Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)

 

Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)

 

Viața. Se naște la Arianz, aproape de Nazianz pe la 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie numit „cel bătrân” – fost mai înainte adept al sectei hypsistarienilor. Mama sa, Nona, o creștină pioasa și de o rară energie contribuie la convertirea soțului (325) și-l capătă pe fiul Grigorie în urma unor calde rugăciuni către Dumnezeu. Ea are mare influență asupra formării sufletești a fiului ei, acum au Emilia și Macrina cea Tânără, asupra lui Vasile. Grigorie are un frate, Cezar, medic învățat și o soră Gorgonia. Sf. Grigorie primește pregătirea elementară în casa părinților săi. Face apoi studii la Cezareea Capadociei, unde-l cunoaște pe viitorul său prieten Sf. Vasile, apoi la Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile lui Origen. La Alexandria și în fine la Atena „cea de aur”. La Atena are ca profesori pe Himeriu și Proheresius. Viața sa de student, prietenia trainică ce încheagă aici pentru totdeauna cu Sf. Vasile, succesele la studii, renumele lui și al prietenului sunt povestite amănunțit în operele sale autobiografice: Despre viața sa și Necrolog la moartea Sf. Vasile. Stă la Atena aproximativ 8-9 ano (până în 358-359?). Se întoarce în patrie unde s-a botezat. După Botez, probabil, e chemat de Sf. Vasile la mănăstirea înființată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii. Grigorie e plin de dorul a se face monah. Dar tatăl său și credincioșii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrânul episcop. E hirotoni preot, împotriva voinței sale, probabil la Crăciunul anului 362. În urma acestui „act tragic” Sfântul Grigorie fuge în Pont la Sf. Vasile, de unde revine după stăruințele tatălui său, la Paștele anului următor cu care prilej rostește o celebră cuvântare, intitulată Despre fuga sa, în care justifică plecarea sa prin nepregătirea pentru o Taină așa mare ca Preoția. Acum primește să-l ajute pe tatăl său în pastorație. În 371, este făcut de Sf. Vasile episcop de Sasima, pentru a rezista lui Antim de Taina. Sf. Grigorie nu-a dus la Sasima, probabil niciodată atât pentru că o asemenea minune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viața contemplativă, cât și pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă. El vorbește de a doua violență ce i s-a făcut de Sf. Vasile și de tatăl său, bătrânul Grigorie. În anul 374, după moartea tatălui său și a mamei sale, Sf. Grigorie se retrage în mănăstirea Sf. Tecla din Selucia, în Isauria. La stăruința unei delegații de ortodocși venite de la Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens și la îndemnul Sf. Vasile, Sf. Grigorie pleacă în 379 la Constantinopol spre a regrupa și reface Biserica Ortodoxă de acolo. El a deschis o capelă în casa unei rude, unde oficia și rostea predicile sale așa de gustate. Viața sa exemplară și talentul său oratoric deosebit grupară în jurul lui elita intelectuală a Capitalei. În capela aceasta numită în mod simbolic Învierea, Sf. Grigorie a rostit cele cinci Cuvântări teologice care i-au adus mai târziu numele de Teologul. Izbânda sa misionară contra arienilor-anomei creștea. Dar bunătatea sa i-a adus neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereușită a lui Maxim Cinicul de a uzurpa, prin viclenie și complot scaunul episcopal al Capitalei. Munca lui, virtuțile lui de monah cu viață severă, succesele lui misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetății de către însuși împăratul Teodosie, la 27 noiembrie 380. Sinodul II Ecumenic, care se deschide în anul 381 la Constantinopol, confirmă alegerea Sf. Grigorie ca episcop de Constantinopol și el fu instalat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, care surveni între timp, Sf. Grigorie fu chemat la președinție sinodului probabil grație prestigiului sau crescând sau grație Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol. Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni întârziați a pus problema canonicității alegerii Sf. Grigorie. I s-a reproșat că el era deja episcop de Sasima. Sf. Grigorie și-a dat demisia și, după o cuvântare de rămas bun către Biserica din Constantinopol, a plecat, în iunie 381, în Capadocia. A venit la Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă. După ce, în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sf. Grigorie se retrase la locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții în rugăciune, studiu și crearea de poezii. A murit probabil la 389 sau 390, în vârstă de aproximativ 60 de ani.

Sf. Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sf. Vasile, Sf. Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, el avea un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinație pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.

Opera Sf. Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bogată și variată. Cuprinde 4 volume din P.G. 35-38. E scrisă în proză și versuri. Această operă se împarte în Cuvântări, Poeme și Scrisori.

Cuvântările sau discursurile (P.G. 35-36), în număr de 45 se întind cronologic de la 362 la 383. Dintre aceste cuvântări, una singură poate fi socotită exegetică, a 37-a la Matei 19, 1-12, Despre căsătorie și feciorie, deși autorul nostru era un exeget de autoritate și o singură cuvântare morală a 14-a, Despre dragostea față de săraci. Majoritatea cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic și ocazional. Le putem, adică, împărți în: 1) Cuvântări dogmatice; 2) Cuvântări la sărbători mari; 3) Necrologuri; 4) Panegirice în cinstea sfinților; 5) Cuvântări ocazionale.

1.             Cuvântări dogmatice: Cinci cuvântări teologice (27-31, P.G. 36), desemnate de autor însuși cu numele de Cuvinte teologice, rostite în 380, la Constantinopol, în Capela Învierii, contra arienilor. Cuvântarea I tratează despre condițiile necesare studiului teologicei. Vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi făcută de oricine, în fața oricui și tratând despre orice. Teologie cere o înaltă puritate morală și duhovnicească. Învățătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire, Sf. Taine, e socotită dogmă și asupra ei nu se poate filosofa. Dar învățătura despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare și inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos, se poate filosofa. A reușit în discuția unor asemenea probleme e lucru folositor. A nu reușit nu e o primejdie. Cuvântarea II vorbește despre Dumnezeu în Sine, despre firea și atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rațională (contra lui Eunomie). Despre Dumnezeu se poate ști sigur numai că există, dar ce este El în Sine nu se poate cunoaște. Existența lui Dumnezeu se dovedește cel mai bine prin făpturile lumii văzute sau, cum zice Sf. Grigorie, prin partea de dinapoi ai lui Dumnezeu. Cuvântările III și IV tratează despre Fiul, despre deoființimea Lui cu Tatăl și combate obiecțiile și textele biblice spuse de arieni. Cuvântarea V vorbește despre Sf. Duh, Care e a treia persoana a Dumnezeirii existând nu prin naștere, ci prin purcedere; două cuvântări, 20 și 32 care tratează despre calitățile teologului; se ridică împotriva maniei de a teologhisi orientativ. Cuvântarea 32 e intitulată Despre moderația în discuții și că despre Dumnezeu nu poate discuta oricine și în orice moment (P.G. 36). Cuvântări la sărbătorile mari, a 38-a la Nașterea Domnului (25 Dec. 379), a 39-a și a 40-a la Botezul Domnului și a 45-a la Învierea Domnului; a 41-a la Rusalii, aceste cuvântări, pline de idei teologice sunt de o rară înălțime religioasă și literară.

2.             Cuvântări – Panegirice în cinstea sfinților; a 15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sf. Grigorie confundă pe Sf. Ciprian de Cartagina cu magicianul și apoi martirul Ciprian de la Antiohia; a 21-a în cinstea Sf. Atanasie.

3.             Cuvântări – Necrologuri în număr de patru: a 7-a la moartea fratelui Cezar, a 8-a la moartea surorii Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea Sf. Vasile. Grigorie e creatorul acestui gen literar în literatura patristică: modelele sale au fost ludele-encomia din literatura păgână.

4.             Două invective – Cuvinte de înfierare – 4 și 5 Contra lui Iulian Apostatul, scrise în 363, după moartea lui Iulian, dar nerostite. Aceste cuvântări, unice în genul lor, apără superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever unele măsuri luate de împăratul apostat.

5.             Cuvântări în ocazii personale. Dintre acestea merită să fie menționate: a 2-a, numită Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont, sau mai pe scurt Despre fugă (P.G. 35), cuvântare rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot și fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a avut loc la Paștele anului 362. Cuvântarea e un adevărat tratat despre preoție, în care arată răspunderea, maiestatea, dar și caracterul înfricoșător al acestei zguduitoare Taine și misiuni. Cuvântările 9, 10 și 11 sunt în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371; cuvântarea 36 e rostită la Constantinopol puțin după încercarea neizbutită a lui Maxim Cinicul și după instalarea lui de către împăratul Teodosie. Cuvântarea 42 este predica de despărțire de credincioșii său după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. E rostită în fața celor 150 de episcopi ai Sinodului II Ecumenic și în fața întregii sale turme ortodoxe.

Opera poetică a Sf. Grigorie e întinsă și variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între 383 și 389-390. Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire și învățătură pentru sine și pentru alții din viața trăită, să desfete tinerii creștini, servindu-le dogmele prin dulceața artei, să combată ereticii, îndeosebi pe apolinariști, care se foloseau de poezie în propaganda lor, dă demonstreze păgânismului că creștinii mânuiesc arta poetică, în fie ca autorul să se mângâie ca lebăda bătrână, povestindu-și sieși zborul aripilor sale (Pentru versurile sale 1-57, P.G., 37, 1329-1333). Sf. Grigorie a scris 507 poezii cu un total de aproximativ 180000 versuri împărțite de maurini în două cărți: 1. Poeme teologice în două secții: a) dogmatice (38), b) morale (40); II Poeme istorice în două secții: a) despre sine (206); b) despre alții, cele mai multe scurte epigrame (94) și epitafe (129). Poemele teologice cântă cel mai adesea puterea, slava și bunătatea divină, dar mai ales Sf. Treime. Cele mai reușit, sub raportul formei sunt poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil parfum liric, cel mai adesea cu o notă profund elegiacă. Elementele autobiografice au o deosebită importanță pentru reconstituirea vieții poetului și a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii și moralei timpului. Poemul despre viața sa, în 1949 iambi, e conceput aproape ca o dramă. S-a atribuit Sf. Grigorie și o tragedie: Hristos suferind, dar aceasta e o operă bizantină din sec. XI sau XII.

            Scrisorile Sf. Grigorie (P.G. 37), foarte impresionante prin forma și arta lor, în număr de 245, sunt aproape din aceeași epocă cu poeziile (383-389-390), cu excepția scrisorilor 51-54, scrie în jurul anului 365, și în care e vorba de o colecție epistolară a lui Vasile și a lui Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele au caracter dogmatic: 101, 102 adresate preotului Cledoniu și 202 adresată lui Nectarie, sunt toate îndreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei epistolare pe baza acestor trei principii: 1. Concizie, 2. Claritate, 3. Grație (Scris. 51 P.G. 37, 105, 108).

Testamentul Sf. Grigorie (P.G. 37) făcut în 381, la Constantinopol, lasă toată averea autorului pe seama Bisericii din Nazianz, spre a fi întrebuințată în folosul săracilor.

Doctrina Sf. Grigorie are o importanță deosebită atât prin precizia și claritatea formulelor, cât și prin progresul ei față de aceea a contemporanilor.

Sf. Grigorie are o interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu care, în liniile ei mari, nu se deosebește de a celorlalți Capadocieni. Legea naturală și privirea noastră asupra lumii ne arată că există Dumnezeu. Cauză creatoare și susținătoare a lucrurilor. Existența și ordinea lumii nu poate din produsul întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Rațiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu știe ce e Dumnezeu în firea și ființa Sa. Vom ști aceasta atunci când elementul divin din noi, mintea și rațiunea noastră, se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhetip (Cuv. 2 teol. 17).

Grigorie e clasic și normativ cu privire la adevărurile despre Sf. Treime și despre întruparea Domnului. Sf. Grigorie e Teologul prin excelență al Sf. Treimi. El stabilește cel dintâi, definitiv, raporturile dintre Persoanele Sf. Treimi și specificul fiecăruia dintre Ele. Tatăl, Fiul și Sf. Duh au comune: ființa, necrearea și dumnezeirea; Fiul și Sf. Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenașterea (αγεννσια). Fiul are ca specific nașterea (γεννησιϛ), iar Sf. Duh are ca specific purcederea (ἐκπόρευσιϛ).

În hristologie. Sf. Grigorie susține unitatea Persoanei în Hristos.  Acesta S-a golit de ceea ce era și a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ținut să fie Unul din doi. Cele două firi: divină și umană ale Mântuitorului sunt unite nu după har, așa cum susțineau cei ce interpretau greșit adevărul Întrupării Domnului, ci după esență, κατ ουσιαν. Ca o consecință a acestui fapt, Sf. Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu.

În soteriologie, Sf. Grigorie de Nazianz îmbrățișează teoria satisfacției, potrivit căreia Hristos S-a făcut pentru noi păcatul însuși și blestemul însuși, întru atât S-a smerit (Cuv. 37, 1, P.G. 36, col. 284 A). deosebirile sociale vin din păcat. Păcatul a făcut și face că unii oameni sunt liberi, alții robi, unii bogați, alții săraci. La început toți oamenii au fost liberi și egali. Dragostea de aproapele restabilește starea naturală: „Privește la egalitatea de la început, nu la împărțirea de mai de pe urmă, ia seama nu la legea celui mai puternic, ci la aceea a Creatorului”. Dă ajutor firii, după putere, cinstește vechea libertate, rușinează-te de tine însuți, acoperă cu neamul tău necinstea... (Cuv. 14, 26 P.G. 35, col. 892 B) (H. Eibl. Augustin und die Patristik, 1923, p. 278-279). Sf. Grigorie de Nazianz care enumeră șase feluri de Botez: 1) al lui Moise sau cel din apă; 2) al lui Ioan sau al pocăinței; 3) al lui Iisus sau al Duhului; 4) al martiriului sau al sângelui; 5) al lacrimilor și 6) al focului în viața cealaltă (Cuv. 39, 17, 19, P.G. 36, col. 353 C, 356 A, 357 C), compară Pocăința cu Botezul lacrimilor. El e adeptul realismului euharistic.

Sf. Grigorie e un mare susținător al culturii clasice și al culturii în general, așa cum arată în toate lucrările sale, îndeosebi în Cuvântările IV și V contra lui Iulian Apostatul, în piesele autobiografice și în multe din scrisorile sale.

Caracterizare. Sg. Grigorie de Nazianz este un scriitor de mâna întâi al perioadei II patristice și al sex. IV. Uneori el afectează stilul genurile retorice ale timpului, dar adesea el păstrează o originalitate aleasă în procesul de compoziție literară și în stil. El afirmă că o idee inexpresivă e ca un paralitic.

Sf. Grigorie a scris în toate genurile literare ale timpului, în proză și în versuri. El a creat genurile literare ale autobiografiei și necrologului. Pentru necrolog s-a inspirat, parțial, din genul literar păgân al encomionului. El e creatorul propriu-zis al poeziei creștine în amploarea și măreția ei elasică.

Sf. Grigorie este unul din cei mai mari teologi ai sec. IV, într-un anumit sens cel mai mare teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime și n-a epuizat tematica teologicei tratate. În cosmologie, antropologie, hristologie, Sf. Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele cinci Cuvântări teologice și prin altele, el a elaborat și a formulat învățătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu și despre Sf. Treime. El este teologul consacrat al Sf. Treimi în Răsărit. De aceea Sinoadele III și IV ecumenice l-au proclamat cel Mare și Teologul. În cugetarea sa teologică, Sf. Grigorie se servește de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelației și Tradiției cu idei și demonstrații filosofice, în speță platonice și neplatonice, deși autorul nostru, în principiu detesta sistemele filosofice. Cugetarea sa nu este o filosofie abstractă, ci o frământare profundă care se folosește de toate mijloacele accesibile credinței și rațiunii umane.

Sf. Grigorie a influențat mult teologie contemporană și ulterioară.

Autorul nostru e unul din cei mai mari predicatori și oratori ai sec. IV. Cuvântările sale pregătite sau improvizare dovedesc nu numai o aleasă formație teoretică la școlile profane ale timpului, ci și un remarcabil talent personal. Specificul retoricei lui Grigorie este asianismul moderat. Ieronim zice că el prețuia arta oratorică a lui Pole???. Sf. Grigorie a ajuns devreme clasic în domeniul elocinței. El a comentat începând din sec. V. (Ed. Norden, Die antike Kunstprosa, zweiter Band, 1923, p. 562-569).

Sf. Grigorie de Nazianz este un mare poet al Bisericii și al creștinismului. El s-a folosit de vers nu numai spre a exprimat sentimente și atitudini personale, ci și pentru a îmbracă în ele idei teologice sau filosofice care, sub forma aceasta, puteau circula mai ușor.

Sf. Grigorie de Nazianz a fost un mare și frământat păstor sufletesc, cu o conștiință deosebit de exigentă. Sublimul Preoției l-a înfricoșat într-atât, încât a fugit după hirotonia lui în preot. Idealul Preoției și obligațiile care decurg din înjugarea cu acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre Preoției (intitulat Despre fuga sa în Pont). Acest tratat, model și izvor de inspirație pentru tratatul Despre Preoție al Sf. Ioan Gură de Aur și pentru Carte de pastorație al Sf. Grigorie cel Mare, definește Preoția ca „arta artelor și știința științelor”. Ceea ce caracterizează, în primul rând, misiunea preoțească este o chemare de sus și o pregătire morală și duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toți cei ce privesc la preot. Preotului i se cere, în al doilea rând, o aleasă pregătire teologică și științifică, fiindcă el – spre deosebire de toți oamenii de pe pământ – conducând sufletele de diferite vârste, de diferite formații, de diferite grade de cultură, de diferite temperamente, trebuie să facă față nevoilor fiecăruia dintre credincioșii săi, iar, pe deasupra, să țină piept atacului coalizat al dușmanilor numeroși, perfizi și neînduplecați ai Bisericii, începând cu păgânii și sfârșind cu ereticii și cu unii din proprii săi credincioși ortodocși.

Autorul nostru a fost un temperament delicat, sensibil, frământat, uneori prins în contradicțiile de neînvins ale dorinței sale de a lucra în Biserica și râvna de a se desăvârși în locuri retrase. O notă prețioasă a caracterului Sf. Grigorie este sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche, cu excepția lui Homer, Platon și Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate și mai pline de belșug duhovnicesc asupra prieteniei, ca acelea scrie de Sf. Grigorie de Nazianz. Modelul prietenului ideal din copilărie și până la moarte i-a fost Sf. Vasile. A fost o prietenie bogat, mereu sporită, mereu credincioasă, neîntreruptă decât rareori, dar și atunci pentru a fi reluată cu și mai multă fervoare.

Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sf. Grigorie Teologul de două ori pe an: odată singur la 25 ianuarie și a doua oară la 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur^[1].

---

[1] Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, f.l, 1999, pp. 120-124.

Sf. Grigorie de Nyssa - Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman

 

Sf. Grigorie de Nyssa

 

Viața. Sg. Grigorie de Nyssa s-a născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei, ca frate mai mic al Sf. Vasile cel Mare. A primit educația și instrucția elementară în familie, îndeosebi de la sora sa Macrina și de la fratele său Vasile, pe care-l stima în chip deosebit numindu-l „tatăl și învățătorul său” (Scrisoarea 13) și pe care-l compara cu Moise, cu Samuel, cu Ilie, cu Ioan Botezătorul și cu Pavel. Și-a completat cultura prin legătura sa cu Libaniu și alți oameni de seamă ai timpului. Grație atmosferei din familie, Grigorie a îndrăgit Biserica și a ajuns chiar până la rangul de citețe în ierarhia inferioară. Petru motive pe care nu le cunoaștem bine, el s-a depărtat de Biserică, a devenit profesor de retorică și s-a căsătorit. A profesat câtva timp retorica, dar în urma morții soției sale Teosebia, „cu adevărat sfântă și cu adevărat soție de preot” și în urma îndemnurilor fratelui său Vasile și a prietenului său Grigorie de Nazianz, autorul nostru s-a retras la mănăstirea întemeiată de fratele său Vasile, pe malul râului Iris în Pont. A stat aici aproximativ 10 ani, până în 371, când Sf. Vasile l-a ales episcop de Nyssa, o mică localitate în partea extrem răsăriteană a Capadociei. Ca episcop, Sf. Grigorie n-a mulțumit exigențele administrative și misiunile de politică bisericească ala fratelui său. Dacă Sf. Grigorie de Nyssa făcea figură de diplomat mediocru, în schimb el era foarte învățat și de o credință profundă. Pentru a scăpa de el, arienii i-au înscenat vina de a fi delapidat niște bunuri bisericești. E condamnat de arieni într-un sinod local la Nyssa, unde a fost depus din treaptă, la 376. Ar fi fost arestat, dacă n-ar fi fugit. După moartea lui Valens (9 august 378), el se reîntoarce și e primit triumfal (Scris. 6). După moartea fratelui său Vasile, sf. Grigorie se prezintă ca unul din apărătorii „cei mai autorizați ai Ortodoxiei în Asia Mică. Sinodul de la Antiohia (379) îi încredințează misiunea de inspector bisericesc în Pont, Palestina și Arabia. În acest timp el e ales mitropolit de Sevasta, în Armenia, unde a fost reținut zice el – câteva luni, ca „într-o captivitate babilonică” (Scris. 19). Telentul oratoric și știința teologică ale Sf. Grigorie au fost apreciate superlativ la sinodul Ii ecumenic (381) unde el a fost proclamat „stâlp al Ortodoxiei”. Renumele de care se bucura ca orator a făcut ca Sf. Grigorie să fie chemat să rostească numeroase necrologuri, printre altele pe acelea la moartea prințesei Pulheria și la moartea împărătesei Flaccilla. Știm că el a luat parte și la un Sinod de la Constantinopol în 349. După această dată nu se mai știe nimic despre el. a murit probabil în 394 sau 395. Sf. Grigorie de Nyssa are într-un grad mai mic calitățile de administratori ale Sf. Vasile și e un orator mai puțin elegant ca Sf. Grigorie de Nazianz, dar el îi egalează pe amândoi în teologie și îi depășește prin puterea de speculației.

Opera. Scrieri și omilii exegetice: Despre crearea omului, scrisă în 379, după moartea sf. Vasile și dedicată fratelui său mai mic, Petru de Sevasta. Această lucrare completează Omiliile Sf. Vasile la Hexaemeron, care s-au oprit la ziua a cincea a creației. Lumea a fost făcută pentru om, care e regele ei. Slăbiciunea aparentă a omului a făcut posibilă dezvoltarea civilizației. Omul e chipul lui Dumnezeu, ca și Acesta, chipul este netrupesc, dar sufletul rezidă în trup. Partea conducătoare a sufletului, adică mintea, nu sălășluiește într-o parte specială a trupului. Explciă alegoric crearea sexelor. Combate concepția origenistă despre preexistența sufletelor, dar reține ideea de apocatastază și de mântuire generală. Materia, ca și răul, sunt umbre. Ele vor dispărea. Combate metempsihoza. Trupul și sufletul încep odată și se dezvoltă în paralel. Sfârșitul tratatului se ocupă cu descrierea amănunțită a structurii corpului (Puech, op. cit., III, p. 402-404); Apologie, adresată fratelui său Petru pentru Hexaemeron scrisă puțin timp după cea precedentă. Ea e menită să răspundă la unele nedumeriri și critici pe care le treziseră Omiliile la Hexaemeron ale sf. Vasile. Ideea de creație se poate armoniza cu aceea de evoluție. Puterea și știința întrebuințate de Dumnezeu pentru crearea fiecărei părți a totului sunt urmate de o înlănțuire necesară potrivite unei anumite ordini. Ceea ce rațiunea explică logic, Moise a exprimat istoric. Toate lucrurile existau potențial în primul impuls creator al lui Dumnezeu ca o putere seminală aruncată pentru crearea lumii, dar în act. Lucrurile individuale nu existau încă (P.G. 44, col. 77 D). creația a avut loc odată (Ibidem, col. 77 C). Natura este în continuă mișcare și transformare (Ibidem, col. 108 AB). Elementele au deosebiri și corespondențe care ușurează trecerea de la unul al altul; Despre viața lui Moise, scrisă către sfârșitul vieții, fiindcă autorul vorbește în ea despre perii săi albi. Poarte ca subtitlu Despre desăvârșirea cea după virtute și e adresată unui tânăr Cezar, care-i ceruse un model de viață perfectă. Autorul la începutul lucrării spune adresantului ce-i e greu să dea răspuns la o asemenea problemă, pentru că virtutea este în continuu progres,. Cu toate acestea, deși desăvârșirea în sine este inaccesibilă, totuși se poate face o idee despre ea cercetând viața aleasă a oamenilor îmbunătățiți, dintre care cel dintâi e Moise. Moise pe muntele Sinai, simbolizează râvna sufletului omenesc după unirea cu Dumnezeu. Ex expune viața lui Moise, după care se meditează mistic faptele din cadrul acestei vieți. Despre ??????????. este un mic tratat de demonologie. Comentând textul din I regi 28, 12-18, autorul, spre deosebire de Origen, dar în acord cu Metodiu de Olimp și cu Eustațiu de Antiohia afirmă că umbra care s-a arătat lui Saul n-a fost sufletul lui Samuil ci un demon supus vrăjitoarei din Endor (P.G. 45, col. 112, VII C). La titlurile Psalmilor e o introducere la studiul Psalmilor. În fond e un tratat de desăvârșire vorbind despre înălțarea spirituală a sufletului prin virtute: La Psalmul VI, despre Octavă, completează lucrarea precedentă, tratând despre purificare și ascensiune spirituală: tâlcuire exactă la Eclesiastul lui Solomon în opt omilii, dă o interpretare morală acestei cărți. Scopul este înălțarea mistică. Tâlcuire exactă la Cântarea Cântărilor în 15 omilii, interpretează cuprinsul acestei cărți în sensul nuanței mistice a sufletului cu Dumnezeu. La Noul Testament, autorul ne-a lăsat următoarele serii de omilii: Despre Rugăciunea domnească, în cinci omilii, dintre care prima tratează despre rugăciune în general, iar celelalte dau tâlcuirea ortodoxă clasică. La fericiri, în opt omilii care tratează, în general, despre aceeași înălțare a sufletului către Dumnezeu. Lucrările exegetice ale Sf. Grigorie de Nyssa au o importanță deosebită pentru doctrina sa teologico-mistică și filosofică. Fie stau sub influență neoplatonică și se servesc general de metoda alegorică.

Scrieri dogmatico-polemice. Operele polemice: Contra lui Eunomiu, în 12 cărți, sau 13 cărți dacă a 12-a se împarte în două. Autorul combate aici în primul rând una din operele cele mai de seamă ale lui Eunomiu contra Sf. Vasile. Apologia apologiei, în trei cărți, apoi o Expunere de credință a ereziarhului prezentată de această dată împăratului Teodosie în 383. Apologia apologiei pe care o combate Sf. Grigorie poate fi reconstituită aproape în întregime din opera ????????????? Sf. Grigorie combate cu măiestrie erezia eunomiană deși el este inegal în opera sa. Contra lui Eunomiu. El nu prezintă întotdeauna cu claritate obiecțiile adversarului și propriile sale replici nu sunt ireproșabil organizate; Contra lui Apolinarie, combate tratatul lui Apolinarie intitulat Demonstrația întrupării divine după asemănarea omului. Această lucrare e cea mai importantă dintre toate scrierile antiapolinariste păstrate. Cuprinde 59 capitole. Autorul rezumă fidel opera lui Apolinarie și combate hristologia apolinaristă în linii mari și în amănunt. Tratatul Contra lui Apolinarie e o lucrare de adâncime și autoritate în teologia Capadocenilor; Contra lui Apolinarie-Către Teofil al Alexandriei scris înaintea tratatului precedent, semnalează patriarhului din Alexandria primejdia apolinarismului și cere condamnarea acestuia; Despre Sf. Duh, contra macedonienilor și pnevmatomahilor, în 25 capitole, lucrare mediocră.

Opere dogmatice: Marele Cuvânt Catehetic, cea mai importantă și sistematică operă dogmatică a Sf. Grigorie de Nyssa. E scrisă, probabil pe la 385 și cuprinde 40 capitole, afară de introducere. E adresată dascălilor creștini însărcinați cu instruirea catehumenilor. Introducerea tratează despre metoda pe care trebuie s-o folosească dascălul. Cuprinsul lucrării are trei părți: 1) Prima (cap. 1-4), tratează despre Dumnezeu și Sf. treime; 2) A doua (cap. 5-32) despre păcat, despre întrupare și mântuire prin Hristos; 3) A treia (capitolele 33-37) despre Botez și Euharistie; cp. 38-40 vorbesc despre roadele credinței. În cursul expunerii, autorul combate pe arieni, apolinariști, manihei, iudei și păgâni. Tratatul Sf. Grigorie e substanțial, dens, plin de tot ceea ce cugetarea elenică și creștină au creat mai solid și mai rezistent, uneori original, dar adesea sub influență platonică, origenistă, atanasiană sau chiar sub influența Sf. Metodiu de Olimp (A Puech, op. cit., III, p. 424). E o punte dogmatică între tratatul lui Origen – Περίαρχων și acela a lui Ioan Damaschin – Dogmatica; Cuvânt despre suflet și despre înviere sau Macrinia, consacrat surorii sale Macrina și scris probabil pe la 380. E o imitație parțial reușită a celebrului dialog platonic Phaidon, care relatează ultimele momente și idei ale lui Socrat despre moarte. Sf. Grigorie pune pe seama surorii sale Macrina ideile sale despre originea omului, despre suflet, despre moarte, despre învierea morților și apocatastază; Contra destinului e reproducerea unei discuții avute cu un filosof păgân la Constantinopol. Acest filosof pe cate Grigorie voia să-l convingă să treacă de la păgânism la creștinism, susținea morțiș că totul e supus destinului și că dacă el e destinat să ajungă creștin, va ajunge chiar fără voia creștinilor, că împotriva destinului nu se poate face nimic. Autorul nostru întreabă dacă destinul nu e Dumnezeu, la care filosoful răspunde ironic și negativ. Rolul astrelor în viața oamenilor nu se poate stabili cu certitudinea și cu precizia de care vorbește filosoful; Despre copiii care mor de timpuriu, către Hieriu încearcă să justifice Providența față de moartea timpurie a atâtor ființa omenești; Despre Sf. Treime și Contra pnevmatomahilor că Sf. Duh e Dumnezeu, către Eustațiu; Despre deosebirea dintre esență și ipostasă, către Petru fratele său. Despre suflet către Tațian, nu sunt de o autenticitate sigură; Că nu sunt trei Dumnezei, către Ablabiu, încearcă să demonstreze că cele trei Persoane ale Sf. treimi, îndeosebi despre Fiul și Sf. Duh și raportul acestora cu Tatăl; Sf. Duh e Dumnezeu; Contra grecilor, după noțiunile comune discută fără ajutorul Scripturii noțiunile de persoană, esență și ipostasă pe care le aplică Persoanele Sf. Treimi; cuvânt despre dumnezeirea Fiului și Sf. Duh, ținut la Constantinopol în 383, îi combate pe anomei, pe care-i compară cu epicurienii, adică cu ateii.

Scrieri ascetice: Despre feciorie, scris înainte de episcopat, pe la 370. Fecioria face din suflet mireasa lui Hristos pe care acesta o cheamă spre o desăvârșire din ce în ce mai mare. Autorul nostru citează ca modele de feciorie pe Maria sora lui Moise, pe Fecioara Maria, pe Iisus Hristos, pe Ap. Pavel și pe toți aceia care ca și el au vrut să fie răstigniți împreună cu Hristos. Viața Sf. Macrina, sora autorului și a Sf. Vasile. Această biografie scrisă cu talent și căldură arată cum se practica asceza în Ponta, în veacul IV. Macrina aceasta, numită cea tânără, nepoată a Macrinei celei Bătrâne, a jucat un rol mare în educația și orientarea tuturor fraților ei, de la Sf. Vasile cel Mare până la Sf. Petru de Sevasta. Ea a determinat, prin învățătura creștină și prin aleasa ei viață personală, pe frații ei, la îmbrățișarea vieții ascetice și a râvnei după desăvârșire. Patru lucrări mici tratează special problema desăvârșirii: 1) Către Harmonios despre sensul numelui de creștin; 2) Către monahul Olimp despre desăvârșire și cum trebuie să fie creștinul; 3) Despre ținta cea după Dumnezeu și despre asceza cea adevărată; 4) Către cei mâhniți de pedepse.

Cuvântări morale: 1) Contra celor ce amână Botezul; 2) Contra cămătarilor; 3) Despre iubirea de săraci și despre binefacere, două cuvântări; 4) La cuvântul „Cine face desfrânare păcătuiește față de propriul său trup”; 5) Către cei îndurerați pentru cei ce s-au mutat din această viață în iad; predici la sărbători împărătești; 1) La Bobotează; 2) Cinci predici la Paște, dintre care se pare că a doua și a cincea nu sunt autentice: 3) La înălțarea lui Hristos; 4) Cuvânt la Sf. Duh (sau la Rusalii); Panegirice: 1) La Sf. Ștefan întâiul mucenic, două cuvântări; 2) La marele mucenic Teodor; 3) La Sf. patruzeci de mucenici, două cuvântări; 4) La patruzeci de mucenici; Necrologuri: 1) Cuvânt funebru la Marele Vasile, propriul frate; 2) Lauda Sf. Părintelui nostru Efrem; 3) Cuvânt funebru la Marele Meletie, episcopul Antiohiei; 4) Cuvânt la moartea Pulheriei; 5) Cuvânt funebru la moartea împărătesei Flaccilla; 6) La viața Sf. Grigorie, făcătorul de minuni.

Scrisorile: 26 în ediția Migne plus o scrisoare canonică, dar 30 la număr în ediția G. Pasquali, 1925. Au în mare caracter personal.

Doctrina. Sf. Grigorie de Nyssa a fost numit „capul care cugetă”, între Sf. Vale supranumit „brațul care lucrează” și Sf. Grigorie denumit „gura care vorbește”. „Capul care cugetă” nu în înțelesul că ceilalți doi mari Capadocieni n-ar fi avut cap și n-ar fi gândit, ci în acela că episcopul de Nyssa a fost mintea cea mai speculativă și mai sistematică în ansamblul acestor Părinți ai Bisericii. Sf. Grigorie a făcut mare uz de filozofie. El se folosește la maxim de datele rațiunii. Toate elementele credinței care pot suporta argumente raționale sau judecăți de valoare sunt prezentate – în primul rând ca adevăruri raționale. Ar fi însă o greșeală se se susțină că Sf. Grigorie e un raționalist pur. Raționamentul său e de fapt o încredere de a justifica și a sistematiza – în măsura posibilului – datele revelației prin acelea ale științei și filozofie. Că nu toate datele revelației pot fi supuse acestei operații, se înțelege de la sine. Baza teologiei Sf. Grigorie e Sf. Scriptură pe care el o interpretează cel mai adesea alegoric, îndeosebi în lucrările sale mistice și de edificare.

Teognosia sau cunoașterea lui Dumnezeu o una din problemele cele mai dezbătute de Sf. Grigorie în operele sale. Cunoașterea lui Dumnezeu e scopul vieții noastre. Ea e rațională și naturală pe măsura ridicării treptate de la elementele firii celei mari și de la elementele firii umane până la hotarul dintre sensibil și suprasensibil. Dar cunoașterea rațională sau naturală e continuată de cunoașterea mistică. Cei înaintați pe calea desăvârșirii se unesc cu Dumnezeu prin υεωρία (contemplare) adică prin privirea nemijlocită a lui Dumnezeu.

Sf. Treime. Esența (ουσια) divină nu este împărțită în trei esențe (ουσιαι) după cele trei Persoane. Potrivit cunoscutei teorii platonice a universalelor deosebirea Persoanelor divine stă numai în relațiile lor. Lucrarea lui Dumnezeu în afară este comună celor trei Persoane. Persoanele umane nu au o existență continuă din una și aceeași persoană, ci unele din acesta, altele din cealaltă, iar cauzele se prezintă în multe și felurite elemente față de cele cauzate. În Sf. Treime însă, lucrurile nu stau așa. Este Una și aceeași Persoană a Tatălui din Care Se naște Fiul și Sf. duh purcede. De aceea zoi zicem că unicul Dumnezeu este, la propriu ???????????? celor cauzați de El, întrucât El  ???????????????????????????????????????????????????????? nici prin timp, nici prin loc, nici prin voință, nici prin ocupație, nici prin lucrare, nici prin afecțiune, nici prin nimic din cele ce se iau în considerare la oameni. Deosebirile, dacă poate di vorba de așa ceva între Persoanele treimice, nu sunt de natura sau ființă, ci de relație. Tatăl este Tată și nu Fiu, Fiul este Fiu și nu Tată de asemenea, Sf. Duh nu e Tatăl, nici Fiu. Iată de ce nu se poate spune că cele trei Persoane sunt trei Dumnezei (Contra Grecilor după noțiunile comune, P:G. 45, 180 B C D). tatăl este cauza. Fiul este „Cel din cauză”. Cele trei Persoane au în comun dumnezeirea. Fiul și Sf. Duh au comun faptul că amândoi sunt din Tatăl. Fiul e cauzat de Tatăl prin naștere, iar Sf. Duh e cauzat prin purcedere. Dumnezeu a creat lumea prin Rațiune-logos care este o Ipostază personală și înzestrată cu voință. Logosul este instrument al creației și Creator. Ființele create sunt de două categorii: pur spirituale (îngerii) și trupești (oamenii). Ființe spirituale se pot înmulți. Materia este o concentrare de însușiri. Omul este piscul creației. Sufletul crește o dată cu trupul ca urmare a păcatului originar.

Hristologia Sf. Grigorie e în general ortodoxă. El dezvoltă doctrina hristologiei îndeosebi în Artirrheticos cotra lui Apolinarie, apoi în Contra lui Eunomiu (cartea V) și în alte opere mici. Hristos a avut fire umană integrală, adică trupul real și sufletul rațional și a avut firea divină completă. Cele două firi sunt strâns unite între ele alcătuind o singură Persoană. Sf. Grigorie dezvoltă pe larg teoria comunicării însușirilor. Fecioara Maria e ϴεοτόκοϛ Născătoare de Dumnezeu 9(Scri. 3, P.G. 46 col. 1024 A). în soteriologie sau doctrina despre mântuire Sf. Grigorie operează cu teoria drepturilor demonului. Prin păcat noi deveniserăm proprietatea demonului, căruia nimeni nu ne putea smulge prin violență, fiindcă eram stăpâniți de el în chip legal. Mântuitorul ne-a scăpat de stăpânirea diavolului prin aceea că acestuia i s-a oferit mai mult decât avea dreptul. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca vrăjmașul să nu se perie ca în cazul când Dumnezeu i S-ar fi prezentat neacoperit și să aibă dorința să-și ia prada. Demonul nu și-a dat seama că trupul lui Hristos era momeala prin care a fost prins în cârligul undiței Dumnezeirii, cum li se întâmplă peștilor lacomi și astfel, după ce viața a stat în moarte și lumina a luminat în întuneric, dușmanul vieții și al lumii a dispărut. Teoria aceasta a drepturilor demonului în cadrul mântuirii, teorie schițată de Origen și reluată de Sf. Vasile și de Sf. Grigorie de Nyssa a fost combătută de Sf. Grigorie de Nazianz și de întreaga ortodoxie ulterioară.

Antropologie. Sf. Grigorie de Nyssa este creatorul propriu-zis, în sens științific, al antropologiei creștine. El a consacrat o lucrare specială creării omului și vorbește despre ființa și rolul omului și în alte lucrări ca: Marele Cuvânt Catehetic, Despre suflet și înviere etc. Sf. Grigorie afirmă că Hristos întrupat reprezintă întreaga umanitate. Primul om creat exprimă omul în general, pur spiritual, fără sec în vederea căderii în păcat. Omul asexuat și din acest punct de vedere este chipul și asemănarea lui Dumnezeu care n-are sex după cuvântul Apostolului că „în Hristos Iisus nu e nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3, 28). Dar pe urmă Dumnezeu a împărțit pe om în bărbat și femeie ceea ce numai reprezintă chipul lui Dumnezeu. Deci facerea omului are un aspect dublu sub raportul fierii: această fire are o parte care trebuie să se asemene cu Dumnezeu și o parte care diferențiază sexele. Omul este elementul mediator între firea divină și netrupească și între viața irațională și animală. Omul are în el din ambele firi: din cea divină puterea rațiunii și a inteligenței care nu admite deosebirea în sex masculin și feminin din firea nerațională are alcătuirea trupului și forma deosebită a sexelor (Despre facerea omului 16 P.G. 44, col. 181 A B C) omul e înzestrat cu liberul arbitru, pentru ca din propria inițiativă și hotărâre să aleagă bunurile sale. Această libertate poate să îndemne pe om să aleagă chiar răul. Posibilitatea păcatului a stat în calitate de creatură a omului și în libertatea duhurilor create. Deși omul se putea înmulți și în starea sa pur spirituală asemenea îngerilor adică în afara căsătoriei (Despre facerea omului 17, P.G. 44, col. 189 A), totuși el a ajuns să se înmulțească sexual după căderea în păcat. Structura trupească a omului este de o rară frumusețe. Poziția verticală a trupului, așezarea membrelor inferioare și superioare, poziția capului și a organelor sale, locul și funcția limbi, toate arată situația excepțională pe care o are omul în univers. „Chipul lui Dumnezeu este ansamblul tuturor care caracterizează Dumnezeirea, în primul rând inteligența și rațiunea, apoi independența și libertatea ” (Mar. Cuv. Cateh. 5, 7, 9). Asemănarea cu Dumnezeu este împlinirea voinței Acestuia printr-o viață curată. Curățenia se capătă prin harul lui Dumnezeu și faptele noastre bune. Urmarea principală a păcatului a fost moartea. Prin lupta împotriva morții sau luat naștere artele și științele. Sufletul e simplu și nemuritor. Grigorie oscilează uneori cu privire la originea sufletului între creaționism și traducianism. Sufletul este spiritual nu material, puterea de cugetare nu stă atât în materie. Materia ar trebui să arate și în alte cazuri înzestrată cu cugetare și să se transforme singură de exemplu într-o operă de artă. Grigorie respinge trihotomismul platonici. Sufletul supraviețuiește trupului.

Apocatastaza. Deși Sf. Grigorie respinge ideile lui Origen cu privire la eternitatea materiei și a preexistenței sufletului totuși el este de acord cu teoria marelui alexandrin despre apocatastasă. Apocatastasa (άποκατάστασιϛ) este teoria conform căreia la sfârșitul lumii, totul se va purifica treptat printr-un foc curățitor și va reveni la forma dintâi. Sf. Grigorie tratează despre apocatastasă în următoarele lucrări: Despre facerea omului. Despre feciorie. Marele Cuvânt Catehetic. Despre suflet și înviere, în acest din urmă tratat ocupându-se în chip special cu problema. Tratamentul purificării se face proporțional cu păcatul pătruns în fiecare. Iar tratamentul constă în purificarea sufletului de răutate. Acest lucru nu se face fără durere (Despre suflet și înviere P.G. 46, 152 A B). Starea de apocatastasă e o stare de fericire, de dumnezeire străină de orice mâhnire (Ibidem, 35, 13). Cei purificați de răutate vor fi într-o stare de virtute divină generată de fire divină pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate.

Caracterizare. Sf. Grigorie de Nyssa e unul din Părinții cei mai de seamă ai Bisericii creștine atât prin mulțimea operelor, cât și prin numărul și varietatea problemelor tratate. Sf. Grigorie are meritul de a fi sistematizat elementele teologie de până la el și de a fi dat formule sau demonstrații filosofice unora din adevărurile de credință. El are de asemenea meritul de a fi lăsat Bisericii un tratat sistematic de doctrină: Marele Cuvânt Catehetic după tratatul lui Origen. ???????? Sf. Grigorie are o cugetare strânsă, logică, bine informată, adâncă și bogată în concluzii. Deși perioadele sale sunt lungi, totuși cugetarea sa e luminoasă și precisă. Sf. Grigorie este cel mai mare cugetător mistic creștin al sec. IV. Notăm printre operele sale mistice: Despre viața lui Moise, despre feciorie, Omilii la Tatăl nostru, Cântarea Cântărilor, Fericiri. Mistica lui e influențată de neoplatonism de la care împrumută nu numai idei și cadre generale, dar chiar aparat tehnic. Mistica gregoriană e influențată de mistica lui Filon, a lui Clement Alexandrinul și a lui Origen. Limba este, în general, încărcată datorită influenței sofisticei a doua. Biserica noastră îl prăznuiește pe Sf. Grigorie de Nyssa la 10 ianuarie[1].

 

 

---

[1] Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, f.l, 1999,  pp. 114-119.

Sfinții Părinți călăuzitori ai dreptei credințe - IPS Nicolae Corneanu

 

Sfinții Părinți

călăuzitori ai dreptei credințe[1]

 

 

            Propovăduită și însușită cu râvnă sfântă încă de la început, învățătura creștină a devenit norma de viață a din ce în ce mai mulți inși. Pe măsură însă ce numărul aderenților Mântuitorului au crescut, sa-u ivit și diferite interpretări prilejuite de chiar modul în care mesajul evangheliei a fost înțeles. Lucrul acesta a determinat necesitatea codificării dreptei credințe în așa fel încât să se asigure păstrarea ei nealterată, fără împuținări, dar și fără adăugiri. A fost o lucrare deosebit de importantă și grea în același timp, pe care au împlinit-o Părinții Bisericii pătrunși de duhul lui Hristos și profund cunoscători ai tainelor teologiei. Urmași nemijlociți ai ucenicilor Domnului, eu au păstrat cu scumpătatea moștenirea primită, transmițând-o întocmai, din veac în veac.

            De la ei încoace, ori de câte ori creștinii au simți trebuința verificării crezului propriu, s-au întors cu venerație la vechea predaniei, sorbind din aceasta înțelepciune și putere. E ceea ce se observă mai ales astăzi, când la trecerea aproape a două milenii de la întruparea Cuvântului, creștinii caută cu înfrigurare restabilirea unității lor de credință.

            Pe acest drum, fiecare simte tot mai clar folosul cel-l poate avea din cunoașterea și împroprierea tezaurului de înțelepciune al sfinților Părinți, garanție sigură a corectei înțelegeri a Evangheliei. Nu e vorba aici de nesocotirea posibilităților ce le-ar avea creștinul de totdeauna de a pricepe graiul simplu și clar al Mântuitorului cuprins în scriptura Noului Legământ, ci de primejdia decurgând din felurimea interpretărilor cărora, din păcate, istoria le este martoră. Și dacă aceste interpretări n-ar fi dus al dezbinări, încât răul n-ar fi fost atât de păgubitor, dar micile nepotriviri de la început au tot crescut până la a sfârteca „trupul lui Hristos”.

            Pătrunsă de tragedia împărțirii Bisericii în grupuri și grupulețe, creștinătatea a ajuns, după întortochiate peregrinări, la conștiința necesității refacerii unității primordiale. Și cum s-ar putea împlini acest deziderat într-altfel decât prin reîntoarcerea la înțelegerea a ceea ce a fost oarecând și trebuie să fie de-a pururi învățătura creștină.

            Este adevărat că însăși ideea unei astfel de reîntoarceri jenează până la un punct pe credinciosul contemporan, atât de sigur în capacitatea sa de a pătrunde în miezul adevărului dumnezeiesc. Dar, la drept vorbind, nici nu neagă o atare posibilitate. Problema care se pune e doar aceea de păstra identitatea cu sine a însăși a unei învățături care a fost a lui Hristos și trebuie să rămână a Lui până la sfârșitul veacurilor.

            Faptele arată că, în mod real, sunt destui creștini care au alternat învățătura Mântuitorului. Învinuirile ce și le aduc unii altora sunt, chiar numai ele, dovada cea mai elocventă a rătăcirii în care au căzut. Cum se va restabili atunci adevărul: prin concesii reciproce, prin târguieli binevoitoare, prin combinații artificiale? Desigur că nu, ci doar prin acceptarea normei pe care au stabilit-o Însuși Domnului, iar după El și în numele Lui, Apostolii și ucenicii lor, urmașii direcți ai acestora.

            Într-un atare context, precum spunea fostul arhiepiscop de Canterbury, dr. Michael Ramsey, „adresarea la scrierile Părinților… creează între noi un consens teologic în înțelegerea credinței, pe baza Scripturii…

            Calea spre unitate se află în restabilirea legăturii și nu în cine știe ce improvizații… tradiția pe care o descoperim în timpurile primare este o tradiție vie, dinamică; operele Părinților sunt pline de forță dinamică, prin care ei ne pot descoperi și nouă puterea Scripturii și ne pot comunica puterea Sfântului Duh”[2].

            Convinși de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu ne îndoim o clipă că orice credincios poate și trebuie să înțeleagă Evanghelia. Dar chiar Mântuitorul Hristos a avut mereu grijă să nu lase învățătura Sa la discreția bunului plac al celor ce-i sorbeau cu nesaț cuvintele, punându-le la îndemână corecta tâlcuire. Iar acest lucru a fost cu atât mai necesar după ce s-a îndepărtat trupește de ai Săi. Cei pe care i-a lăsat să-i continue opera, au preluat și sarcina unei astfel de misiuni, împlinind-o cu prisosință. Sfinții Părinți au excelat, ca nimeni alții, în transmiterea peste veacuri tocmai a predaniei Învățătorului, de aici decurge cinstirea ce le-o acordăm și tot de aici obligația de a ține seama de spuse lor.

            Sfinții părinți n-au făcut altceva decât să vegheze la transmiterea Evangheliei. Ei n-au pus nimic de la ei, ci printr-un efort încununat de strălucit succes, au păstrat credința genuină, explicând-o corect celor ce au îmbrățișat-o. În aceasta ei au fost privilegiați nu numai de viața îngerească pe care au fus-o, de înțelepciunea profundă pe care au posedat-o, ci mai ales de contactul cu cei care au trăit în preajma lui Iisus. Cine le-a putea deci contesta fidelitatea față de adevărul evanghelic și cine autoritatea lor de dascăli?

            Dorind prin urmare să cunoaștem autentica învățătură creștină, vrând-nevrând va trebui să apelăm la luminile Sfinților Părinți. Făcând așa ne vom regăsi uniți în mărturisirea credinței noastre, uniți mai ales în urmarea Acelui Căruia se cuvine mărirea și închinăciunea în vecii vecilor[3].

---

[1] Articol apărut în Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena pe anul 1968, pp. 40-42.

[2] Arhiepiscop dr. Michael Ramsey, Părinții Bisericii primare și Teologie anglicană contemporană, trad. pr. I. Parocescu, în rev. Glasul Bisericii, an XXI, nr. 7-8, iulie-august 1962, p. 811.

[3] Mitropolit Nicole Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 12-13.

Cuvânt la Anul Nou - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Cuvânt la Anul Nou

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

            Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Însuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogăția faptelor bune şi în fericita încredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Însă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotești că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

 

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Însă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Însă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.[i]

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, traduse și orânduite după Duminicile și Sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p.309-316.