Necrologul – un crâmpei
de speranţă
Prof. de Religie Hrab Alexandru Sorin
Cuvântul
îl însoțește pe om de la Botez până când trece din această viață spre veșnicie[2].
La fel ca și predica la Sfânta Liturghie, de la Cununie sau de la altă slujbă,
necrologul sau predica de la înmormântare pe lângă faptul că este un omagiu
adus celui plecat spre Dumnezeu devine și ea un mijloc de transmitere a
învățăturilor de credință ajutându-i pe ascultători să se apropie de Dumnezeu[3].
Privind
acest gen de predică, în viziunea noastră se impun câteva cerințe pe care cel
ce ține cuvântarea trebuie să le urmeze. Prima cerință este atenția preotului
în pregătirea predicii. El trebuie să țină cont cine este cel adormit: dacă
este femeie sau bărbat, dacă este copil, tânăr, la vârsta de mijloc sau bătrân,
dacă a fost căsătorit sau nu, dacă a avut copii, dacă a fost un apropiat al
Bisericii sau dacă nu, „preotul să evite să predice aberant de insensibil în
cazul înmormântării unor persoane care nu frecventează biserica”[4].
Chiar și cauza morții are nevoie de o atenție specială, fiind interzis „
expunerea suferinței umane drept răspuns credinței sau necredinței unui membru
al comunității”[5].
Nu poate veni cu același tipar de predică pentru fiecare înmormântare. Într-un
fel va rosti cuvântul la moartea unui copil, în alt fel la moartea unui bătrân,
într-un fel la moartea unei tinere și în alt fel la moartea unei persoane care
nu a fost apropiată de Biserică și așa mai departe.
Preocuparea
pentru veșmintele pe care preotul le va alege pentru ziua înmormântării este o
altă cerință pentru o predică dătătoare de nădejde. Este de preferabil ca
acestea să fie veșminte de culoare albă, galbenă sau aurii, nicidecum negre,
așa cum se obișnuiește în unele zone ale țării. Sunt purtate veșminte luminate
pentru a aduce aminte de Învierea Domnului și a-i încredința pe cei de față că
moartea este o Înviere.
O
altă grijă care va trebui să o aibă în vedere predicatorul la înmormântare este
formula de început a predicii. Din nefericire, multe dintre predici încep cu
formula: „Îndurerată familie, jalnică adunare” sau „jalnici ascultători”.
Ascultătorii nu sunt jalnici. Este adevărat că înmormântarea aduce jale, dar
jalnic nu înseamnă îndurerat de pierderea unei persoane dragi. De preferabil,
ar fi ca predica să înceapă indiferent de perioadă cu salutul creștinilor din
perioada pascală: „Hristos a înviat!”, pentru a trezi în inima celor îndurerați
nădejdea Învierii, iar formula de adresare să fie: „Îndoliată familie,
întristată adunare”, „Îndurerată familie, iubiți credincioși”, „Iubită familie,
iubiți credincioși”.
A
patra problemă pe care o ridicăm este faptul că preotul trebuie să-și
întipărească în minte faptul că trebuie să înceapă întotdeauna cu un motto al
încurajării fie scripturistic: „Bine,
slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te
voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 23), „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim
să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde,
pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu,
pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (I Tesaloniceni 4,
13-14), fie cel de la pericopa Apostolică rostită în cadrul slujbei: „Fericită este calea întru care mergi astăzi,
suflete, că s‑a gătit ţie loc de odihnă”. Bineînțeles că se poate folosi un
motto și din scrierile patristice și din zicătorile populare, dar el să fie în
tema înmormântării.
A
cincea cerință în viziunea noastră este atenția pe care predicatorul trebuie să
o acorde discursului. Familia este destul de îndurerată. Cu toată frumusețea
slujbei înmormântării și cu toate rugăciunile care au un caracter de iertare a
păcatelor și de sălășluire a sufletului despărțit de trup în Împărăția lui
Dumnezeu, ea păstrează o melodie de jale, de durere. Nu mai este cazul ca și
preotul să accentueze durerea prin cuvinte lacrimogene. Un discurs limpede,
centrat pe Evanghelie este mai mult decât necesar. Indiferent de faptele pe
care le-a avut în viață adormitul, preotul este chemat să încurajeze, să redea
speranța, să condamne păcatul, dar să iubească pe păcătos, de exemplu, dacă
adormitul nu prea a ajuns pe la biserică: „Ce
ne mai rămâne nouă? Ne rămâne să ne întrebăm ce putem face pentru un om care,
poate, nu s-a străduit cât ar fi trebuit
pentru cele veșnice, ci s-a străduit mai mult pentru cele vremelnice, ce
putem face? Știți ce putem face? Ce am făcut de când a început slujba: să ne
rugăm pentru el, să ne rugăm lui Dumnezeu să-l primească și să-l învrednicească
de darurile și de odihna veșnică”[6]
sau „Iată, ne-am adunat aici ca să fim
rugători și cinstitori pentru cel ce s-a mutat din această viață, robul lui
Dumnezeu, (…), îl însoțim cu rugăciunea pe drumul care duce din această viață,
nădăjduim noi că drumul lui este un drum spre cer și, de aceea, am și zis ceea
ce s-a spus la sfânta slujbă «Fericită este calea pe care mergi astăzi,
suflete, că ți s-a gătit loc de odihnă!». Sigur că, familia lui, care îl
reprezintă după ce el nu mai este cu noi, îl iubește. Și așa cum îl iubește
familia lui trebuie să îl iubim și noi, ca pe un frate al nostru și să-l
însoțim cu rugăciunea și să ne rugăm pentru fericirea lui cea veșnică, să ne
rugăm ca Dumnezeu să-l primească cu drepții și cu sfinții. Ne-am rugat și ne
vom mai ruga și nădăjduim ca Dumnezeu, Care iubește pe cel mai mare păcătos mai
mult decât poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, să-l primească cu drepții și cu
sfinții, iar pe noi să ne miluiască și să ne mântuiască ca un bun și de oameni
iubitor”[7],
sau „Să rămânem în gândul acesta, de a-i
fi de folos robului lui Dumnezeu, (…), de a-i fi de folos cu rugăciunea, de a-i
fi de folos cu gânduri bune, de a-i fi de folos cu cinstirea noastră pe mai
departe. Așa cum cei apropiați ai lui l-au iubit în starea în care a ajuns, să-l
cuprindem și noi în iubirea noastră și să-l ducem în fața lui Dumnezeu, și să
zicem: Doamne, odihnește cu drepții sufletul adormitului robului Tău, (…) și
iartă-i lui toată greșeala cea de voie și cea fără de voie, pentru rugăciunile
Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi. Amin”[8].
Și exemplele pot continua. Deși nu fac obiectul predicii considerăm necesar să
amintim aici eliminarea, pe cât posibil, a acelor poezii puse pe melodii
cunoscute sub numele de „Hora mortului”[9].
Dacă predica este de îmbărbătare a familiei, aceste poezii lacrimogene anulează
tot efortul depus de predicator.
Putem
prezenta câteva idei pe care se poate dezvolta o predică dătătoare de nădejde:
·
este
momentul aducerii la frumusețea cea dintâi, stării paradisiace;
·
cel adormit
trăiește veșnic in inima celor care l-au cunoscut;
·
care este
semnificația morții trupești;
·
valoarea
trupului;
·
cel
adormit a câștigat rugăciunea care să-l așeze în împărăția lui Dumnezeu;
·
valoarea
rugăciunilor pentru cel adormit
·
plecarea
din această lume nu este o plecare definitivă;
·
există o
revedere în împărăția lui Dumnezeu;
·
adormitul
este de față când îl pomenim la Sfânta Liturghie și în rugăciunea particulară;
·
puterea
Sfintei Liturghii și importanța participării la aceasta;
·
puterea
rugăciunii;
·
nu numai
preotul se roagă, ci toți cei care sunt prezenți sunt împreună-rugători cu
preotul;
·
suntem
trecători pe acest pământ.
Ca
o ultimă parte a ceea ce reprezintă predica de la înmormântare exprimă
cuvintele părintelui profesor Dumitru Belu: „Lăsând la o parte scopul final al
necrologului, care se încadrează în acela al propovăduirii în general, prin
cuvântarea funebră se urmăresc ca scopuri apropiate:
-
manifestarea
părerii de rău pentru pierderea unuia din membrii organismului parohial,
potrivit cuvântului Sf. Pavel care zice: «Dacă un mădular suferă, toate
mădularele suferă împreună…» (I Cor. 12, 26);
-
mângâierea
celor îndoliați;
-
avertizarea
credincioșilor participanți la înmormântare de a se lepăda de păcat, de a se
hotărî pentru o viață nouă și de a merge cu hotărâre pe calea aceasta;
-
instruirea
atât a celor îndoliați cât și a tuturor celorlalți participanți”[10].
Nu
trebuie uitat că necrologul trebuie să exprime cuvinte de îmbărbătare a
familiei, de alinare pentru pierderea suferită, să fie plin de cuvinte de
mângâiere și încurajare, dar cel mai important să arate că preotul este
vestitorul lui Hristos cel Înviat și că moartea este o cale spre Înviere, un
drum spre Împărăția lui Dumnezeu.
De real folos și inspirației în alcătuirea unor
predici pentru înmormântare este lucrarea: Arhimandritul Teofil Părăian, În nădejdea învierii. Predici la
înmormântări, ed. Basilica, f.l., 2010.
Pr. lect. Vasile Gordon, „Pareneza în slujirea
pastoral-misionară a Bisericii. Teză de doctorat în teologie” în Ortodoxia.
Revista Patriarhiei Române, anul L, 1999, nr. 3-4, iulie-decembrie, București,
p. 113.
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Formare pentru propovăduire. Studii și
articole de catehetică, pedagogie și omiletică activă, Techno Media, Sibiu,
2013, p. 228.
Arhimandritul Teofil Părăian, În nădejdea învierii. Predici la înmormântări, ed. Basilica, f.l.,
2010, p. 148.
În părțile Mehedințiului există niște poezii compuse
special pentru astfel de evenimente la care se adaptează viața adormitului și
felul cum a murit acesta.
„Cu privire la necrolog”, în MA, an X, 1965, nr. 4-6,
în vol. Culegere de predici…
Timișoara…, p. 221 apud Pr. lect. Vasile Gordon, op. cit., p. 113.
