Sf. Grigorie de Nyssa - Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman

 

Sf. Grigorie de Nyssa

 

Viața. Sg. Grigorie de Nyssa s-a născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei, ca frate mai mic al Sf. Vasile cel Mare. A primit educația și instrucția elementară în familie, îndeosebi de la sora sa Macrina și de la fratele său Vasile, pe care-l stima în chip deosebit numindu-l „tatăl și învățătorul său” (Scrisoarea 13) și pe care-l compara cu Moise, cu Samuel, cu Ilie, cu Ioan Botezătorul și cu Pavel. Și-a completat cultura prin legătura sa cu Libaniu și alți oameni de seamă ai timpului. Grație atmosferei din familie, Grigorie a îndrăgit Biserica și a ajuns chiar până la rangul de citețe în ierarhia inferioară. Petru motive pe care nu le cunoaștem bine, el s-a depărtat de Biserică, a devenit profesor de retorică și s-a căsătorit. A profesat câtva timp retorica, dar în urma morții soției sale Teosebia, „cu adevărat sfântă și cu adevărat soție de preot” și în urma îndemnurilor fratelui său Vasile și a prietenului său Grigorie de Nazianz, autorul nostru s-a retras la mănăstirea întemeiată de fratele său Vasile, pe malul râului Iris în Pont. A stat aici aproximativ 10 ani, până în 371, când Sf. Vasile l-a ales episcop de Nyssa, o mică localitate în partea extrem răsăriteană a Capadociei. Ca episcop, Sf. Grigorie n-a mulțumit exigențele administrative și misiunile de politică bisericească ala fratelui său. Dacă Sf. Grigorie de Nyssa făcea figură de diplomat mediocru, în schimb el era foarte învățat și de o credință profundă. Pentru a scăpa de el, arienii i-au înscenat vina de a fi delapidat niște bunuri bisericești. E condamnat de arieni într-un sinod local la Nyssa, unde a fost depus din treaptă, la 376. Ar fi fost arestat, dacă n-ar fi fugit. După moartea lui Valens (9 august 378), el se reîntoarce și e primit triumfal (Scris. 6). După moartea fratelui său Vasile, sf. Grigorie se prezintă ca unul din apărătorii „cei mai autorizați ai Ortodoxiei în Asia Mică. Sinodul de la Antiohia (379) îi încredințează misiunea de inspector bisericesc în Pont, Palestina și Arabia. În acest timp el e ales mitropolit de Sevasta, în Armenia, unde a fost reținut zice el – câteva luni, ca „într-o captivitate babilonică” (Scris. 19). Telentul oratoric și știința teologică ale Sf. Grigorie au fost apreciate superlativ la sinodul Ii ecumenic (381) unde el a fost proclamat „stâlp al Ortodoxiei”. Renumele de care se bucura ca orator a făcut ca Sf. Grigorie să fie chemat să rostească numeroase necrologuri, printre altele pe acelea la moartea prințesei Pulheria și la moartea împărătesei Flaccilla. Știm că el a luat parte și la un Sinod de la Constantinopol în 349. După această dată nu se mai știe nimic despre el. a murit probabil în 394 sau 395. Sf. Grigorie de Nyssa are într-un grad mai mic calitățile de administratori ale Sf. Vasile și e un orator mai puțin elegant ca Sf. Grigorie de Nazianz, dar el îi egalează pe amândoi în teologie și îi depășește prin puterea de speculației.

Opera. Scrieri și omilii exegetice: Despre crearea omului, scrisă în 379, după moartea sf. Vasile și dedicată fratelui său mai mic, Petru de Sevasta. Această lucrare completează Omiliile Sf. Vasile la Hexaemeron, care s-au oprit la ziua a cincea a creației. Lumea a fost făcută pentru om, care e regele ei. Slăbiciunea aparentă a omului a făcut posibilă dezvoltarea civilizației. Omul e chipul lui Dumnezeu, ca și Acesta, chipul este netrupesc, dar sufletul rezidă în trup. Partea conducătoare a sufletului, adică mintea, nu sălășluiește într-o parte specială a trupului. Explciă alegoric crearea sexelor. Combate concepția origenistă despre preexistența sufletelor, dar reține ideea de apocatastază și de mântuire generală. Materia, ca și răul, sunt umbre. Ele vor dispărea. Combate metempsihoza. Trupul și sufletul încep odată și se dezvoltă în paralel. Sfârșitul tratatului se ocupă cu descrierea amănunțită a structurii corpului (Puech, op. cit., III, p. 402-404); Apologie, adresată fratelui său Petru pentru Hexaemeron scrisă puțin timp după cea precedentă. Ea e menită să răspundă la unele nedumeriri și critici pe care le treziseră Omiliile la Hexaemeron ale sf. Vasile. Ideea de creație se poate armoniza cu aceea de evoluție. Puterea și știința întrebuințate de Dumnezeu pentru crearea fiecărei părți a totului sunt urmate de o înlănțuire necesară potrivite unei anumite ordini. Ceea ce rațiunea explică logic, Moise a exprimat istoric. Toate lucrurile existau potențial în primul impuls creator al lui Dumnezeu ca o putere seminală aruncată pentru crearea lumii, dar în act. Lucrurile individuale nu existau încă (P.G. 44, col. 77 D). creația a avut loc odată (Ibidem, col. 77 C). Natura este în continuă mișcare și transformare (Ibidem, col. 108 AB). Elementele au deosebiri și corespondențe care ușurează trecerea de la unul al altul; Despre viața lui Moise, scrisă către sfârșitul vieții, fiindcă autorul vorbește în ea despre perii săi albi. Poarte ca subtitlu Despre desăvârșirea cea după virtute și e adresată unui tânăr Cezar, care-i ceruse un model de viață perfectă. Autorul la începutul lucrării spune adresantului ce-i e greu să dea răspuns la o asemenea problemă, pentru că virtutea este în continuu progres,. Cu toate acestea, deși desăvârșirea în sine este inaccesibilă, totuși se poate face o idee despre ea cercetând viața aleasă a oamenilor îmbunătățiți, dintre care cel dintâi e Moise. Moise pe muntele Sinai, simbolizează râvna sufletului omenesc după unirea cu Dumnezeu. Ex expune viața lui Moise, după care se meditează mistic faptele din cadrul acestei vieți. Despre ??????????. este un mic tratat de demonologie. Comentând textul din I regi 28, 12-18, autorul, spre deosebire de Origen, dar în acord cu Metodiu de Olimp și cu Eustațiu de Antiohia afirmă că umbra care s-a arătat lui Saul n-a fost sufletul lui Samuil ci un demon supus vrăjitoarei din Endor (P.G. 45, col. 112, VII C). La titlurile Psalmilor e o introducere la studiul Psalmilor. În fond e un tratat de desăvârșire vorbind despre înălțarea spirituală a sufletului prin virtute: La Psalmul VI, despre Octavă, completează lucrarea precedentă, tratând despre purificare și ascensiune spirituală: tâlcuire exactă la Eclesiastul lui Solomon în opt omilii, dă o interpretare morală acestei cărți. Scopul este înălțarea mistică. Tâlcuire exactă la Cântarea Cântărilor în 15 omilii, interpretează cuprinsul acestei cărți în sensul nuanței mistice a sufletului cu Dumnezeu. La Noul Testament, autorul ne-a lăsat următoarele serii de omilii: Despre Rugăciunea domnească, în cinci omilii, dintre care prima tratează despre rugăciune în general, iar celelalte dau tâlcuirea ortodoxă clasică. La fericiri, în opt omilii care tratează, în general, despre aceeași înălțare a sufletului către Dumnezeu. Lucrările exegetice ale Sf. Grigorie de Nyssa au o importanță deosebită pentru doctrina sa teologico-mistică și filosofică. Fie stau sub influență neoplatonică și se servesc general de metoda alegorică.

Scrieri dogmatico-polemice. Operele polemice: Contra lui Eunomiu, în 12 cărți, sau 13 cărți dacă a 12-a se împarte în două. Autorul combate aici în primul rând una din operele cele mai de seamă ale lui Eunomiu contra Sf. Vasile. Apologia apologiei, în trei cărți, apoi o Expunere de credință a ereziarhului prezentată de această dată împăratului Teodosie în 383. Apologia apologiei pe care o combate Sf. Grigorie poate fi reconstituită aproape în întregime din opera ????????????? Sf. Grigorie combate cu măiestrie erezia eunomiană deși el este inegal în opera sa. Contra lui Eunomiu. El nu prezintă întotdeauna cu claritate obiecțiile adversarului și propriile sale replici nu sunt ireproșabil organizate; Contra lui Apolinarie, combate tratatul lui Apolinarie intitulat Demonstrația întrupării divine după asemănarea omului. Această lucrare e cea mai importantă dintre toate scrierile antiapolinariste păstrate. Cuprinde 59 capitole. Autorul rezumă fidel opera lui Apolinarie și combate hristologia apolinaristă în linii mari și în amănunt. Tratatul Contra lui Apolinarie e o lucrare de adâncime și autoritate în teologia Capadocenilor; Contra lui Apolinarie-Către Teofil al Alexandriei scris înaintea tratatului precedent, semnalează patriarhului din Alexandria primejdia apolinarismului și cere condamnarea acestuia; Despre Sf. Duh, contra macedonienilor și pnevmatomahilor, în 25 capitole, lucrare mediocră.

Opere dogmatice: Marele Cuvânt Catehetic, cea mai importantă și sistematică operă dogmatică a Sf. Grigorie de Nyssa. E scrisă, probabil pe la 385 și cuprinde 40 capitole, afară de introducere. E adresată dascălilor creștini însărcinați cu instruirea catehumenilor. Introducerea tratează despre metoda pe care trebuie s-o folosească dascălul. Cuprinsul lucrării are trei părți: 1) Prima (cap. 1-4), tratează despre Dumnezeu și Sf. treime; 2) A doua (cap. 5-32) despre păcat, despre întrupare și mântuire prin Hristos; 3) A treia (capitolele 33-37) despre Botez și Euharistie; cp. 38-40 vorbesc despre roadele credinței. În cursul expunerii, autorul combate pe arieni, apolinariști, manihei, iudei și păgâni. Tratatul Sf. Grigorie e substanțial, dens, plin de tot ceea ce cugetarea elenică și creștină au creat mai solid și mai rezistent, uneori original, dar adesea sub influență platonică, origenistă, atanasiană sau chiar sub influența Sf. Metodiu de Olimp (A Puech, op. cit., III, p. 424). E o punte dogmatică între tratatul lui Origen – Περίαρχων și acela a lui Ioan Damaschin – Dogmatica; Cuvânt despre suflet și despre înviere sau Macrinia, consacrat surorii sale Macrina și scris probabil pe la 380. E o imitație parțial reușită a celebrului dialog platonic Phaidon, care relatează ultimele momente și idei ale lui Socrat despre moarte. Sf. Grigorie pune pe seama surorii sale Macrina ideile sale despre originea omului, despre suflet, despre moarte, despre învierea morților și apocatastază; Contra destinului e reproducerea unei discuții avute cu un filosof păgân la Constantinopol. Acest filosof pe cate Grigorie voia să-l convingă să treacă de la păgânism la creștinism, susținea morțiș că totul e supus destinului și că dacă el e destinat să ajungă creștin, va ajunge chiar fără voia creștinilor, că împotriva destinului nu se poate face nimic. Autorul nostru întreabă dacă destinul nu e Dumnezeu, la care filosoful răspunde ironic și negativ. Rolul astrelor în viața oamenilor nu se poate stabili cu certitudinea și cu precizia de care vorbește filosoful; Despre copiii care mor de timpuriu, către Hieriu încearcă să justifice Providența față de moartea timpurie a atâtor ființa omenești; Despre Sf. Treime și Contra pnevmatomahilor că Sf. Duh e Dumnezeu, către Eustațiu; Despre deosebirea dintre esență și ipostasă, către Petru fratele său. Despre suflet către Tațian, nu sunt de o autenticitate sigură; Că nu sunt trei Dumnezei, către Ablabiu, încearcă să demonstreze că cele trei Persoane ale Sf. treimi, îndeosebi despre Fiul și Sf. Duh și raportul acestora cu Tatăl; Sf. Duh e Dumnezeu; Contra grecilor, după noțiunile comune discută fără ajutorul Scripturii noțiunile de persoană, esență și ipostasă pe care le aplică Persoanele Sf. Treimi; cuvânt despre dumnezeirea Fiului și Sf. Duh, ținut la Constantinopol în 383, îi combate pe anomei, pe care-i compară cu epicurienii, adică cu ateii.

Scrieri ascetice: Despre feciorie, scris înainte de episcopat, pe la 370. Fecioria face din suflet mireasa lui Hristos pe care acesta o cheamă spre o desăvârșire din ce în ce mai mare. Autorul nostru citează ca modele de feciorie pe Maria sora lui Moise, pe Fecioara Maria, pe Iisus Hristos, pe Ap. Pavel și pe toți aceia care ca și el au vrut să fie răstigniți împreună cu Hristos. Viața Sf. Macrina, sora autorului și a Sf. Vasile. Această biografie scrisă cu talent și căldură arată cum se practica asceza în Ponta, în veacul IV. Macrina aceasta, numită cea tânără, nepoată a Macrinei celei Bătrâne, a jucat un rol mare în educația și orientarea tuturor fraților ei, de la Sf. Vasile cel Mare până la Sf. Petru de Sevasta. Ea a determinat, prin învățătura creștină și prin aleasa ei viață personală, pe frații ei, la îmbrățișarea vieții ascetice și a râvnei după desăvârșire. Patru lucrări mici tratează special problema desăvârșirii: 1) Către Harmonios despre sensul numelui de creștin; 2) Către monahul Olimp despre desăvârșire și cum trebuie să fie creștinul; 3) Despre ținta cea după Dumnezeu și despre asceza cea adevărată; 4) Către cei mâhniți de pedepse.

Cuvântări morale: 1) Contra celor ce amână Botezul; 2) Contra cămătarilor; 3) Despre iubirea de săraci și despre binefacere, două cuvântări; 4) La cuvântul „Cine face desfrânare păcătuiește față de propriul său trup”; 5) Către cei îndurerați pentru cei ce s-au mutat din această viață în iad; predici la sărbători împărătești; 1) La Bobotează; 2) Cinci predici la Paște, dintre care se pare că a doua și a cincea nu sunt autentice: 3) La înălțarea lui Hristos; 4) Cuvânt la Sf. Duh (sau la Rusalii); Panegirice: 1) La Sf. Ștefan întâiul mucenic, două cuvântări; 2) La marele mucenic Teodor; 3) La Sf. patruzeci de mucenici, două cuvântări; 4) La patruzeci de mucenici; Necrologuri: 1) Cuvânt funebru la Marele Vasile, propriul frate; 2) Lauda Sf. Părintelui nostru Efrem; 3) Cuvânt funebru la Marele Meletie, episcopul Antiohiei; 4) Cuvânt la moartea Pulheriei; 5) Cuvânt funebru la moartea împărătesei Flaccilla; 6) La viața Sf. Grigorie, făcătorul de minuni.

Scrisorile: 26 în ediția Migne plus o scrisoare canonică, dar 30 la număr în ediția G. Pasquali, 1925. Au în mare caracter personal.

Doctrina. Sf. Grigorie de Nyssa a fost numit „capul care cugetă”, între Sf. Vale supranumit „brațul care lucrează” și Sf. Grigorie denumit „gura care vorbește”. „Capul care cugetă” nu în înțelesul că ceilalți doi mari Capadocieni n-ar fi avut cap și n-ar fi gândit, ci în acela că episcopul de Nyssa a fost mintea cea mai speculativă și mai sistematică în ansamblul acestor Părinți ai Bisericii. Sf. Grigorie a făcut mare uz de filozofie. El se folosește la maxim de datele rațiunii. Toate elementele credinței care pot suporta argumente raționale sau judecăți de valoare sunt prezentate – în primul rând ca adevăruri raționale. Ar fi însă o greșeală se se susțină că Sf. Grigorie e un raționalist pur. Raționamentul său e de fapt o încredere de a justifica și a sistematiza – în măsura posibilului – datele revelației prin acelea ale științei și filozofie. Că nu toate datele revelației pot fi supuse acestei operații, se înțelege de la sine. Baza teologiei Sf. Grigorie e Sf. Scriptură pe care el o interpretează cel mai adesea alegoric, îndeosebi în lucrările sale mistice și de edificare.

Teognosia sau cunoașterea lui Dumnezeu o una din problemele cele mai dezbătute de Sf. Grigorie în operele sale. Cunoașterea lui Dumnezeu e scopul vieții noastre. Ea e rațională și naturală pe măsura ridicării treptate de la elementele firii celei mari și de la elementele firii umane până la hotarul dintre sensibil și suprasensibil. Dar cunoașterea rațională sau naturală e continuată de cunoașterea mistică. Cei înaintați pe calea desăvârșirii se unesc cu Dumnezeu prin υεωρία (contemplare) adică prin privirea nemijlocită a lui Dumnezeu.

Sf. Treime. Esența (ουσια) divină nu este împărțită în trei esențe (ουσιαι) după cele trei Persoane. Potrivit cunoscutei teorii platonice a universalelor deosebirea Persoanelor divine stă numai în relațiile lor. Lucrarea lui Dumnezeu în afară este comună celor trei Persoane. Persoanele umane nu au o existență continuă din una și aceeași persoană, ci unele din acesta, altele din cealaltă, iar cauzele se prezintă în multe și felurite elemente față de cele cauzate. În Sf. Treime însă, lucrurile nu stau așa. Este Una și aceeași Persoană a Tatălui din Care Se naște Fiul și Sf. duh purcede. De aceea zoi zicem că unicul Dumnezeu este, la propriu ???????????? celor cauzați de El, întrucât El  ???????????????????????????????????????????????????????? nici prin timp, nici prin loc, nici prin voință, nici prin ocupație, nici prin lucrare, nici prin afecțiune, nici prin nimic din cele ce se iau în considerare la oameni. Deosebirile, dacă poate di vorba de așa ceva între Persoanele treimice, nu sunt de natura sau ființă, ci de relație. Tatăl este Tată și nu Fiu, Fiul este Fiu și nu Tată de asemenea, Sf. Duh nu e Tatăl, nici Fiu. Iată de ce nu se poate spune că cele trei Persoane sunt trei Dumnezei (Contra Grecilor după noțiunile comune, P:G. 45, 180 B C D). tatăl este cauza. Fiul este „Cel din cauză”. Cele trei Persoane au în comun dumnezeirea. Fiul și Sf. Duh au comun faptul că amândoi sunt din Tatăl. Fiul e cauzat de Tatăl prin naștere, iar Sf. Duh e cauzat prin purcedere. Dumnezeu a creat lumea prin Rațiune-logos care este o Ipostază personală și înzestrată cu voință. Logosul este instrument al creației și Creator. Ființele create sunt de două categorii: pur spirituale (îngerii) și trupești (oamenii). Ființe spirituale se pot înmulți. Materia este o concentrare de însușiri. Omul este piscul creației. Sufletul crește o dată cu trupul ca urmare a păcatului originar.

Hristologia Sf. Grigorie e în general ortodoxă. El dezvoltă doctrina hristologiei îndeosebi în Artirrheticos cotra lui Apolinarie, apoi în Contra lui Eunomiu (cartea V) și în alte opere mici. Hristos a avut fire umană integrală, adică trupul real și sufletul rațional și a avut firea divină completă. Cele două firi sunt strâns unite între ele alcătuind o singură Persoană. Sf. Grigorie dezvoltă pe larg teoria comunicării însușirilor. Fecioara Maria e ϴεοτόκοϛ Născătoare de Dumnezeu 9(Scri. 3, P.G. 46 col. 1024 A). în soteriologie sau doctrina despre mântuire Sf. Grigorie operează cu teoria drepturilor demonului. Prin păcat noi deveniserăm proprietatea demonului, căruia nimeni nu ne putea smulge prin violență, fiindcă eram stăpâniți de el în chip legal. Mântuitorul ne-a scăpat de stăpânirea diavolului prin aceea că acestuia i s-a oferit mai mult decât avea dreptul. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca vrăjmașul să nu se perie ca în cazul când Dumnezeu i S-ar fi prezentat neacoperit și să aibă dorința să-și ia prada. Demonul nu și-a dat seama că trupul lui Hristos era momeala prin care a fost prins în cârligul undiței Dumnezeirii, cum li se întâmplă peștilor lacomi și astfel, după ce viața a stat în moarte și lumina a luminat în întuneric, dușmanul vieții și al lumii a dispărut. Teoria aceasta a drepturilor demonului în cadrul mântuirii, teorie schițată de Origen și reluată de Sf. Vasile și de Sf. Grigorie de Nyssa a fost combătută de Sf. Grigorie de Nazianz și de întreaga ortodoxie ulterioară.

Antropologie. Sf. Grigorie de Nyssa este creatorul propriu-zis, în sens științific, al antropologiei creștine. El a consacrat o lucrare specială creării omului și vorbește despre ființa și rolul omului și în alte lucrări ca: Marele Cuvânt Catehetic, Despre suflet și înviere etc. Sf. Grigorie afirmă că Hristos întrupat reprezintă întreaga umanitate. Primul om creat exprimă omul în general, pur spiritual, fără sec în vederea căderii în păcat. Omul asexuat și din acest punct de vedere este chipul și asemănarea lui Dumnezeu care n-are sex după cuvântul Apostolului că „în Hristos Iisus nu e nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3, 28). Dar pe urmă Dumnezeu a împărțit pe om în bărbat și femeie ceea ce numai reprezintă chipul lui Dumnezeu. Deci facerea omului are un aspect dublu sub raportul fierii: această fire are o parte care trebuie să se asemene cu Dumnezeu și o parte care diferențiază sexele. Omul este elementul mediator între firea divină și netrupească și între viața irațională și animală. Omul are în el din ambele firi: din cea divină puterea rațiunii și a inteligenței care nu admite deosebirea în sex masculin și feminin din firea nerațională are alcătuirea trupului și forma deosebită a sexelor (Despre facerea omului 16 P.G. 44, col. 181 A B C) omul e înzestrat cu liberul arbitru, pentru ca din propria inițiativă și hotărâre să aleagă bunurile sale. Această libertate poate să îndemne pe om să aleagă chiar răul. Posibilitatea păcatului a stat în calitate de creatură a omului și în libertatea duhurilor create. Deși omul se putea înmulți și în starea sa pur spirituală asemenea îngerilor adică în afara căsătoriei (Despre facerea omului 17, P.G. 44, col. 189 A), totuși el a ajuns să se înmulțească sexual după căderea în păcat. Structura trupească a omului este de o rară frumusețe. Poziția verticală a trupului, așezarea membrelor inferioare și superioare, poziția capului și a organelor sale, locul și funcția limbi, toate arată situația excepțională pe care o are omul în univers. „Chipul lui Dumnezeu este ansamblul tuturor care caracterizează Dumnezeirea, în primul rând inteligența și rațiunea, apoi independența și libertatea ” (Mar. Cuv. Cateh. 5, 7, 9). Asemănarea cu Dumnezeu este împlinirea voinței Acestuia printr-o viață curată. Curățenia se capătă prin harul lui Dumnezeu și faptele noastre bune. Urmarea principală a păcatului a fost moartea. Prin lupta împotriva morții sau luat naștere artele și științele. Sufletul e simplu și nemuritor. Grigorie oscilează uneori cu privire la originea sufletului între creaționism și traducianism. Sufletul este spiritual nu material, puterea de cugetare nu stă atât în materie. Materia ar trebui să arate și în alte cazuri înzestrată cu cugetare și să se transforme singură de exemplu într-o operă de artă. Grigorie respinge trihotomismul platonici. Sufletul supraviețuiește trupului.

Apocatastaza. Deși Sf. Grigorie respinge ideile lui Origen cu privire la eternitatea materiei și a preexistenței sufletului totuși el este de acord cu teoria marelui alexandrin despre apocatastasă. Apocatastasa (άποκατάστασιϛ) este teoria conform căreia la sfârșitul lumii, totul se va purifica treptat printr-un foc curățitor și va reveni la forma dintâi. Sf. Grigorie tratează despre apocatastasă în următoarele lucrări: Despre facerea omului. Despre feciorie. Marele Cuvânt Catehetic. Despre suflet și înviere, în acest din urmă tratat ocupându-se în chip special cu problema. Tratamentul purificării se face proporțional cu păcatul pătruns în fiecare. Iar tratamentul constă în purificarea sufletului de răutate. Acest lucru nu se face fără durere (Despre suflet și înviere P.G. 46, 152 A B). Starea de apocatastasă e o stare de fericire, de dumnezeire străină de orice mâhnire (Ibidem, 35, 13). Cei purificați de răutate vor fi într-o stare de virtute divină generată de fire divină pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate.

Caracterizare. Sf. Grigorie de Nyssa e unul din Părinții cei mai de seamă ai Bisericii creștine atât prin mulțimea operelor, cât și prin numărul și varietatea problemelor tratate. Sf. Grigorie are meritul de a fi sistematizat elementele teologie de până la el și de a fi dat formule sau demonstrații filosofice unora din adevărurile de credință. El are de asemenea meritul de a fi lăsat Bisericii un tratat sistematic de doctrină: Marele Cuvânt Catehetic după tratatul lui Origen. ???????? Sf. Grigorie are o cugetare strânsă, logică, bine informată, adâncă și bogată în concluzii. Deși perioadele sale sunt lungi, totuși cugetarea sa e luminoasă și precisă. Sf. Grigorie este cel mai mare cugetător mistic creștin al sec. IV. Notăm printre operele sale mistice: Despre viața lui Moise, despre feciorie, Omilii la Tatăl nostru, Cântarea Cântărilor, Fericiri. Mistica lui e influențată de neoplatonism de la care împrumută nu numai idei și cadre generale, dar chiar aparat tehnic. Mistica gregoriană e influențată de mistica lui Filon, a lui Clement Alexandrinul și a lui Origen. Limba este, în general, încărcată datorită influenței sofisticei a doua. Biserica noastră îl prăznuiește pe Sf. Grigorie de Nyssa la 10 ianuarie[1].

 

 

---

[1] Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, f.l, 1999,  pp. 114-119.

15 citate ale Sfântului Ioan Gură de Aur

15 citate ale Sfântului Ioan Gură de Aur

 

 

1.   De ce a iubit Dumnezeu lumea? Pentru nici un alt motiv decât acela că este bun.

 

2. Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubim noi pe noi înșine.

 

3. Dumnezeu este mai iubitor decât oricare alt tată.

 

4. Nu există vreun păcat care să nu poată fi biruit de generozitatea Domnului.

 

5.   Astfel este firea iubirii: nu se ofilește de trecerea timpului, nici nu este umbrită de greutatea situaților, ci rămâne totdeauna înfloritoare.

 

6.   Iubirea îți arată pe aproapele așa cum te arată pe tine, și te învață să te bucuri pentru binele aceluia, așa cum te bucuri pentru cele bune ale tale, și -i accepți defectele, precum le accepți pe ale tale.

 

7.   Gândește-te la toate binefacerile lui Dumnezeu pe care le-a făcut către tine în toată viața ta, și cu siguranță că vei găsi multe lucruri ce ți s-au făcut, nu numai în întreaga ta viață, ci chiar pe parcursul unei zile din viața ta. Iar dacă Dumnezeu ar fi vrut să așeze în fața noastră toate facerile de bine pe care ni le dăruiește zilnic, și pe care nu le băgăm în seamă sau nu le știm, nu am mai putea nici să le măsurăm.

 

8.   Dumnezeu la rânduiește pe toate conform propriului nostru interes, însă noi nu cunoaștem cauza celor ce au loc. De aceea, trebuie să slăvim iubirea Sa de oameni cea nedescrisă. Această au fost spuse de noi pentru siguranța voastră, încât să arătați mare recunoștință și să nu cercetați planurile lui Dumnezeu.

 

9.   Dacă este auzită rugăciunea ta, continuă să-i mulțumești lui Dumnezeu. Dacă iarăși nu ai fost auzit, continuă cu stăruință rugăciunea ta, ca să fii auzit. Să nu zici: „M-am rugat foarte mult și nu am fost auzit”, fiindcă și acest lucru de multe ori se face spre binele tău. Căci știe că ești leneș și cu sufet împuținat, și dacă reușești ceea ce ai nevoie pleci și nu te mai rogi. Având în vedere ceea ce tu ceri, Acesta nu îți dă imediat, pentru ca tu să vorbești mai des cu El și să te preocupe rugăciunea.

 

10.                      Pe cel care dorește să fie bun, nimic nu îl împiedică, chiar dacă se găsește în fața celor mai rele lucruri.

 

11.                      Asta înseamnă bunătate: când cineva rabdă cu blândețe, nedreptățit de cei ce sunt mai puternici decât el, și atunci când se retrage, jignit fiind de cei ce sunt considerați a fi mai prejos decât el.

 

12.                      Lângă Dumnezeu nimic nu este trecător, nimic stricăcios.

 

13.                      Sfinții nu au dus lipsă de supărări, dar și când se aflau în acestea erau ajutați de Dumnezeu.

 

14.                      Nu există nimic mai murdar decât sufletul care blestemă, nici mai necurat decât limba care se despică în două cu astfel de cuvinte rele.

 

15.                      Să nu-l blestemi pe cel care te rănește, fiindcă și această vătămare o suporți și rod nu câștigi dacă-l blestemi. Și de pagubă ai parte, dar și plata o pierzi. Aceasta este culmea lipsei de minte. Să suportăm ceea ce este mai greu pentru noi și să nu îndurăm ceea ce este mai ușor.

 

Bibliografie:

Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte ales, vol. I, II, III, IV, V, VI, ed. Bunavestire / Credința Ortodoxă, 2012, 2013, 2015, 2016.

 

 

Sfinții Părinți călăuzitori ai dreptei credințe - IPS Nicolae Corneanu

 

Sfinții Părinți

călăuzitori ai dreptei credințe[1]

 

 

            Propovăduită și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului, eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din veac în veac.

            De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de credință.

            Pe acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei. Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a sfârteca „trupul lui Hristos”.

            Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.

            Este adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui până la sfârșitul veacurilor.

            Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt, chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor, urmașii direcți ai acestora.

            Într-un atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael Ramsey, „adresarea la scrierile Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe baza Scripturii…

            Calea spre unitate se află în restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh”[2].

            Convinși de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat, ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici obligația de a ține seama de spuse lor.

            Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus. Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine autoritatea lor de dascăli?

            Dorind prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].

---

[1] Articol apărut în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.

[2] Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I. Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p. 811.

[3] Mitropolit Nicole Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.

Cuvânt la Anul Nou - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Cuvânt la Anul Nou

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

            Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Însuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogăția faptelor bune şi în fericita încredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Însă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotești că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

 

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Însă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Însă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.[i]

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, traduse și orânduite după Duminicile și Sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p.309-316.

Sf. Vasile cel Mare - Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman

 

Sf. Vasile cel Mare

 

Viața. Sf. Vasile s-a născut pe la 330 dintr-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei. Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile.  Bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână fostă ucenică a Sf. Grigorie Taumaturgul. El era unul din cei 10 frați, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa. Pentru de Sevasta, cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios și Macriana cea Tânără; șase vor fi sfinți ăn familia mare: Sf. Macriana cea Bătrână, Sf. Emilia, Sf. Vasile, Sf. Grigorie, Sf. Petru, Sf. Macrina cea Tânără.

Sf. Vasile și-a făcut educația întâi în familie cu tatăl său Vasile, cu sora Macrina, apoi în școlile din Cezareea Capadociei, undee îl cunoscu pe Sf. Grigorie Teologul, pe urmă la Constantinopol și în fine la Atena. A avut profesori vestiți: pe Libaniu, Proheresiu și Himeriu. Închegă o prietenie vestită cu Sf. Grigorie de Nazianz. Viața lor studențească e model pentru teologii de totdeauna. Cunoșteau doar două drumuri: al școlii și al Bisericii. S-a întors în patrie pe la 355. A profesat câtva timp retorica, dar a fost câștigat pentru misiunea bisericească de sora sa, Macriana. A renunțat la lume și a intrat în monahism după ce a fost botezat. A făcut o primă împărțire a averii sale la săraci. A călătorit pentru cunoașterea monahismului în Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia. S-a întors hotărât să organizeze viața monahală după criteriul obștei. Pentru acest scop l-a chemat pe Sf. Grigorie  Teologul la mănăstirea înființată de el în Pont, pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi. Aici el îmbina munca manuală cu rugăciunea și cu râvna caldă intelectuală. Aici scrie el Regulile vieții monahale (Regulile mari și mici) și a pus bazele Filocaliei cu  Sf. Grigorie.

În curând, a fost chemat de episcopul Eusebiu și hirotoni preot înn 364, spre a i se încredința pastorația episcopiei. După un conflict trecător cu episcopul, se împacă cu acesta. În 368, cu prilejul unei mari foamete, Sf. Vasile a organizat admirabil asistența socială și a făcut a doua împărțire a averii sale săracilor. În 370, fu ales episcop-mitropolit al Cezareei, cu o dârză opoziție din partea adversarilor. În urma atitudinii sale neînfricate contra arianismului și a manevrelor împăratului Valens, dioceza i se împărți în două.

În interiorul eparhiei, Sf. Vasile s-a impus printr-o uriașă activitate dogmatică, pastoral și socială. Nu s-a lăsat înfrânt de arieni. Se cunoaște bine cu prefectul Modestus al lui Valens. A înființat instituții de asistență socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (și pentru leproși), școli tehnice. Toate aceste așezăminte s-au cunoscut sub numele de Vasiliada. A luptat pentru alinarea suferințelor celor mulți, criticându-i pe bogați. N-a făcut deosebire între neamuri și credințele oamenilor. A împodobit serviciul divin cu Sfânta sa liturghie.

În politica externă bisericească, Sf. Vasile a încercat să împace Bisericile orientale, făcând apel la Sf. Atanasie și la papa Damasus. De asemenea, a încercat o împăcare între Orient și Occident împărțite pe tema schismei meletiene. Sf. Vasile a fost un mare animator în lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. I-a ajutat pe tineri la învățătură, a menținut legătura cu profesorul său Libaniu. A fost pretutindeni prezent. A fost mare preot, mare liturghisitor, mare m de știință. A fost numit „un roman printre greci”. A murit la 1 ianuarie 379, plâns de toți și numit încă de atunci „cel Mare”

Opera. Sf. Vasile a scris foarte mult în timpul scurtei sale vieți. Lucrările sale, care au o importanță covârșitoare pentru credință, sunt în cea mai mare parte normative pentru învățătura ortodoxă. Ele se împart în dogmatice, ascetice, omilii și cuvântări pedagogice, liturgice, canonice, epistole.

Dogmatice: Contra lui Eunomiu, conducătorul anomeilor, lucrare scrisă pe la 36d, în trei părți. Cărțile IV și V sunt neautentice: ele aparțin probabil, lui Didim. Eunomiu prezenta arianismul ca pe un pur rațional. Ființa lui Dumnezeu rezidă, zicea el, în nenașterea Lui. Dumnezeu poate fi perfect cunoscut, pretindea același eretic. Sf. Vasile arată în prima carte eroarea gnoseologică a lui Eunomiu. În cartea a ii-a se stabilește dumnezeirea Fiului și deoființimea Lui cu Tatăl; în cartea a II-a se tratează despre dumnezeirea Sf. Duh; Despre Sf. Duh, lucrare de o importanță considerabilă, dedicată lui Amfilohie de Iconiu. Autorul susține puterea și rolul Sf. Duh Care, ca și Tatăl și Fiul, are dreptul la aceeași cinstire, fiindcă e de aceeași fire cu El. El a evitat însă formula „homoousios” și pentru Sf. Duh.

Ascetice: Învățături morale, Regulile mare, Regulile mici, Despre judecata lui Dumnezeu, Despre credință. Nu sunt autentice cele trei cuvântări care deschid scrierile ascetice. De asemenea, Penitențialul monastic și Constituțiile monahale. Învățăturile morale cuprind 80 de arătări formate din texte biblice, precedate de un mic rezumat care le servește de introducere și comentariu. Sfaturile din ele nu-i privesc special pe monahi, ci pe creștini în general și pe preoți. Regulile mici cuprind 313 numere și se prezintă ca răspunsuri scurte la numite întrebări. Sunt aplicații. Regulile sunt în parte, proprietatea spirituală a lui Eustațiu de Sevasta, care le transmisese numai oral. Ambele colecții de Reguli au suferit mai multe remanieri până la forma lor definitivă. Ele au influențat Așezămintele Sf. Ioan Casian și Regula lui Benedict de Nursia.

Omilii și cuvântări: 9 Omilii la Hexaemeron care explică crearea lumii și toate fenomenele legate de actul creației pe zile. Interpretarea e literală. Autorul pune la contribuție toată știința antichității și a timpului său, în domeniul naturii și al filosofiei. El folosește cu pricepere această știință și scoate totdeauna concluzii solide și frumoase pentru spiritualismul creștin. Aceste omilii au câștigat curând o mare autoritate și au fost imitate în Apus de Sf. Ambrozie. Sf. Vasile a trat creația lumii până în ziua a cincea, fratele său Grigorie de Nyssa l-a completat scriind o lucrare Despre facerea omului, în ziua a șasea. Omiliile vasiliene au fost rostite în timpul unui Post al Paștelui; 13 Omilii asupra Psalmilor, tratând Psalmii 1, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61, 114, verset cu verset și cu aplicații pentru edificarea credincioșilor. Prima omilie e un studiu asupra psalmilor în general. Sf. Ambrozie a imitat aceste omilii; Comentariu la Isaia e de autenticitate discutabilă, 24 Cuvântări din diferite domenii; dogmatice: despre credință, la textul „La început era Cuvântul”. Contra bogaților, la textul din Luca 16, 18. Cu ocazia secetei, Contra beției, Despre invidie, pedagogice: Către tineri: se poate trage folos din studiul clasicilor profani care trebuie citiți așa cum albina culege nectarul din flori; panegirice: La martirii Sf. Iulita, Sf. Gordiu, Cei 40 de martiri din Sevasta, Sf. Mamant.

Liturgice, canonice, corespondență: Liturghia; Scrisorile 188, 199, 217, numite și Scrisori canonice, au trecut în dreptul bisericesc. Colecția de scrisori a Sf. Vasile cuprinde 365 de numere datând din toate perioadele vieții lui. Trebuie socotită ca apocrifă corespondența cu Libaniu (Scris. 333-359); al fel scrisorile către Iulian Apostatul (numerele 39, 40, 41, 360) și poate și cele către Apoliniare. Scrisoarea a 8-a aparține lui Evagrie Ponticul. Scrisorile vasiliene au cuprins variat și interesant. Unele sunt de natură dogmatic, ca cele de la numerele 233, 234, 235 adresate lui Amfilohie de Iconium și care sunt o completare a cărților contra lui Eunomiu. Alte scrisori sunt de natură misionară, monahală sau ocazională. Merită să relevăm scrisorile adresate Bisericilor din Apus în legătură cu schisma din Antiohia. Corespondența Sf. Vasile e cea mai elegantă operă a sa sub raportul stilului și al fineții spiritului.

Doctrina. Cunoașterea naturală a lui Dumnezeu. Sf. Vasile dezvoltă o frumoasă și interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu. Contra lui Eunomie. Ereziarhul susținea că ființa lui Dumnezeu este nenașterea și că noi știind ce este aceasta, știm implicit ce este Dumnezeu. Sf. Vasile observă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât din lucrările Sale și acesta pe calea minții. Prin aceste lucrări noi cunoaștem însă numai puterea, nu și ființa lui Dumnezeu. Cu ajutorul conceptelor sau noțiunilor, noi deducem pe Dumnezeu din operele Sale. Aceste concepte exprima atributele sau însușirile lui Dumnezeu. Conceptele sunt subiective, dar ele nu sunt vorbe goale, cum pretindea Eunomiu, ci corespund la ceva real în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar putea fi înțeles, El ar fi mărginit. Nenașterea e o însușire negativă și nu poate sa exprime ființa întreagă sau parțială a lui Dumnezeu.

Sf. Treime. Sf. Vasile aduce o precizare prețioasă în folosirea termenilor care exprimau în vremea lui ființa lui Dumnezeu și persoanele Treimii. Știm că termenii „ființă” și „ipostas” se întrebuințau de-a valma. Sf. Vasile c cel dintâi care întrebuințează numai formula „o singură ființă, trei ipostase”. Prin „ipostas”, el înțelege o ființă de sine stătătoare caracterizată prin însușiri proprii, în sensul de individ sau persoană. Sf. Vasile atribuie Tatălui paternitatea, Fiului filiația și Sf. Duh sfințenia. Autorul nostru a susținut dumnezeirea și deoființimea Sf. Duh cu celelalte persoane ale Sf. Treimi, dar n-a întrebuințat niciodată expresiile: Dumnezeu și „deoființă cu Tatăl”.

Caracterizare. Sf. Vasile a fost un mare păstor al Bisericii, atât ca preot cât și ca mitropolit al Cezareei Capadociei. El a fost un scriitor de culme al perioadei a II-a patristice. Operele sale numeroase, patru volume în ediția Migne, dense, scurte ca întindere, dar pline de o rară bogăție de probleme și idei, sunt folositoare pentru dogmatică, morală, monahism, lucrări sociale și cult. Sf. Vasile e primul dintre „Cei trei mari dascăli ai lumii creștine și ierarhi”. A adâncit problema cunoașterii lui Dumnezeu, a Sf. Treimi, a Sf. Duh și a Sf. Taine. Materialul său documentar și metoda sa sunt de o mare acrivie pentru vreme lui. El a fost un mare misionar înlăuntrul eparhiei sale și marginile imperiului, interesându-se și de creștinii din părțile noastre. El a fost unul din cei mai mari pedagogi ai vremii sale. El recomandă în mod stăruitor însușirea culturii profane în anumite condiții. El este alcătuitorul Regulilor monahale în forma lor clasică, Reguli pe care monahismul din Răsărit le folosește astăzi. Sf. Vasile a fost un organizator al cultului bisericesc. De la el ne-au rămas Liturghia, care-i poartă numele, frumoasele rugăciuni din Pravila Sf. Împărtășanii și Molitvele ce se citesc în ziua numelui lui. El este prăznuit la 1 și 30 ianuarie[1].

---

[1] Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, f.l, 1999,  pp. 111-114.