește cu pierderea
oamenilor. Cine, așadar, vrea să găsească viață și har de la Dumnezeu? Acesta
să se ferească de nestăpânirea cea purtătoare de moarte, să alerge spre postul
îndumnezeitor și către înfrânare, pentru ca să se reîntoarcă cu bucurie în Rai.
Moise
postind sus pe munte patruzeci de zile, a zburat către înălțimea îndumnezeirii
și a primit tablele cinstirii de Dumnezeu. Poporul evreilor la poalele muntelui
îmbătându-se a căzut în necinstire și a făcut ca idol un vițel în asemănarea
zeului egiptean Apis. Dacă nu ar fi stat Moise mijlocitor către Dumnezeu,
nicidecum nu s-ar fi milostivit Dumnezeu de poporul Său. Deci, dacă avem nevoie
și noi de mila lui Dumnezeu , să nu ne îmbătăm și să nu ne îngreunăm cu multa
săturare, căci acolo este desfrânarea și lipsa de cucernicie. Văzătorul de
Dumnezeu Ilie s-a curățit mai înainte cu post.
Să ne
temem așadar, nu cumva și noi urmând lăcomia, să cădem din binecuvântarea lui
Dumnezeu. Să ne întărim întru post adevărat. Domnul nostru, după ce a luat trup
și S-a făcut om pentru noi, ne-a arătat modul de biruință împotriva diavolului
postind în toate. Astfel a biruit ispita care a mișcat toate împotriva Lu.
ucenicilor Lui le-a spus despre demonul mut și surd: „Acest demon nu iese decât
numai cu rugăciune și post”. Să nu fim purtați de nesăturarea pântecelui, și de
plăcerea gătlejului. Să ne reținem de la mâncare, atât timp cât încă avem
poftă. Să mănânce fiecare din alimentele existente conform cu boala sa, fără să
adauge la cele de nevoie cele de prisos. Să ceară cineva hrana și nu
desfătarea, folosința cu măsură și nu nestăpânirea și abuzul. Scopul pentru
care s-a instituit pentru creștini postul este curățirea sufletului.
Dacă
ai posibilitatea, surplusul hranei tale să se ofere pentru mângâierea celor lipsiți.
De vreme ce tu te hrănești cu înfrânarea pune de-o parte pentru mâine prisosul.
Satură-l pe cel ce flămânzește. Însoțește cu postul rugăciunea stăruitoare. Sfinții
mai mult decât oricine au exersat rugăciunea și postul. Toate membrele și
părțile trupului, când o duc rău prin post, vor striga către Domnul împreună-vorbind
prin rugăciune și atunci cu dreptate acesta va fi mult mai bine primită de
Dumnezeu, răsplătindu-l pe cel care rabdă de bunăvoie osteneala postului[1].
[1] Mitropolia Tesalonicului.
Biserica Mitropolitană a Sfântului Grigorie Palama, Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama. Fragmente din textele Sfântului
care au fost prezentate în adunările tinerilor din cadrul centrului Spiritual
al Bisericii Mitropolitane sub îndrumarea Arhimandritului Metodie Alexiu doctor
în teologie, Tesalonic, 2017, pp. 101-105.
Despre alcătuirea predicii: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon
Despre alcătuirea predicii
Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon
Conferință Gherla (Cluj)
Citare Grigorie
Cristescu, Îndrumări
omiletice:
o
Rugăciunea:
„Rugăciunea întâi pe urmă predica. Întâi
vorbești cu Dumnezeu, după aceea cu oamenii. Atunci vei ști să le vorbești. În
rugăciune vei vorbi mai întâi despre tine și despre semenii tăi, în predică vei
vorbi oamenilor despre Dumnezeu și negrăita Sa bunătate”.
o
Schița
personală: „Fiecare predicator
să se încălzească la focul vetrei lui. Este foarte important folosirea unui
caiet în care să schițezi predica ta personală pentru că nici o pâine nu este
atât de buna ca cea frământată în casa ta și rumenită în cuptorul tău”.
Comentarii Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon:
·
În schița predicii ne asigurăm o mică
originalitate
·
Să nu considerați că sunteți total lipsiți
de experiență (preoții tineri) => alungarea complexelor că nu sunteți buni
predicatori.
·
Nimeni nu se naște predicator: „Poetul se naște, oratorul se construiește
bucățică cu bucățică”.
·
De la schițe personale vom ajunge la un
grad de originalitate mai mare de 50% sau 70%.
Cinstind jertfa Domnului pe Cruce: Ieromonah Calnic Berger
Cinstind jertfa Domnului pe Cruce
Ieromonah
Calnic Berger
Cum putem înțelege de ce a murit
Hristos așa cum a murit? Care e sensul Vinerii Mari? Cinstesc oare creștinii
astăzi această zi cum ar trebui?
Deși răspunsul la prima întrebare e
amplu și profund, putem începe cu o perspectivă: apostolul Pavel schițează o
paralele între primul om, Adam, și Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el îl
numește „al Doilea Adam” (1 C 15, 22. 45). Părinții Bisericii, de exemplu
sfinții Iustin Martirul și Irineu al Lyonului din secolul II, construiesc pe
această temă, schițând paralele între primul Adam și al doilea Adam sau Adam
„cel nou”, Hristos. Primul Adam e „fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38), o creatură
specială făcută după „chipul” lui Dumnezeu (Fac 1, 26), unind în sine lumea
materială și cea spirituală. Noul Adam e prim excelență Fiul lui Dumnezeu,
chipul întipărit al lui Dumnezeu (col 1, 15; Evr 1, 3), unind în El Însuși
cerul și pământu, Necreatul și creatul. Primul Adam nu are tată omenesc – el
fiind rădăcina umanității, fiindcă toți suntem născuți din Adam -, iar Noul
Adam nu are nici el tată pământesc – el fiind rădăcina umanității înnoite,
pentru că în Hristos toți sunt botezați, sau născuți din nou.
Prin întreaga sa viață, Noul Adam
Hristos desface ceea ce a adus primul Adam, pentru a întări umanitatea în noul
său început. Primul Adam, ispitit în grădină, a păcătuit; noul Adam, ispitit în
pustie, n-a păcătuit. Primind întinderea mâinilor Evei spre pom în egoism,
primul Adam a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, după care i-a făcut pe alții
responsabili de cele întâmplate. Noul Adam și-a întins mâinile pe lemnul
Crucii, în jertfire de sine, și i-a iertat pe ceilalți pentru cele ce i-au
făcut. Din coasta primul Adam a ieșit mireasa sa, Eva, în timp cel el se afla
în somn adânc. Din coasta noului Adam a ieșit mireasa Sa, Biserica (ca sânge și
apă – Euharistie și Botez) în timp ce El era în somnul morții. Fapta primului
Adam, care a arătat neascultare ivită din egoism, o falsă autonomie,
auto-conservare și chiar o mentalitate de tipul „supraviețuirii celui mai
tare”, a dus la separarea de Dumnezeu și intrarea morții în lume. Toate acestea
au fost răsturnate prin ascultarea lui Hristos „până la moarte” (Flp 2, 8),
într-o renunțare la orice autoconservare, egoism și orice autonomie separată de
Dumnezeu. În locul egoismului vechiului Adam stă jertfirea de sine totală și
desăvârșită a lui Iisus Hristos, care au dus la învierea din morți și
revărsarea Duhului Sfânt, la restaurarea omului într-o stare de nemurire plină
de har.
Moartea lui Hristos pe Cruce e astfel
actul definitiv care desființează moștenirea primului Adam. E punctul culminant
al marii economii a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și „ne deschide ușile
raiului” prilejuind învierea noastră, unirea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea
noastră. „Aveam nevoie de un Dumnezeu întrupat, de un Dumnezeu omorât, ca noi
să putem fi vii”, scria Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 28). Crucea e
împlinirea și scopul Întrupării. Hristos n-a murit însă pur și simplu; a murit în umilire, în
părăsire, în toată deplinătatea tragediei și groazei omenești. S-a identificat
cu ce e mai rău în condiția umană; S-a făcut „blestem” pentru noi (Ga 3, 13). A
primit toate acestea, nevinovat fiind, ca să ne elibereze din toate (Evr 4, 15;
9, 26-28). Acesta a fost marele Sau act de iubire și jertfire de sine.
Hristos n-a lăsat nimic nefăcut pentru mântuirea noastră. Lucru
adevărat atât pentru omenire în general, cât și pentru fiecare om în parte.
Depinde numai de noi să ne însușim darul Său. Dar după cum spune Domnul Însuși
pentru asta e o singură cale: „Ia-ți crucea și urmează-Mi!” (Lc 9, 23).
Or aceasta n-ar trebui să înceapă oare prin cinstirea acestui mare
eveniment, răstignirea lui Iisus Hristos, care ne-a adus mântuirea noastră? Cum
se face atunci că creștinii de astăzi – de toate confesiunile – nu-și pot lua
liber de la muncă sau școală în această zi
unică, cea mai sfântă zi din an, în care e pomenită și cinstită pătimirea
și moartea lui Hristos pentru mântuirea fiecăruia din noi? O dramă profund și
spectaculoasă a avut loc în acea singură
zi – și totuși lumea își vede mai departe de trebuirile ei, fără să o bage
în seamă deloc.
Un autor american, protestantul David
Rensberger, a publicat recent câteva reflecții foarte pătrunzătoare despre
lipsa de respect față de Vinerea Mare în America. În acea zi, scrie el, se
simte cu totul nelalocul lui în societate, normalitatea vieții de zi cu zi i se
pare „ciudată, îndepărtată, aproape ireală” și se poate simți o ruptură
spirituală între credincios și restul lumii. El exprimă bine sentimentele pe
care le trăiesc și mulți ortodocși care caută să pătrundă mai adânc în slujbele
din Vinerea Mare.
Mai face și o altă observație
semnificativă: Vinerea Mare e
necomercială. Nu se poate face bani în această zi – giganții media, de vânzări
și publicitate nu au nimic de câștigat. Așa că o ignoră. Un singur punct poate
fi adăugat: în societatea noastră de azi Vinerea Mare nu e zi liberă. E singura zi din an pentru care creștinul
trebuie să facă sacrificiu ca s-o cinstească.
Biserica noastră Ortodoxă ne cheamă să facem tocmai asta, pentru că Vinerea
Mare e ziua cu cel mai strict post din an. „Nu mâncăm nimic în această zi a
Răstignirii”, spune Tipicul. Chiar și azi, credincioșii evlavioși se vor
strădui să nu mănânce până după Prohodul Domnului, sau măcar până după
Vecernie.
Iisus S-a simțit părăsit pe Cruce. Cu excepția Mamei Sale și altor
câțiva, toți prietenii, ucenicii și chiar mulțimile celor pe care-i vindecase,
îi ridicase din moarte, îi iertare și învățase plecaseră toți de lângă El în
clipele Sale pe Cruce. Și în cele din urmă s-a simțit părăsit și de Dumnezeu:
„Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27,46). Dar Dumnezeu
nu L-a părăsi pe Iisus. Nu ne părăsește nici pe noi. Așadar, nici noi să nu-L
părăsim acum pe Iisus pe Cruce. Noi știm ceea ce
ucenicii poate n-au înțeles atunci: că Iisus se va scula din morți, plin de
Duhul Sfânt, într-un trup preaslăvit, spiritualizat, ca Dumnezeul-om. De aceea
noi n-avem nici o scuză – trebuie doar să punem „cele dintâi pe locul dintâi”
și să-I arătăm Domnului prin faptele noastre concrete recunoștința pentru ce a
făcut El pentru noi pe Cruce. N-ar trebui oare să cuprindă asta și cinstirea
deplină a acestei zile unice din an?
Să facem orice efort – ținând postul,
lăsând deoparte orice altă preocupare și participând la toate sfintele slujbe – să ținem această zi, această singură zi din an, Vinerea Mare, sfântă așa cum și este. Scopul cinstirii
Vinerii Mari e acela de a-I arăta lui Hristos recunoștința noastră pentru
dragostea Lui, și dorința noastră fierbinte de a fi cuprinși între ucenicii
Lui, pe care îi face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, purtători de Duh și asemenea
lui Hristos, și care și-au luat crucea, iar pentru aceasta vor fi părtași
Învierii Sale din morți[1].
[1]Ieromonah
Calinic (Berger), Provocări ale gândirii
și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad.
Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 62-66.
„Ce-i folosește omului Să câștige lumea întreagă…” (Marcu 8, 34-38; 9, 1) - Preot Prof. Dr. Constantin Necula
„Ce-i
folosește omului
Să
câștige lumea întreagă…”
(Marcu
8, 34-38; 9, 1)
Preot
Prof. Dr. Constantin Necula
Evanghelia din Duminica după
Înălțarea Sfintei Cruci ne pune înaintea sufletului nostru o chemare cu
adevărat venită de la Dumnezeu: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede
de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”.
A urma lui Hristos într-o lume care
nu vrea să-L recunoască drept Domn și Dumnezeu.
A urma lui Hristos în toate Golgotele
Sale. A sta cu Hristos sub toate loviturile și sub toate huiduielile. A te
răstigni cu El pe toate crucile înălțate pentru re-răstignirea Lui.
A urma lui Hristos-Împăratul, pășind
peste stârvurile tuturor iadurilor, sfărâmând porțile incandescente care
încorsetează nemurire.
A urma lui Hristos în întunecimea
rece a mormintelor în care-i sunt aruncate toate învățăturile. A fi cu Hristos.
Adică a fi cu Iubirea. Adică a fi cu Veșnicia și Stăpânul Veșniciei. „Cel ce
voiește să vină după Mine…”
Hristos Domnul nu forțează sufletul
nimănui. Cu discreție absolută Se îndreaptă spre toți orbii, surzii, muții,
dăruind lumină, auz și cuvânt.
Dar când spui: „Da, Doamne. Sunt al
Tău!”, toate ale tale trebuie să-L mărturisească. Pe toate Golgotele lumii[1].
[1]
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Duminici
în dar – Predici și gânduri, ed. „Cu drag”, Chișinău, 2013, pp. 198-199.
Predicatorul: Ștefan Zambo
Predicatorul
Ștefan
Zambo[1]
Câteva cuvinte despre calitățile unui
predicator într-o viziune neoprotestantă. Este interesantă și de luat aminte
cum văd și cei de alte confesiuni persoana predicatorului, a omului care
răspândește Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi teologi, diaconi, preoți,
episcopi; pentru ei teologi și pastori.
„Predicarea Bibliei, proclamarea Evangheliei
în puterea Duhului Sfânt este cea mai mare nevoie a omului de astăzi, cea mai
acută cerință a societății contemporane. Chemarea de a împlini această nevoie
este cea mai nobilă dintre chemările divine. Pentru a îndeplini bine o astfel
de chemare este nevoie de cunoștințe, seriozitate, deprinderi specifice,
perseverență, dedicare, călăuzire etc”[2].
Ca în orice meserie, și în cea de
predicator se cer anumite calități care îl califică pe un om să devină slujitor
al Cuvântului de la amvon. Aceste calități țin în primul rând de ce este
predicatorul ca om și mai apoi de ceea ce știe și face. Iată câteva dintre cele
mai importante:
-
Să fie născut din nou. Prima condiție este
aceea de a-L cunoaște personal pe Dumnezeu, de a cunoaște personal harul divin,
de a fi avut parte personal de regenerarea Duhului Sfânt, într-un cuvânt, de a
fi născut de sus.
-
Să iubească pe Dumnezeu și sufletele
oamenilor. Un om care nu-l admiră și iubește pe Dumnezeu nu poate fi slujitorul
Lui. Un om care nu are dragoste și compasiune pentru cei care-l înconjoară nu
se poate califica în a-i sluji. Apostolul Pavel spune: poți vorbi în limbi o
mie, dacă nu ai dragoste, nu-ți ajută la nimic.
-
Să fie permanent cercetător al Bibliei.
Cuvântul Domnului este însăși rațiunea pentru care există profesia de
predicator. Un predicator care nu predică Cuvântul nu-și împlinește menirea.
Pentru a putea prezenta Cuvântul complet și cu acuratețe, predicatorul trebuie
să-și adâncească zilnic ființa în el.
-
Să fie un om al rugăciunii. Cunoașterea,
harul, puterea, inspirația, reușita până la urmă, se obțin în genunchi.
Cuvântul este de la Dumnezeu, chemarea este divină, Biserica este a lui
Hristos, sufletele sunt ale Domnului, iar predicatorul este un crainic al
cerului; poate el să-și împlinească menirea fiind deconectat de Sursă?
-
Să fie sănătos spiritual și fizic. Este
cred evident pentru fiecare dintre noi că un om vicios nu se poate califica în
slujba de predicator, chiar dacă cunoaște multe. De asemenea, un om care deși
este un exemplu de moralitate nu este în stare să se exprime coerent, nu poate
fi învățătorul altora. O sănătate fizică bună, o înfățișare agreabilă, o voce
puternică, sunt calitățile de dorit pentru un predicator.
-
Să fie chemat de Dumnezeu! Pot fi spuse
multe despre importanța și necesitatea chemării. Numai două vorbe însă aici:
înțelegerea și conștientizarea chemării dă forță lucrătorului, și de asemeni,
chemarea aduce cu sine harisme speciale din partea Domnului pentru împlinirea
lucrării Sale.
Completând enumerarea de adineauri,
trebuie spus că un predicator, pentru a fi eficient în
lucrarea sa, trebuie să fie un om smerit, curat,
încrezător, dispus să învețe și dependent de Duhul Sfânt.
Domnul
îi folosește doar pe cei umili. Un om al lui Dumnezeu spunea: „nu te considera egalul lucrării pe care o
faci”, dacă ești la o anumită dată într-un anumit loc în vie, este pentru
că așa a ales Stăpânul, deci bucură-te tremurând, cum spune Scriptura. Apoi, să
nu uităm că lucrarea de predicare este dumnezeiască. Dumnezeu este sfânt în
toate atributele și lucrările Sale și așa este și Cuvântul Său. Cuvântul lui
Dumnezeu este sfânt și sfințește, iar pentru a fi slujitorii lui este de
neapărată nevoie de o viață despărțită de păcat. E. Sargent, știind acestea, se
ruga așa: „Isus [Iisus], Mântuitorul meu, în comportamentul meu/
Ajută-mă să fiu ca Tine;/smerit și sfânt, iubitor și blând,? Răbdător și curat
ca Tine!”.
Potrivit
Pildei semănătorului, inima trebuie să fie bună și curată ca să poți aduce
roadă (Lc. 8, 15).
Și,
inima predicatorului trebuie adânc pătrunsă de mesajul său și să crească cu
tărie în puterea și actualitatea Cuvântului lui Dumnezeu pe de-o parte, iar pe
de alta, trebuie să admită că în slujire va avea parte de greutăți și eșecuri.
Vor fi poate unii în jurul tău care nu vor înțelege chemarea sa, vor fi alții
care nu-i vor aprecia întotdeauna munca. Nu trebuie să se lase pradă
descurajării și depresiilor, mai toți slujitorii Domnului au avut parte și de
momente delicate. Predicatorii au însă asigurarea că Mântuitorul este cu ei în
toate zilele, până la sfârșit (Matei 28, 20).
De
asemenea, predicatorul trebuie să fie mereu preocupat de perfecționarea sa. Un
slujitor al evangheliei care a încetat să mai învețe ar trebui să înceteze să-i
învețe pe alții.
Și în
fine, predicatorul trebuie, în munca sa, să se sprijine nu pe calitățile sale,
ci pe puterea, prezența și lucrarea Duhului Sfânt. Despre Spurgeon, supranumit
prințul predicatorilor, se spune că atunci când urca treptele amvonului mereu
repeta în gândul său: „cred în puterea Suhului Sfânt, cred în puterea Duhului
Sfânt, cred în puterea Duhului Sfânt…” (1 Tes. 1, 5). Dependența de Duhului
Domnului, dorința sinceră de a glorifica Sfânta Treime și entuziasmul în munca
de mântuire a unora, iată câteva dintre ingredientele de bază pentru reușita în
munca grea, necesară și binecuvântată de predicator[3].
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
LinkWithin
