Nenorocire sau binecuvântare
Într-un sat mic, trăia un bătrân cu
băiatul lui de 17 ani.
Într-o zi, singurul cal alb cu care
lucra a sărit gardul și a fugit cu niște cai sălbatici. Lumea din sat murmura:
„Ce nenorocire pe dumneata, nea Cipriane!”, iar el, liniștit, răspundea: „Poate
e o nenorocire, poate e o binecuvântare”.
La câteva zile după, calul alb s-a
întors cu un alt frumos cal sălbatic, iar lumea îl saluta pe bătrân, zicându-i:
„Ce noroc!”, la care nea Ciprian răspundea: „Poate e un noroc, poate e o
nenorocire”.
După alte câteva zile, băiatul
adolescent, în timp ce urca pe calul sălbatic pentru a-l îmblânzi, a fost
dărâmat și și-a fracturat un picior și din cauza asta a început să șchiopăteze,
iar oamenii îi spuneau bătrânului: „Ce nenorocire pe capul tău, omul”, la care
el răspundea: „Poate e o nenorocire, poate e un noroc”.
După o vreme, a izbucnit războiul și
toți tinerii din sat au fost luați la luptă în fruntea frontului, dar pe
băiatul lui nu l-au luat pentru că șchiopăta. Și toată lumea din sat când îl
saluta pe bătrân îi spunea: „Ce binecuvântare pe capul tău, nea Ciprian!” Iar
el, cu credința lui de neclintit, a răspuns din nou: „Numai Dumnezeu știe,
poate este o binecuvântare, poate este o nenorocire”.
Într-adevăr, numai Dumnezeu știe și
el niciodată nu se înșală.
Mulțumiri lui Luis Vece[1].
[1]Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 5, trad.: Simona Tănăsescu, ed. Pauline, București, 2006, pp. 8-10.
