Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta povesti moralizatoare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta povesti moralizatoare. Afișați toate postările

miercuri, 24 noiembrie 2021

Ieremia

 

Ieremia

 


 

            Ieremia s-a născut cu probleme fizice, cu probleme de înțelegere și cu o boală cronică ce îi lua puțin câte puțin din viață. Chiar și așa, părinții lui încercaseră să-i ofere o viață cât mai normală și l-au trimis la școala primară „Sfânta Tereza”. La 12 ani, Ieremia era în clasa a doua, fiind incapabil să învețe. Învățătoarea lui, Doris, era tot timpul deranjată de el. Se răsucea în scaun, îi ieșea salivă din gură și scotea gemete. Câteodată vorbea atât de clar, încât se părea că o rază de lumină a pătruns în mintea lui încețoșată, dar, de cele mai multe ori, Ieremia o făcea pe învățătoare să se simtă prost. Într-o zi, i-a sunat pe părinți și i-a chemat la școală să vorbească despre Ieremia. În timp ce părinții se așezau încet pe scaune în clasa goală, Doris le-a zis: „Ieremia ar trebui de fapt să fie într-o școală de copii specializată pe probleme pentru cei ca el, nu este bine ca el să stea într-o școală unde copiii nu prezintă probleme de învățare, mai ales că este o diferență mare între el și ceilalți copii din clasă”. Mama lui Ieremia a început să plângă, în timp ce soțul ei spunea: „Nu este nici o școală de acest gen prin apropiere, suntem siguri că lui îi place aici”. Doris a meditat pentru o vreme după ce au plecat ei, ar fi vrut să nu fie atât de dură cu ei. Până la urmă, Ieremia nu avea decât o boală cronică, dar nu era drept să-l țină în clasă. Ea avea 18 elevi pe care trebuia să-i învețe, iar Ieremia le distrăgea atenția, în plus, niciodată nu avea să învețe să citească sau să scrie. La ce bun să pierzi atât încercând?

            În timp ce să gândea ala situația asta, a avut un sentiment de vină: „Oh, Doamne, uite-mă cum mă plâng de problemele mele care nu sunt nimic în comparație cu durerea acestor oameni! Te rog, ajută-mă să fiu mai răbdătoare cu Ieremia!” Și din acea zi, a făcut eforturi să nu bage în seamă gemetele lui Ieremia. Într-o zi, Ieremia s-a dus până la catedra ei, târându-și după el piciorul bolnav. Apropiindu-se de ea, i-a spus: „TE IUBESC!” Și a zis atât de tare încât toți copiii din clasă au auzit. Au început să râdă pe ascuns. Fața lui Doris era roșie de rușine și bâlbâindu-se i-a zis: „E foarte frumos, Ieremia, dar acum du-te la locul tău, te rog”. Primăvara se apropia și copii, emoționați vorbeau despre Paște.

            Doris le-a spus povestea morții și învierii Domnului Iisus și despre renașterea naturii primăvara, a dat câte un ou mare de plastic fiecărui copil și le-a spus: „Vreau să luați acasă ouăle astea și să mi le aduceți mâine înapoi cu ceva înăuntru care să reprezinte o nouă viață, ați înțeles cu toții?” „Da”, au răspuns emoționați. Toți, mai puțin Ieremia, el doar a ascultat cu atenție și ochii lui nu au privit în altă parte decât la fața învățătoarei. În mod curios, de data aste nu mai gemuse. Să fi înțeles oare povestea morții și învierii Domnului Iisus? O fi înțeles tema pe care le-o dăduse învățătoarea pentru a doua zi? A doua zi de dimineață, 19 elevi erau în clasă, zâmbind și vorbind, în timp ce lăsau fiecare ouăle la catedră într-un săculeț de pânză. După ora de matematică, era timpul să deschidă ouăle. În primul ou, Doris a găsit o floare. „Oh, da, o floare este semnul unei vieți noi, când plantele încep să crească înseamnă că a venit primăvara”. O fetiță a ridicat mâna și a zis: „Hei, este al meu”. Următorul ou avea un fluture de plastic care părea real. Doris l-a ridicat și a spus: „Cu toții știm că omida se schimbă: crește și se transformă într-un fluture frumos și asta este într-adevăr tot o nouă viață”. Micuța Judith a strigat cu mândrie: „acesta este al meu”. Atunci Doris a deschis cel de-al treilea ou. A rămas surprinsă. Oul era gol!

            S-a gândit: „Cu siguranță este al lui Ieremia care bineînțeles că nu a înțeles instrucțiunile”. Ca să nu-l facă de rușine pe Ieremia, a luat oul și l-a pus încet alături pe catedră și tocmai voia să scoată alt ou când, deodată, Ieremia a strigat; „Nu vorbiți și despre al meu, doamna învățătoare?” Doris i-a răspuns: „Dar, Ieremia, oul tău este gol!” Ieremia a privit-o drept în ochi pe învățătoare și i-a spus cu blândețe: „DA; DAR ȘI MORMÂNTUL DOMNULUI IISUS ERA GOL!” Timpul parcă s-a oprit în loc până să mai zică ceva învățătoarea. Doris l-a întrebat: „Tu știi de ce era gol mormântul?” „Da!, a exclamat Ieremia, Domnul Iisus a fost crucificat și pus într-un mormânt, iar Tatăl lui l-a înviat!” Clopoțelul a sunat de pauză. În timp ce copiii ieșeau alergând în curte, Doris a început să plângă. O trecuse un fior cutremurător. Trei luni mai târziu, Ieremia a murit. Toți cei prezenți la înmormântare au fost surprinși să vadă 19 ouă pe mormântul lui Ieremia. Toate erau goale.

            Fie ca viața noastră să însemne o continuă renaște a lui Iisus[1].



[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 6, ed. Pauline, București, 2006, pp. 54-59.

miercuri, 19 februarie 2020

Zidul și parcul!

 



Zidul și parcul!

 

 

            Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu o voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fel așezat în locul aceluia.

Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit, se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”

Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].



[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 267-268

duminică, 3 noiembrie 2019

Toată lumea poate face ceva

 



Toată lumea poate face ceva

 

 

Principala diferență dinte un om obișnuit și un luptător constă în faptul că luptătorul consideră orice situație o provocare, în timp ce omul obișnuit consideră orice situație fie o binecuvântare, fie un blestem.

Don Juan

 

            Roger Crawford[1] avea tot ce îi trebuie ca să joace tenis, mai puțin două mâini și un picior.

            Când părinții lui Roger și-au văzut pentru prima dată fiul, ei au văzut un copil cu un singur deget ieșit direct din antebrațul drept și cu două degete ieșite din cel stâng. Pruncul nu avea deloc palme. Brațele și picioarele sale erau mai scurte decât cele normale. La piciorul drept avea doar trei degete, iar cel stâng era atât de contorsionat încă mai târziu a trebuit amputat.

            Mediul le-a explicat că Roger suferea de ectrodactilism, un defect din naștere rar întâlnit care afectează doar un copil din 90.000 în Statele Unite. Medicul a adăugat că Roger nu va putea umbla niciodată și că nu va putea avea grijă de el.

            Din fericire, părinții lui Roger nu i-au dat crezare medicului.

̶            Părinții mei mi-au spus întotdeauna că nu sunt decât atât de handicapat cât doresc să fiu, a declarat mai târziu Roger. Ei nu mi-au permis niciodată să îmi plâng singur de milă sau să profit de compasiunea celorlalți oameni în urma handicapului meu. Odată, am avut necazuri la școală din cauza că îmi predam întotdeauna prea târziu lucrările (Roger trebuie să țină pixul cu ambele mâini, așa că scrie foarte încet). L-am rugat pe tata să le scrie un bilet profesorilor mei, în care să le solicite prelungire de două zile pentru predarea temelor. Tata m-a refuzat și mi-a spus să încep să lucrez la teme cu două zile mai devreme!

            Tatăl lui Roger l-a încurajat întotdeauna pe acesta să facă sport, învățându-l să arunce și să prindă mingea de volei și să joace fotbal pe terenul sportiv al școlii. La vârsta de 12 ani, Roger a reușit să prindă un loc în echipa de fotbal a școlii.

            Înaintea fiecărui meci, Roger obișnuia să își vizualizeze visul, de a înscrie un eseu. Într-o zi, el a avut noroc. Mingea a ajuns la el și tânărul a început să alerge cât de tare putea cu piciorul său artificial către linia de marcare. În jurul lui, antrenorul și colegii săi îl aclamau din răsputeri. La linia de zece yarzi, un adversar l-a prins din urmă și s-a agățat de glezna lui stângă. Roger a încercat să își elibereze piciorul artificial, dar acesta s-a desprins de tot.

̶            Eram, încă în picioare, își amintește Roger. Nu știam ce altceva mai bun aș fi putut face, așa că am început să țopăi către linia de marcare. În sfârșit, arbitrul și-a ridicat fanionul. Am înscris un eseu! Chiar mai mult decât cele șase puncte marcate, privirea descumpănită a adversarului meu care rămăsese cu piciorul meu artificial în mână face toți banii!

            Dragostea de sport a lui Roger a continuat să crească, la fel ca și încrederea în sine. Nu toate obstacolele erau însă la fel de greu de depășit pentru el. de pildă, mâncatul în sala de mese alături de colegii săi s-a dovedit extrem de dureros pentru Roger (care se chinuia să își ducă mâncarea la gură), la fel ca și eșecurile sale de la cursul de dactilografie.

̶            Cursul de dactilografie m-a învățat o lecție valoroasă, povestește el: nu le poți face pe toate. Cel mai bine este să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le poți face cel mai bine.

            S-a dovedit că unul din lucrurile pe care le putea face Roger era să țină racheta de tenis. Din păcat, atunci când o rotea prea tare, o scăpa cu ușurință din mână. Întâmplarea a făcut să găsească într-un magazin de vechituri o rachetă cu mâner dublu, în care degetul său putea intra cu ușurință. Acest model i-a permis să folosească racheta la fel ca un jucător profesionist. Roger a practicat zi de zi, iar în scurt timp a devenit capabil să joace meciuri întregi, ba chiar să câștige o parte din acestea.

            El nu s-a oprit însă aici. A continuat să practice cu înverșunare și a făcut o operație la cele două degete pe care le avea la mâna stângă, fapt care i-a permis să prindă mai bine racheta, îmbunătățindu-și astfel foarte mult jocul. Deși nu avea nici un exemplu la care să se raporteze, Roger a devenit obsedat de jocul de tenis, și încetul cu încetul a început să câștige din ce în ce mai multe meciuri.

            El a continuat să joace tenis în timpul facultății, încheindu-și cariera cu 22 de victorii și 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul jucător de tenis cu handicap fizic certificat ca jucător și antrenor profesionist de către Asociația Tenismenilor Profesioniști din Statele Unitate. La ora actuală, Roger face turnee prin întreaga țară și ține seminare în care îi învață pe participanți ce înseamnă să fii un învingător indiferent de condiția ta.

̶            Singura diferență dintre voi și mine, le spune el participanților, este că voi îmi vedeți mie handicapul, în timp ce eu nu îl văd pe al vostru. Nu există om fără un handicap sau altul. Când oamenii mă întreabă cum cred că îmi voi depăși handicapul, le răspund că nu pot face orice face un om normal, dar în timp am învățat ce lucruri nu pot face cu nici un chip – de pildă să cânt la pian sau să mănânc cu bețișoarele chinezești – dar ceea ce este mai important, ce lucruri pot fac. De aceea, mă dăruiesc din tot sufletul lucrurilor pe care le pot face.

Jack Canfiel[2]



[1] Vorbitor motivațional și autor american de bestselleruri.

[2] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 212-215.

vineri, 29 decembrie 2017

O fetiță de 5 ani, maestră în credință

 



O fetiță de 5 ani, maestră în credință

 

            La Colegiul „Nuestra Señora del Pilar”, din Chapinero, în Bogota, în timpul unui curs al Escuela de Padres de Familia având ca subiect Credința, în al doilea semestru din 2001, unul dintre participanți a luat cuvântul și a spus:

-          „Azi dau mărturie personală despre un lucru pe care nici eu însumi nu l-aș fi crezut

vreodată”. La auzul acestor cuvinte, toți au făcut liniște; îl cunoșteau foarte bine pe care vorbea pentru că nu era foarte implicat în problemele religioase.

-          „În mine s-a întâmplat un lucru extraordinar. Avea cancer în ultima fază și, deși sunt

medic, nu-mi venea să cred, în ciuda durerii de cap continue. Am fost la mai multe clinici, unde mi-au făcut radiografii, și toate indicau același rezultat. Deși nu voiam să recunosc, existau probleme: cancer în ultima faza în propriul meu craniu!”

            În sala de conferințe era o liniște absolută.

-          „Într-o noapte am început să plâng împreună cu soția mea, deoarece trebuia să înfrunt

această fatală realitate. Ea nu știa ce să-mi spună, doar mă îmbrățișa. Dar după ușa se afla fiica mea de numai 5 ani, elevă la Colegio del Pilar, care ne găzduiește azi. În liniște, ea a venit și ne-a îmbrățișat pe amândoi și prin prudența sa a arătat înțelegere. A întrebat: «Tati, ce ți-a spus doctorul?» Nimic grav, am răspuns, preocupat să-mi ascund lacrimile.

-          „Dar tu ești medic. Analizele și durerea ta de cap zilnică… ce-ți spun?” avea un ton

patetic și demn de oamenii în vârstă.

-          „Da, sunt un pic bolnav…”

-          „Fetița m-a îmbrățișat cu multă blândețe până m-a făcut să plâng în brațele ei. Mi-a

spus suav:

-          „Liniștește-te, tati, în timp ce îmi mângâia zona parietală a capului, unde aveam acele dureri atroce”.

-          „În acea noapte, m-am lăsat ghidat de ea. M-a luat de mână, m-a dus în pat, s-a așezat

pe margine, m-a sprijinit și, ca o persoană adultă mi-a zis”:

-          „Dumnezeu nu mă dezamăgește!”

-          „M-a făcut să pun capul pe picioarele ei, și-a așezat mâinile pe partea capului care mă

durea, și cu o încredere și o credință nemaiîntâlnite, a spus”:

-          „Mami, hai să ne rugăm pentru sănătatea tăticului meu. Eu știu o rugăciune”.

-          „Și cu mâinile puse pe capul meu, și-a închis ochii și a afirmat din nou, cu o enfază

nemaipomenită”:

-          „Dumnezeu nu mă dezamăgește! – și a adăugat – mămico, să ne rugăm!

-          „închizându-și ochișorii, s-a rugat lent rugăciunea de la Virgen Pilar, pe care a învățat-

o la Colegiul, cu o devoțiune atât de profundă încât eu însumi eram înduioșat. Fără să știu cum, simțeam ceva ciudat în creierul meu. Într-adevăr, îmi reveneam în poala micului meu înger care se ruga cu atâta încredere. A terminat rugăciunea către Fecioară și a adăugat cereri:

« - Tu, Dumnezeul meu, nu mă poți dezamăgi. Tăticul meu trebuie să rămână sănătos. Tu nu mă dezamăgești! Mami și cu mine nu putem rămâne singure…»”.

-          „Sentimentul meu se transforma într-un respect imens pentru o persoană care îmi

dădea atâtea dovezi de maturitate și de încredere în Acela pe care eu îl dădeam la o parte… micul meu îngeraș îmi dădea lecții profunde de Credință”.

-          „Adevărul este că au început să-mi treacă durerile puternice de cap și, la insistențele

soției mele, am fost la ultima clinică unde îmi făcuseră radiografiile. Au făcut una șu nu a mai ieșit nimic, alta, și nimic. Au chemat persoana care îmi făcuse ultimele radiografii și era aceeași care se afla acolo la Raze X. au optat pentru un nou set de radiografii și nu au găsit nimic! Nu puteam să cred că acel cancer în ultimă fază plecase din creierul meu așa, ca și când…”.

-          „M-am dus și la celelalte clinici unde mi-am făcut mai multe radiografii deoarece, ca

Medic, nu voiam să accept că mă aflam în acel stadiu. Și ce surpriză mare! La nici una dintre clinici nu au apărut urme ale acelui rău teribil”!.

-          „Înțelegeți, dragi capi de familie, de ce m-am întors la Dumnezeu și că micuța mea de

numai 5 ani a fost mereu maestra mea în ce privește Credința”.

            Când și-a terminat mărturisirea, toți plângeam…, în liniște.

Sora Aracely Brajas, Rector[1]



[1]Sora aracely Brajas, care face parte din las Hermánás de la Carida din Santa Fe, a murit neașteptat într-un accident de mașină, după ce a dictat articolul de mai sus. Ea fusese martoră la cele întâmplate. Amintirea sa este nepieritoare pentru Colegio Nuestra Señora del Pilar din Chapinero, Bogota, unde era rector și director la Escuela de Padres. Odinească-se în pace! Apud Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 11, trad.: Sofia alexe, ed. Pauline, București, 2008, pp. 45-49.

Abandon total

 

Abandon total

 

Nu te neliniști din cauza greutăților vieții, din cauza suișurilor și coborâșurilor, din cauza dezamăgirilor, din cauza viitorului mai mult sau mai puțin sumbru. Dorește ceea ce dorește Dumnezeu. Oferă-i sacrificiul sufletului tău simplu în mijlocul neliniștilor și greutăților și, mai ales, acceptă voia Lui. Nu contează că te consideri un ratat dacă Dumnezeu te consideră pe deplin realizat după placul Lui. Lasă-te cu încredere în mâinile lui dumnezeu, cate te iubește și va ajunge la tine, deși tu nu-l vezi. Gândește-te că ești în mâinile Lui, ocrotit cu atât mai puternic cu cât te simți mai trist și dezolat. Trăiește fericit, trăiește în pace, nimic să nu te deranjeze, nimic să nu te neliniștească, nici oboseala, nici eșecurile. Fă să apară și să se mențină tot timpul un zâmbet dulce pe fața ta, mărturie că Dumnezeu te călăuzește mereu. Și în adâncul inimii tale pune, înainte de toate, tot ceea ce te umple de pacea lui Dumnezeu. Roagă-te cu ardoare și ai încredere.

(Părintele Teilhard de Chardin)[1].



[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 4, ed. Pauline, București, 2004, P. 88-89.

joi, 20 aprilie 2017

Nenorocire sau binecuvântare

 



Nenorocire sau binecuvântare

 

Într-un sat mic, trăia un bătrân cu băiatul lui de 17 ani.

Într-o zi, singurul cal alb cu care lucra a sărit gardul și a fugit cu niște cai sălbatici. Lumea din sat murmura: „Ce nenorocire pe dumneata, nea Cipriane!”, iar el, liniștit, răspundea: „Poate e o nenorocire, poate e o binecuvântare”.

La câteva zile după, calul alb s-a întors cu un alt frumos cal sălbatic, iar lumea îl saluta pe bătrân, zicându-i: „Ce noroc!”, la care nea Ciprian răspundea: „Poate e un noroc, poate e o nenorocire”.

După alte câteva zile, băiatul adolescent, în timp ce urca pe calul sălbatic pentru a-l îmblânzi, a fost dărâmat și și-a fracturat un picior și din cauza asta a început să șchiopăteze, iar oamenii îi spuneau bătrânului: „Ce nenorocire pe capul tău, omul”, la care el răspundea: „Poate e o nenorocire, poate e un noroc”.

După o vreme, a izbucnit războiul și toți tinerii din sat au fost luați la luptă în fruntea frontului, dar pe băiatul lui nu l-au luat pentru că șchiopăta. Și toată lumea din sat când îl saluta pe bătrân îi spunea: „Ce binecuvântare pe capul tău, nea Ciprian!” Iar el, cu credința lui de neclintit, a răspuns din nou: „Numai Dumnezeu știe, poate este o binecuvântare, poate este o nenorocire”.

Într-adevăr, numai Dumnezeu știe și el niciodată nu se înșală.

 

Mulțumiri lui Luis Vece[1].



[1]Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 5, trad.: Simona Tănăsescu, ed. Pauline, București, 2006, pp. 8-10.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină