Faceți căutări pe acest blog

duminică, 11 septembrie 2022

Pasiune și emoția în predică - Preot profesor Grigore Cristescu

 


Pasiune și emoția în predică[1]

Preot profesor Grigore Cristescu

 

 

            Pentru a produce în ascultători persuasiunea, predicatorul trebuie să facă apel la pasiunea și emoția lui și a lor. Fără acest apel persuasiunea nu este posibilă. Și totuși, de multe ori, puterea de a trezi pasiune și emoție poate avea consecințe dezastroase dacă facem abuz. Această însușire cere o disciplină morală din partea celor ce o folosesc. Dar, fără ea, predica nu are nicio putere de mobilizare a conștiinței religioase. Fără fluxul pasiunii, care dă viață și mișcare, predica este o simplă piesă didactică și dialectică, ca statuia de marmură a lui Pygmalion, de care ne vorbește mitologia greacă.

            Dumnezeu este puterea care pătrunde toată făptura, care inspiră și descoperă, care dă lumină și har, viață și nemurire. El este Izvorul vieții. Puterea Lui umple firea omului, dă intensitate și valoare oricărui act și gest uman, personalității integrale a omului, stimulează energiile ei latente și creează infinite perspective și posibilități de activare a lor. Dumnezeu ne luminează mintea, ne aprinde inima și ne întărește voința. Dacă Dumnezeu ar rămâne numai o viziune metafizică, o abstracție rece, perfecțiunea absolută dar intangibilă, asemenea unei statui sublime sculptate din marmură rece și moartă, nici omul nu ar avea viață, realitate și energie. Dumnezeu este iubire și cere iubire. Dumnezeiască taină a Întrupării îmbrățișează toată natura noastră omenească: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”. El a coborât de pe tronul slavei Sale și a devenit om cu viață și iubire, având o inimă care zvâcnește și vibrează de iubire pentru a noastră mântuire. Iată ce trebuie să vestească predicatorul creștin credincioșilor. Dar, dacă el nu pune pasiune în ceea ce predică, înseamnă că nu cunoaște pe Hristos. Este absurd să credem că putem pune stăpânire pe voința omului, dacă nu facem apel la pasiunile și emoțiile lui. Chiar raționalistul care gândește la temperatură boreală, fără să-și dea seama, se adresează într-un fel sau în altul fondului pasional al oamenilor. Ca să conving, trebuie să fiu convins. Ca să fac pe alții să plângă, trebuie să plâng eu mai întâi (Si vis me flere, dolendum est, primum, ipsi tibi).

            Cea mai mare și mai nobilă parte a vieții noastre se întemeiază pe voință. Dar a voi, însemnează a iubi și a alege (a prefera), a adera (a opta). Instinctele și emoțiile la care trebuie să apeleze predicatorul sunt: iubirea – ura, dorința, plăcerea, neplăcerea, bucuria – tristețea sau durerea, curajul – frica, nădejdea – deznădejdea, mânia, mândria, emulația, admirația, mila, uimirea, compătimirea. Predicatorul nu poate mișca dacă el însuși nu este mișcat. Așadar, caracterul și convingerile sale personale sunt cel dintâi actor care trebuie să fie avut în vedere în predică.

            Se înțelege că predicatorul nu trebuie să fie un om incapabil să comunice, un om paralizat în elanul și entuziasmul lui, în extensia și expansiunea energiilor lui sufletești, un om robit, conștient sau inconștient, unui complex de inhibiții și refulări, dar niciun emotiv și un sentimental și fără rezervă și autocontrol. A fi smerit nu înseamnă a fi timid și inert. Predicatorul trebuie să zboare și să planeze ca un vultur. De aceea, în fața lui, pe amvon, este închipuit un vultur. Aripile mitologicului Icar s-au topit când s-a apropiat de soare, pentru că erau de ceară; deci, pentru că ele erau artificiale – nu făceau parte organică din natura lui intimă. Predicatorul care vrea să zboare la fel ca el, în slăvile extazului, pe care el personal nu-l trăiește real, ci numai îl simulează, așadar cu aripi de împrumut, merge la dezastru sigur. Orice ipocrizie se divulgă, mai curând sau mai târziu. E mai bine să mergi domol pe pământ, decât să te avânți nesincer în văzduh. Predicatorul, care se adresează pasiunii și emoției ascultătorilor săi, trebuie să cunoască bine temperamentul și sensibilitatea ascultătorilor săi, care variază după timp, loc și îndeletniciri.

            Cea mai bună metodă didactică este cea care realizează unitate în varietate, care folosește repetarea același idei în diferite forme și stimularea procesului de gândire prin întrebări. Cum vom putea noi, oare, să punem în mișcare o voință inertă împinsă într-o anumită direcție? Pe o cale foarte simplă: orientând-o în direcția opusă. Principiul tensiunii sau încordării și relaxării sau destinderii este valabil și în domeniul vieții spirituale. Stabilitatea, inerția vieții lui sufletești, trebuie să sufere unele șocuri. Spiritul omului trebuie distras prin variație. Așadar, e necesar să-i slăbim tensiunea lui, pe linia unei idei, concepții sau argument, a unui instinct sau emoții și să-l angajăm în altă direcție. Sufletul omului trebuie mobilizat. Dramaturgii obișnuiesc să intensifice elementul tragic printr-un contrast cu cel comic. În parabola Fiului risipitor, Mântuitorul atinge cele mai profunde stări de disperare ale sufletului, trezește în el cea mai intensă speranță și-l umple de cea mai înălțătoare bucurie. Arătând cât este de respingătoare ura, impunem sublimitatea iubirii. Pateticul trebuie să altereze cu elementul umoristic. Atracția spre un lucru e cu mult mai puternică atunci când ei i se opune repulsia față de alt lucru. Evident, principiul alternanței trebuie observat în toată gama emoțiilor. Pentru a putea convinge pe altul despre un adevăr, predicatorul trebuie să fie înzestrat cu un suflet simțitor și să fie împodobi tcu evlavie curată.

            El trebuie să iubească pe Dumnezeu din toată inima lui și cu toată virtutea lui. Aceasta se împlinește prin rugăciune, meditație și contemplație. „Orator antequm dictor” (Fii rugător înainte de a fi predicator) spune Fericitul Augustin. Oratorul, în sens etimologic, este un cuvântător care se roagă. Cine știe să se roage, știe să predice. Rugăciune la început, înainte de a te ocupa de teme predicii, rugăciune în toată vremea cât lucrezi la ea și rugăciune în timpul în care o rostești. Rugăciunea deschide sufletul inspirației divine, care purifică, disciplinează și corectează totul, căci, „Duhul lui Dumnezeu pe cele de lipsă le împlinește și pe cele slabe le vindecă”.

            Predicatorul trebuie să fie un mare iubitor de oameni și de sufletul lor. Iubirea deschide drumul spre inimile omenești. Nici o poartă nu-i rămâne nedeschisă. Ea are cheia minunată care deschide toate încuietorile.

            „Ama et fac quod vis” (Iubește și fă ce vrei) spune atât de just fericitul Augustin. Dar această iubire trebuie să aibă un caracter supranatural. Noi iubim pe semenii noștri pentru că îi iubește Dumnezeu. Legea iubirii este suverană. Ea singură are puterea de a disciplina, purifica și controla pasiunea sufletului omenesc. Predicatorul trebuie să fie un om simțitor. El nu trebuie să fie un egoist și un autolatru. Egoistul sau egocentricul devine ușor sceptic și un cinic față de alții. De altfel, cinismul este rodul scepticismului și dezamăgirii.

            Pentru a putea mișca inima și voința ascultătorului, trebuie să avem întotdeauna în vedere tema, și anume dacă ea cere, admite și permite patosul. Dacă ea îl cere, atunci de ce natură și intensitate trebuie să fie apelul nostru la sentiment? Sunt teme care cer ca toată atmosfera predicii să fie patetică. Altele cer o tratare logică și rece și numai în încheiere pot deveni patetice. Unele teme pot fi trate la un nivel mai înalt, vecin cu sublimul, alte ar produce ridicolul dacă ar fi pline de fulgere și de trăznete ca pe Sinai, când ele  ar trebuie să fie străbătute, de la un cap al altul, de calmul și duioșia iubirii. Putem premedita și fixa în prealabil elementul patetic în predică și în ce măsură? De bună seamă, se cuvine să cunoaștem, când ne pregătim predica ce emoții și pasiuni pot mișca pe oameni să realizeze prin acțiunea lor scopul pe care l-am propus pentru predica noastră. Această idee trebuie să comande alegerea materialului, dezvoltarea lui și forma literară a predicii. Dar atât calitatea, când și intensitatea apelului nostru la sentiment depind în cea mai mare măsură de inspirația momentului.

            Noi putem provoca anumite sentimente sau emoții în ascultătorii noștri prin prezentarea vizibilă a unui obiectiv oarecare. În acest caz, ei concentrează și atenția lor auditivă, și pe cea vizuală.

            Predicatorul poate zugrăvi destul de evovator și de dramatic prin cuvânt orice scenă, caracter sau eveniment, adresându-se imaginației auditorului său, fără niciun fel de artificiu. Figurile de stil și ilustrațiile pot fi folosite cu mult succes în acest scop. Uneori, sunt de mare efect anumite cântări luate din cărțile noastre de slujbă, tropare, condace.

            Când ascultătorii noștri au un nivel intelectual ridicat și religios mai înalt, putem provoca anumite emoții când ne adresăm rațiunii. Emoția, în general, este mai durabilă când ea se asociază și cu elementul rațional și cu conștiința morală a ascultătorilor.

            În trezirea unui sentiment, precum și în exprimarea lui, este esențial bunul simț. Sunt predicatori care divulgă ascultătorilor intimitățile vieții lor sufletești. Ei își analizează și-și disecă sentimentele lor personale în auzul credincioșilor, nimicind taina care este farmecul personalității. În acest fel, predicatorul nu-și mai trăiește atât de intens viața lui interioară. E drept că noi nu putem mișca pe altul, dacă înșine nu suntem profund mișcați. O emoție bine disciplinată nu se poate evapora. Pentru că nu i-am dat expresie. Dimpotrivă. Ea devine energie spirituală în sufletul predicatorului, care vibrează prin fiecare cuvânt, dă putere fiecărei idei și toană convingerea în fiecare inimă. În concluzie, orice exhibiționism este interzis în predică, întrucât el poate să compromită prestigiul predicatorului și să-l prezinte ca om indiscret, flecar și neserios. Cine ar mai putea avea încredere într-un asemenea duhovnic și predicator, care spune „vrute și nevrute”? Nu este just să considerăm pasiunea și sentimentul ca un articol sau ca un capitol separat de ansamblul predicii. De aceea noi nu putem spune: „acum mă adresez sentimentului vostru”. Aceasta va pune pe ascultători în gardă. Apelul adresat conștiinței, rațiunii și inteligenței ascultătorilor poate însă fi formulat și anunțat: „fac apel la orice om de bună credință care mă ascultă când rostesc acest verdict”. Dar cum am putea noi spune, de pildă: „acum o să vă fac să vă mâniați rău”? În primul caz, verdictul anunțat este scopul logicii raționale, dar în logica emoțiilor, sentimentul de iubire, de ură, de revoltă nu este un scop în sine, ci numai un mijloc în scopul unei acțiuni. Sunt însă și câteva ocazii când putem anunța pe ascultători că facem ape la pasiunile lor pentru forța lor de sugestie. Indiferența unui auditoriu flegmatic poate fi scurtată de o ambiție cu ajutorul unei sugestii. „Nu vă clocotește, oare, sângele în vene, dacă vă gândiți că…”? Ascultătorii, reci ca gheața până adineauri, fierb acum de indignare. O sugestie, de asemenea, poate ridica temperatura: „ne îndrăznesc să stărui mai mult asupra acestor acte de sălbăticie”. Dar puterea predicatorului, de a provoca anumite sentimente și emoții în ascultătorii săi, îl expune și la anumite primejdii. Așa, de pildă, el poate fi ispitit să devină un predicator sentimental, ceea ce l-ar scuti de o pregătire intelectuală mai serioasă a predicilor sale, mai ales că sunt destui ascultători care cred că predica trebuie să le dea numai emoții religioase și nimic altceva. Adeseori, sentimentalitatea religioasă ruinează caracterul moral și al predicatorului, și al ascultătorilor. Anumite expresii sentimentale stereotipe pot duce la nesinceritate, la simularea unor emoții care în realitate nu la încercăm.

Puterea de a-i stăpâni pe ascultători prin mijloace sentimentale poate duce pe predicator la orgoliu. Iar deasa exprimare a celor mai sincer sentimente îl poate duce la reacția morbidă a unei depresii sufletești, care poate periclita și echilibrul lui mintal, și pe cel moral. Această depresie nervoasă este prețul pe care îl plătim adeseori pentru toate predicile noastre bune. Pentru că aceasta este esența persuasiunii, ca predicatorul să-și toarne personalitatea lui în ceea ce spune. Sufletul lui trebuie să-i iasă din trup și să se răspândească în sufletul ascultătorilor. Dar această expansiune este urmată inevitabil de o contracție dureroasă. Suferința nervoasă este crucea predicatorului. Dar disciplina vieții lui fizice și spirituale îl poate salva. Dacă predică des, el trebuie să-și rezerve mai mult timp pentru rugăciune, meditație, contemplație și studiu; astfel își poate pierde sufletul. Pentru acest motiv, este recomandabil ca el să cultive diferite stiluri de predică. Predicile cu caracter didactic sau catehetic, omilia exegetică și predicile cu caracter pastoral și liturgic cer o mult mai mică cheltuire de energie sentimentală a predicatorului. O viață de evlavie și de reculegere, credința care raportează instinctiv toate lucrurile la Dumnezeu, smerenia care numai Lui îi dă toată slava, cinstea și închinăciunea, starea de penitență care nu dă pas mândriei, sporita comuniune cu Mântuitorul, al Cărui cuvânt îl predică și care este taina înaintării și stăruirii pe drumul vieții duhovnicești, toate acestea vor putea menține caracterul și rezistența lui față de excitațiile emotivității cerute de predică și îi vor păstra echilibrul sau cumpătarea vieții morale.

Noi predicăm pentru a determina voința credincioșilor la acte de credință și de viață morală, pentru a lumina întunericul neștiinței, pentru înlăturarea îndoielii prin certitudinile credinței, îngustimea de spirit prin lărgirea orizontului lui, fanteziile nesănătoase și sterile realități concrete și fecunde, șovăiala prin hotărâre. Iată izvorul puteri morale a predicatorului creștin[2].

Carte citată se poate cumpăra de aici: http://www.editurapatriarhiei.ro/product_info.php?cPath=43&products_id=850&osCsid=c483f094c6505591543d4156d80f85eb

 



[1] Text publicat în Mitropolia Olteniei, VI (1954), 4-6, pp. 134-138.

[2] Preot profesor Grigore Cristescu, Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2014, pp.11-17.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină