Predicatorul
Ștefan
Zambo[1]
Câteva cuvinte despre calitățile unui
predicator într-o viziune neoprotestantă. Este interesantă și de luat aminte
cum văd și cei de alte confesiuni persoana predicatorului, a omului care
răspândește Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi teologi, diaconi, preoți,
episcopi; pentru ei teologi și pastori.
„Predicarea Bibliei, proclamarea Evangheliei
în puterea Duhului Sfânt este cea mai mare nevoie a omului de astăzi, cea mai
acută cerință a societății contemporane. Chemarea de a împlini această nevoie
este cea mai nobilă dintre chemările divine. Pentru a îndeplini bine o astfel
de chemare este nevoie de cunoștințe, seriozitate, deprinderi specifice,
perseverență, dedicare, călăuzire etc”[2].
Ca în orice meserie, și în cea de
predicator se cer anumite calități care îl califică pe un om să devină slujitor
al Cuvântului de la amvon. Aceste calități țin în primul rând de ce este
predicatorul ca om și mai apoi de ceea ce știe și face. Iată câteva dintre cele
mai importante:
-
Să fie născut din nou. Prima condiție este
aceea de a-L cunoaște personal pe Dumnezeu, de a cunoaște personal harul divin,
de a fi avut parte personal de regenerarea Duhului Sfânt, într-un cuvânt, de a
fi născut de sus.
-
Să iubească pe Dumnezeu și sufletele
oamenilor. Un om care nu-l admiră și iubește pe Dumnezeu nu poate fi slujitorul
Lui. Un om care nu are dragoste și compasiune pentru cei care-l înconjoară nu
se poate califica în a-i sluji. Apostolul Pavel spune: poți vorbi în limbi o
mie, dacă nu ai dragoste, nu-ți ajută la nimic.
-
Să fie permanent cercetător al Bibliei.
Cuvântul Domnului este însăși rațiunea pentru care există profesia de
predicator. Un predicator care nu predică Cuvântul nu-și împlinește menirea.
Pentru a putea prezenta Cuvântul complet și cu acuratețe, predicatorul trebuie
să-și adâncească zilnic ființa în el.
-
Să fie un om al rugăciunii. Cunoașterea,
harul, puterea, inspirația, reușita până la urmă, se obțin în genunchi.
Cuvântul este de la Dumnezeu, chemarea este divină, Biserica este a lui
Hristos, sufletele sunt ale Domnului, iar predicatorul este un crainic al
cerului; poate el să-și împlinească menirea fiind deconectat de Sursă?
-
Să fie sănătos spiritual și fizic. Este
cred evident pentru fiecare dintre noi că un om vicios nu se poate califica în
slujba de predicator, chiar dacă cunoaște multe. De asemenea, un om care deși
este un exemplu de moralitate nu este în stare să se exprime coerent, nu poate
fi învățătorul altora. O sănătate fizică bună, o înfățișare agreabilă, o voce
puternică, sunt calitățile de dorit pentru un predicator.
-
Să fie chemat de Dumnezeu! Pot fi spuse
multe despre importanța și necesitatea chemării. Numai două vorbe însă aici:
înțelegerea și conștientizarea chemării dă forță lucrătorului, și de asemeni,
chemarea aduce cu sine harisme speciale din partea Domnului pentru împlinirea
lucrării Sale.
Completând enumerarea de adineauri,
trebuie spus că un predicator, pentru a fi eficient în
lucrarea sa, trebuie să fie un om smerit, curat,
încrezător, dispus să învețe și dependent de Duhul Sfânt.
Domnul
îi folosește doar pe cei umili. Un om al lui Dumnezeu spunea: „nu te considera egalul lucrării pe care o
faci”, dacă ești la o anumită dată într-un anumit loc în vie, este pentru
că așa a ales Stăpânul, deci bucură-te tremurând, cum spune Scriptura. Apoi, să
nu uităm că lucrarea de predicare este dumnezeiască. Dumnezeu este sfânt în
toate atributele și lucrările Sale și așa este și Cuvântul Său. Cuvântul lui
Dumnezeu este sfânt și sfințește, iar pentru a fi slujitorii lui este de
neapărată nevoie de o viață despărțită de păcat. E. Sargent, știind acestea, se
ruga așa: „Isus [Iisus], Mântuitorul meu, în comportamentul meu/
Ajută-mă să fiu ca Tine;/smerit și sfânt, iubitor și blând,? Răbdător și curat
ca Tine!”.
Potrivit
Pildei semănătorului, inima trebuie să fie bună și curată ca să poți aduce
roadă (Lc. 8, 15).
Și,
inima predicatorului trebuie adânc pătrunsă de mesajul său și să crească cu
tărie în puterea și actualitatea Cuvântului lui Dumnezeu pe de-o parte, iar pe
de alta, trebuie să admită că în slujire va avea parte de greutăți și eșecuri.
Vor fi poate unii în jurul tău care nu vor înțelege chemarea sa, vor fi alții
care nu-i vor aprecia întotdeauna munca. Nu trebuie să se lase pradă
descurajării și depresiilor, mai toți slujitorii Domnului au avut parte și de
momente delicate. Predicatorii au însă asigurarea că Mântuitorul este cu ei în
toate zilele, până la sfârșit (Matei 28, 20).
De
asemenea, predicatorul trebuie să fie mereu preocupat de perfecționarea sa. Un
slujitor al evangheliei care a încetat să mai învețe ar trebui să înceteze să-i
învețe pe alții.
Și în
fine, predicatorul trebuie, în munca sa, să se sprijine nu pe calitățile sale,
ci pe puterea, prezența și lucrarea Duhului Sfânt. Despre Spurgeon, supranumit
prințul predicatorilor, se spune că atunci când urca treptele amvonului mereu
repeta în gândul său: „cred în puterea Suhului Sfânt, cred în puterea Duhului
Sfânt, cred în puterea Duhului Sfânt…” (1 Tes. 1, 5). Dependența de Duhului
Domnului, dorința sinceră de a glorifica Sfânta Treime și entuziasmul în munca
de mântuire a unora, iată câteva dintre ingredientele de bază pentru reușita în
munca grea, necesară și binecuvântată de predicator[3].
