Ioan Botezătorul, Sfântul - Preot prof. dr. Ene Braniște

 

Ioan Botezătorul, Sfântul

 

 

            Ales de Dumnezeu să fie Înaintemergătorul lui Hristos (gr. – mezoproporos = înainte; prodromos = înaintemergător), despre care Sf. Evanghelist Ioan spune: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Aceasta a mărturisit despre Lumină, ca toți să creadă prin el” (Ioan 1, 6-7). Ioan era fiul Elisabetei și a lui Zaharia, preot la templul din Ierusalim. Îngerul le-a vestit nașterea pruncului, căruia le-a poruncit să-i pună numele Ioan, pe când ei erau foarte bătrâni. Nașterea Sf. Ioan Botezătorul e sărbătorită de Biserică la 24 iunie și poartă în popor numele de Sânziene sau Drăgaică. Ioan a fost închinat templului, chiar de la nașterea sa. Crescând, el era foarte credincios și a plecat în pustie ca să se desăvârșească, trăind o viață aspră de post și rugăciune, întorcându-se în mijlocul oamenilor, la vârsta de 30 de ani, el a început să propovăduiască și să ceară oamenilor să creadă în Dumnezeu, spre a fi vrednici să-L primească pe Fiul Său, care urma să vină în curând. Ioan boteza, mărturisind: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei… Și eu nu-L cunoșteam pe el, dar Cel ce –am trimis să botez cu apă, acela mi-a zis: «Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu»” (Ioan 1, 26-27 și 33-34). „Și în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii și S-a botezat în Iordan de către Ioan (Marcu 1, 8). Sfârșitul lui Ioan a fost tragic, tăindu-i-se capul, din porunca regelui Irod Antipa, a cărui viață imorală a fost aspru denunțată și condamnată în predicile lui Ioan. Biserica creștină îl cinstește pe Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie, „Nașterea sa”; 7 ianuarie, ziua Sf. Ioan ca Botezător al Domnului; 29 august, „Tăierea capului Sf. Ioan” – zi de post și de rugăciune[1].

---

[1] Pr. Prof. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar de cunoștințe religioase, ed. Andreia, f.l., 2010, pp. 200-201.

Cinstirea Sfintei Fecioare Maria - Pr. Alexander Schmemann

 

Cinstirea Sfintei Fecioare Maria

 Pr. Alexander Schmemann

 

            Ceea ce am prezentat până acum nu este singurul conținut al anului liturgic. El include și un al doilea ciclu, închinat cinstirii Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului. Acesta constă în următoarele sărbători mai importante: Nașterea ei – 8 septembrie; Intrarea Maicii Domnului în Biserică – 21 noiembrie; sărbătoarea Bunei Vestiri – 25 martie; sărbătoarea Întâmpinării Domnului – 2 februarie[1]; și, în final, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului – 15 august. Ele ne amintesc despre diferite momente din viața Fecioarei Maria, însă nu sunt doar amintiri. Ele ne revelează cu adevărat ceea ce este viața umană în perfecțiunea ei, pentru că Fecioara Maria este Maica Domnului și, astfel, rodul cel mai bun, ultim, desăvârșit al umanității. Ea este sigura în care vedem ceea ce Dumnezeu a dorit când a creat ființa umană. Când privim la curăția ei, la iubirea ei față de Dumnezeu, la perfecțiunea ei, știm că toate gândurile noastre – „eu sunt bun”, „eu sunt rău”, „eu sunt mai bun”, „eu sunt mai rău” – sunt fără înțeles. Când ne gândim la iubirea ie cerească, la întreaga ei viață, știm că aceasta este viață umană reală și, de asemenea, realizăm cât de departe suntem noi de ea.

            Astfel, sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului nu este numai comemorarea nașterii ei, ci descoperirea adevăratului înțeles al intrării fiecărui om în lume. Din momentul în care suntem născuți, deja începem să împlinim destinul nostru uman. Aceasta înseamnă a realiza în condițiile și situația noastră personală nivelul de trăire pe care Fecioara Maria l-a realizat. Ce a făcut ea? Întâi de toate, ea a fost prezentată la Templu, și aceasta s-a întâmplat și cu noi: noi de asemenea am fost prezentați la Templu, în cadrul Botezului și Mirungerii. Aceasta înseamnă într-un sens că am fost scoși afară din această lume și intrăm în adevărata viață care este în Dumnezeu. Înseamnă că viața noastră este închinată și încredințată lui Dumnezeu. Prezentarea la Templu (adică Intrarea în Biserică – n. trad.) este sărbătoarea în care noi învățăm ce înseamnă dăruirea noastră lui Dumnezeu.

            Apoi urmează sărbătoarea Bunei Vestiri: comemorarea vestirii unice făcută Mariei, dar și comemorarea vestirii făcute fiecăruia dintre noi despre ceea ce trebuie să facem în această lume. Pentru că toți avem o vocației care nu este pur și simplu „a reuși” în viață, ci mai degrabă a împlini dorința lui Dumnezeu, „planul” Său unic pentru fiecare dintre noi. Acestei vestiri Fecioara Maria i-a răspuns da. Acest da al ei este acela care face posibil un da al nostru în fața lui Dumnezeu, pentru că răspunsul ei a făcut posibilă venirea lui Hristos la noi. În ea bucuria și supunerea față de dorința lui Dumnezeu, „facă-se voia Ta”, este revelată, dar și dată nouă.

            Următoarea este sărbătoarea întâmpinării Domnului, când ea oferă pruncul ei lui Dumnezeu. Această sărbătoare are sens nu numai pentru mame, ci pentru toată ființa umană, pentru că adevăratul înțeles al vieții noastre și a tot ceea ce există în ea stă în oferirea lor lui Dumnezeu. Uneori, vorbind despre ceva sau cineva pe care noi îl iubim sau de care purtăm grijă, zicem, „acesta este copilul meu”! Dar indiferent ce „copil” avem, trebui să-l oferim lui Dumnezeu. Viața umană adevărată înseamnă să realizăm că totul aparține lui Dumnezeu, și nu există bucurie mai mare decât aceea de a oferi lui Dumnezeu pe acelea pe care-I aparțin. La Sf. Liturghie zicem: „Ale Tale dintru ale tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Totul capătă înțelesul adevărat și ne aparține cu adevărat când noi îl oferim lui Dumnezeu cu bucurie, mulțumire și cu iubire.

            Ultima sărbătoare a acestui ciclu este Adormirea Maicii Domnului. Acum vara este aproape de sfârșit; fructele și florile sunt frumoase; frunzele devin aurii și roșii, dar ele sunt încă vii. Natura s-a împlinit pe ea însăși și totul se pare că a atins perfecțiunea. În mijlocul acestei lumi minunate, noi sărbătorim, într-un sens voios, moartea Fecioarei Maria, și afirmăm în imnele noastră că ea nu a fost părăsită în moarte. Pentru că așa de mare a fost iubirea ei, așa de mare a fost puterea luminii, pe care ea a avut-o în ea însăși și a vieții ei cu Dumnezeu, că a fost ridicată din moarte către Hristos; și în aceasta, în înălțarea ei, a început învierea noastră, a tuturor. Sărbătoarea o descoperă pe care ca primul rod al Învierii lui Hristos. Dar ceea ce s-a întâmplat cu ea se întâmplă și cu noi; calea ei este calea noastră. Contemplarea vieții noastre prin ea, ființa umană desăvârșită[2].

---

[1] În Biserica Ortodoxă, sărbătoarea Întâmpinării este închinată Mântuitorului Hristos, accentul punându-se pe persoana Dumnezeiescului Prunc, ceea ce a și dat numele sărbătorii „Întâmpinarea Domnului”. În Biserica Romano-Catolică accentul se pune pe persoana Fecioarei Maria, care a venit la templu pentru a se curăța, așa cum prevedea Legea. Aceasta a și dat numele sărbătorii: „Festum Purificationis Beatae Mariae Virginis”. Vezi Pr. Ene Braniște, Liturgică generală, București, 1985, p. 204. De concepția catolică despre această sărbătoare au fost influențați și unii teologi ortodocși, așa cum se poate vedea și în cazul autorului de față. Vezi și Dr. Dragomir Demterescu, „Cinstirea și venerațiunea Sfintei Fecioare”, în: Biserica Ortodoxă Română, XXXVIII (1914), 8, pp. 796-797.

[2] Pr. Alexander Schmemann, Liturghie și viață. Desăvârșirea creștină prin intermediul experienței liturgice, Traducere Pr. Viorel Sava, Basilica, București, 2014, pp.130-132.

Întrebarea 78 I se îngăduie predicatorului mirean să se urce și să propovăduiască din tronul arhieresc sau să stea doar pe prima treaptă a acestuia, și aceasta cu pogorământ?

 

Întrebarea 78

I se îngăduie predicatorului mirean să se urce și să propovăduiască din tronul arhieresc sau să stea doar pe prima treaptă a acestuia, și aceasta cu pogorământ?

Înainte să răspundem la această întrebare a preacucernicului preot, este nevoie să clarificăm anumite lucruri.

Tronul canonic al episcopului nu este cel care, se găsește în partea dreaptă a bisericii, ci cel care se înalță în fundul absidei sfântului Altar, exact în spatele Sfintei Mese. Adică este „scaunul cel de sus”, tronul central, care după ermineuții bizantini ai sfintei Liturghii, preînchipuie tronul slavei Domnului sau pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care, prin nașterea mai presus de fire, s-a făcut tronul Împăratului slavei.

În bisericile vechi, mai ales în catedralele mitropolitane, exista și mai există încă acest tron. În acesta urcă arhiereul după Vohodul Mic al Sfintei Liturghii și aici rămâne și astăzi în timpul cântării „Sfinte Dumnezeule…”. În aceasta este interzisă urcarea nu doare a preoților slujitori, ci și a arhiereului din altă eparhie, când slujește episcopul locului în biserica eparhiei lui.

În mod special, el este legat și de întronizarea, după tradiție, a noilor arhierei, care, împreună cu celelalte prerogative pe care le au în eparhia lor, au și „înscăunarea în tronul cel sfânt”. Cu mult mai mult este interzisă urcarea pe tron a oricărui mirean.

Celălalt tron care se află în partea centrală a  bisericii este mult mai nou și a fost pus acolo după înălțarea catapetesmei, pentru ca arhiereul să se urce la adunările liturgice, astfel încât să fie văzut de popor.

În izvoare este numit „strana arhiereului” sau „stana stăpânului”. După o altă versiune era tronul împăratului bizantin, pe care într-un mod oarecare îl moștenea arhiereul eparhiot după căderea împărăției, chiar dacă este știut că și înainte de cucerire aveau un asemenea tron, în naos, și arhiereii.

La mănăstiri, îl folosește egumenul la marile sărbători și, când este prezent suveranul, îi cedează acestuia locul de cinste. În Bisericile slave nu există un asemenea gen de tron arhieresc. Prin ceea ce am scris, nu vrem să subestimăm sfințenia lui. Acesta este tronul episcopului și chiar în lipsa lui este tămâiat de preot și diacon, înaintea lui înclinându-se slujitorii, la vremea potrivită.

Deoarece acum predicatorul, cleric sau mirean, învață poporul în timpul Sfintei Liturghii sau în timpul altor slujbe cu permisiunea și la porunca episcopului, nu este păcat dacă folosește și strana arhierească pentru rostirea predicii sfinte.

De altfel, în multe bisericii, scaunul arhieresc este doar semnul locului sfânt, căci din pricina poziției lui și a înălțimii, poate să fie folosit ca scaun. Este de la sine înțeles că predicatorul se va urca și va sta în acesta cu evlavia și reținea cuvenită. Dacă va sta pe trepte sau va păși pe pardoseala tronului, depinde de înălțimea scaunului arhieresc și de înălțimea treptelor, care de multe ori sunt mai puțin practice, încât vorbitorului să simtă confort elementar în starea și în mișcările lui. Această chestiune, însă, este pe planul doi. Esențialul este să se audă cuvântul lui Dumnezeu cât mai des cu putință și să se folosească drept amvon și strana arhiereului, lucru care, de altfel s-a impus aproape peste tot[1].

---

[1] Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la problemele liturgice, vol. I, traducere Preot Victor Manolache, ed. Bizantină, București, f.a., pp. 145-146.

Le este îngăduit predicatorilor mireni să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?

 

Le este îngăduit predicatorilor mireni

să îmbrace rasă când vorbesc în biserică și după aceea s-o scoată?

Predicatorului mirean care propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu în biserică socotesc nu numai că i se îngăduie, dar i se impune să poarte rasa în timpul predicii dumnezeiești.

Dacă se înveșmântează cu haina aceasta psalții și paraclisierii, care săvârșesc în biserică lucrări mai mici, cu mult mai mult cel care, împreună cu preotul liturghisitor, împlinește slujirea sfântă în adunarea creștină, adică vestirea voii lui Dumnezeu, această demnitate profetică a Domnului.

Astfel, înfățișarea lui devine serioasă, plină de respect și potrivită cu înalta lucrare pe care o săvârșește. Înveșmântarea vorbitorului cu haina sfântă, arată în mod expresiv că predicatorul nu vorbește de la sine, nici nu-și propovăduiește învățăturile proprii, ci este organul Bisericii, care, la porunca și cu voia episcopului, învață poporul și tâlcuiește cuvântul lui Dumnezeu, slujind astfel, după apostolul Pavel, Evanghelia lui Dumnezeu (Romani 15, 16)[1].

---

[1] Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la problemele liturgice, vol. I, traducere Preot Victor Manolache, ed. Bizantină, București, f.a., p. 144.

Vizitele Pastorale - Hrab Alexandru

    Articol despre vizitele pastorale ale preotului.  Apărut în revista Arhiepiscopiei Timișoara, Învierea, anul XXV, NR. 29 (563), Serie Nouă, noiembrie 2014.

Vizitele Pastorale - Hrab Alexandru

Vizitele pastorale

Prof. Alexandru Hrab

Trăim într-o lume secularizată în care membrii Bisericii se îndepărtează tot mai mult de Adevăr, se îndepărtează tot mai mult de calea care duce spre Hristos. Falsele valori stau la loc de cinste pe când adevăratele valori sunt considerate demodate fiindcă ele ar îngrădi chipurile libertatea omului. Acesta este mediul în care preotul, ca și păstor sufletesc al parohiei este chemat să intervină pentru ca păstoriții să-și găsească din nou calea spre Dumnezeu. Urmând cuvintelor și exemplului Mântuitorului care a spus că „n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10 ,45) și că „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale”.(Ioan 10 ,11), preotul trebuie să caute să fie păstorul cel bun care să-și pună sufletul și să-și slujească enoriași.

Una dintre metodele de intervenției pe care le poate folosi preotul în folosul slujirii credincioșilor, pe lângă oficierea sfintelor Slujbe, pe lângă predica duminicală și orele de cateheză este reprezentată de vizitele pastorale. Dar ce sunt vizitele pastorale? În linii mari sunt „întâlniri ale preotului cu enoriașii săi, în casele acestora sau în instituțiile în care aceștia își desfășoară activitatea”[1]. Astfel, putem să spunem că vizitele pastorale sunt întâlniri ale preotului cu toți membrii parohiei, de la cei mai mici, până la cei mai bătrâni, întâlniri care au loc de obicei la casele acestora, în care preotul stă de vorbă cu ei și în care caută să afle nevoile lor și în același timp să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu.

            Părintele Nicolae Necula de la Facultatea de Teologie din București a împărțit vizitele pastorale în vizite sistematice sau programate, adică cele care se efectuează după un plan bine stabilit, bine pus la punct și vizite întâmplătoare, adică vizitele care țin de îndatoririle liturgice ale preotului față de credincioși din parohiei[2]. Totuși trebuie să ne punem întrebarea dacă aceste vizite întâmplătoare care țin de nevoile liturgice ale credincioșilor se pot considera cu adevărat vizite în sensul propriu al cuvântului din care credincioși pot învăța câte ceva? Dacă ele se fac mai ales atunci, după cum afirmă părintele, când omul se află în boală sau la sfârșitul vieții pământești[3] acei oameni ce mai pot învăța, ce mai pot discuta cu preotul când lor le stă gândul la necazul care s-a abătut sau care se abate asupra lor? Este adevărat că și aici preotul poate să-i îmbărbăteze ajutându-i să-și pună nădejdea în Dumnezeu, dar în astfel de momente este greu că cei păstoriți să se gândească la nădejde. Și așa de multe ori în unele locuri a devenit o tradiție ca doar atunci când cineva „trage să moară” preotul să meargă să-l viziteze. Este bine și de folos ca preotul să-i viziteze pe cei aflați în suferință, dar acest lucru trebuie să fie constant și nu doar atunci când aceștia sunt într-un stadiu final al bolii[4] și astfel nici cel bolnav, dar nici ceilalți credincioși nu vor vedea în preot pe cel care aduce moartea, ci pe cel care dă nădejde, care dă speranță pe cel care vine să-L aducă pe Hristos Care dă vindecare.

Privind de această dată spre vizitele sistematice, observăm că la aceste vizite au fost încadrate și vizitele legate de marile sărbători, pentru binecuvântarea casei[5]. Și aici intervine o problemă, de exemplu, într-un sat mare sau la orașe, unde sunt totuși mai mulți slujitori la o parohiei, mai există timpul necesar ca preotul să poată să stea de vorbă și să asculte probleme de la fiecare casă pe care o binecuvintează?

Cu adevărat cele prezentate mai sus reprezintă vizite, dar ele sunt vizitele de necesitate, vizite sacramentale, vizite în care se discută prea puțin despre nevoile oamenilor, în care prea puțin se ține cont dorințele lor, așa cum ar trebuie să fie după părerea noastră vizitele pastorale. Plecând de la cele enunțate,  nu vedem rostul împărțirii vizitelor pastorale în vizite programate și ocazionale, ci vizitele ar trebui să fie pe ordinea de zi a agendei preotului o continuă lucrare a acestuia. De preferabil ar fi, dacă s-ar putea și ar permite timpul să nu treacă o zi în care preotul să nu viziteze măcar o familie din parohie. Un bun exemplu de vizite pastorale poate fi urmărit și în romanul „Lucrătorii viei”[6].

            Din păcate pentru mulți dintre preoți vizitele pastorale nu au o importanță deosebită. Se mulțumesc cu faptele prezentate mai sus și atât, uitând parcă cuvintele Mântuitorului: „adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25, 45).

a)      De aceea nu putem să nu vedem importanța vizitelor pastorale, mai ales pentru un preot venit nou în parohie pentru că reprezintă un bun prilej ca preotul să-și cunoască viitorii enoriași și să-și aleagă colaboratorii potriviți pentru ca în viitor să-și pună în mișcare toată parohia, așa cum afirmă părintele Gheorghios Kapsanis „preotul poate să pună în mișcare toată parohia lui și să insufle un interes catehetic în toate cadrele și membrii ei, astfel încât toți să colaboreze la lucrarea catehetică, fiecare în felul său propriu, unul prin rugăciune, altul prin exemplul și sfaturile lui, iar altul prin susținerea economică a lucrării catehetice. Preotul catehet transformă parohia într-o parohie care catehizează. Psalții, epitropii, paracliserul, dobândesc o conștiință catehetică”[7].

b)      Un alt rol important al acestor vizite este acela că prin ele, preotul poate cunoaște întreaga situație financiară a membrilor parohiei. Astfel, va putea ca să ceară sprijinul persoanelor bine puse la punct din punct de vedere financiar pentru a le ajuta pe acele persoane din parohiei mai năpăstuite de soartă.

c)      Un alt mare rol pe care îl au vizitele pastorale este legat de problemele spirituale ale credincioșilor. Așadar, preotul va putea sta de vorbă cu ei dându-le un sfat potrivit pentru că de multe ori un cuvânt face mult și astfel, enoriași vor vedea în preot un adevărat părinte pe care simte durerea atunci când fii săi sufletești sunt bolnavi spiritual. Despre necesitatea vizitarea celor bolnavi trupește numai amintim aici fiindcă am amintit mai sus.

d)     Un alt beneficiu al vizitelor pastorale îl reprezintă împrietenirea preotului cu cei mai mici membri ai familie. Astfel, copiii vor fi familiarizați cu preotul și nu vor vedea în acesta un om înfricoșător așa cum i-au învățat părinții, ci un prieten de nădejde, un om la care vor ști să apeleze atunci când au probleme grave.

e)      O altă situația care impune vizită pastorală este dată de construirea unui nou locaș de închinare, sau pentru înzestrarea locașului cu obiecte necesare cultului, sau pentru pictarea ei, de asemenea, pentru întreținerea cimitirului sau a unor clădiri anexe bisericii[8]. Preotul va merge însoțit de epitrop și de preferabil un membru al consiliului parohial pentru a vedea fiecare familie din parohiei cum și în ce fel poate să ajute la ducerea la bun sfârșit a celor începute.

Ca o concluzie preotul nu trebuie să uite „să-i viteze în mod regulat și constant pe cei bolnavi, pe cei în vârstă, pe cei săraci și pe cei care se află în diferite situații grele. El trebuie să-i consoleze, să le insufle curaj, să le dea speranță și să se îngrijească de ajutorarea lor”[9]. Și să fie conștient că acest lucru nu se poate realiza fără ajutorul vizitelor pastorale.

În câteva cuvinte putem spune că prin vizitele pastorale se continuă Liturghia din Biserică sau am putea spune că ele reprezintă o „Liturghie după Liturghie”. Ele ne arată că Liturghia nu rămâne doar la actul săvârșirii ci ea se continuă în viața preotului și implicit prin vizita preotului și în viața credincioșilor. Ele sunt ocazii prin care preotul poate să-și cunoască enoriași mai ales dacă este un preot venit nou un parohie. De asemenea, ele reprezintă un prilej de a sta de vorbă cu membrii Bisericii și a-i învăța. Reprezintă un prilej de-a-i cerceta pe cei aflați în suferință. De asemenea, urmând exemplul păstorului și turma va începe să-și facă vizite și astfel se va restabilii pentru oameni comuniunea pierdută. Am putea spune că vizitele pastorale fac parte din marea misiune pastorală și de catehizarea pe care preotul o are primită de la Hristos și prin care preotul nu face altceva decât să-i conducă pe oameni spre Hristos.

Bibliografie

·         ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006.

·         Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.

·         Iosu, Lect. Univ. Dr. Mihai, Studii de Teologie practică, ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2009.

·         Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, ed. IBMBOR, București, 2004.

·         Matallinos Gheorghios D., Parohia – Hristos în mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004.

---

[1] Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, „Ce sunt vizitele pastorale, când se fac și ce rol au ele în activitatea preotului?”, în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, ed. IBMBOR, București, 2004, p. 285.

[2] Ibidem, p. 287.

[3] Ibidem, p. 291.

[4] În legătură cu pastorația bolnavilor recomandăm studiul Părintelui Lect. Univ. Dr. Mihai Iosu, „Priorități pastorale: bolnavi”, în Studii de Teologie practică, ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2009, pp. 77-100.

[5] Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., pp. 288-289.

[6] Este vorba despre romanul lui Dumitru Beleneș, apărut la editura Oastea Domnului din Sibiu în anul 2012, roman în care aceste prezintă primii 10 ani din viața preotului Ioan Mirea, cel care va ajunge mai târziu Episcopul Iosif Gafton.

[7] Gheorghios D. Matallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 117.

[8] Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., p. 290.

[9] Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 97.

loading..