Predică la Duminica a șaptea după Paști
IPS Bartolomeu Anania
Acum câteva zile am
sărbătorit Înălțarea Domnului, iar duminica viitoare vom sărbători Pogorârea
Duhului Sfânt, sărbătoare care în limba română se mai cheamă și Rusalii. Între
aceste două mari sărbători, Biserica a așezat duminica de astăzi, care este închinată
Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. E bine să vă spun la început că
sinoadele ecumenice, în total în număr de șapte, au fost soboarele la care au
participat toți episcopii și apropiații lor colaboratori din toată
creștinătatea primului mileniu. Așadar, este vorba de un sobor al Bisericii
universale. Iar aceste sinoade s-au adunat numai în cazuri de foarte mare
trebuință pentru viața și buna-orânduire a Bisericii lui Hristos.
Se știe că creștinii au
trăit primele trei sute de ani sub prigoana împăraților romani. S-au rugat pe
sub pământ, prin catacombe și prin peșteri, pe furiș, în casele lor. Atunci a
dat Biserica foarte, foarte numeroși martiri. Odată cu venirea la cârma Imperiului
a împăratului Constantin cel Mare, pe care noi îl cinstim ca sfânt, împreună cu
maica sa, Elena, acesta, prin Edictul de la Milan, din anul 313, a dat
libertate creștinilor să se roage la lumina zilei, în văzul și auzul tuturor,
fără niciun fel de stingherire din partea autorităților. Și, într-adevăr, așa a
fost; creștinii au ieșit la suprafață, au început să-și construiască biserici
și să se roage public.
Dar, diavolul lucrează:
dacă a încetat persecuția din exterior, a început persecuția din interior și
s-au ivit ereziile, adică abaterile de la dreapta credință, care la urmă se
constituiau în secte, care atacau adevărurile fundamentale de credință ale creștinătății.
Așa s-a ivit, la
începutul secolului al IV-lea, un preot din cetatea Alexandriei – care
era, de altfel, foarte talentat – care a început să învețe că Iisus Hristos nu
este de o ființă și egal cu Tatăl, că nu este fără de început, că a fost un
timp în care El nu exista și că Tatăl L-a creat în timp, ca pe o făptură.
Aceasta atingea teribil credința deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi și,
deci, a deoființimii Fiului cu Tatăl. S-a iscat mare tulburare în toată
creștinătatea și, atunci, înțeleptul împărat Constantin cel Mare a convocat
Primul Sinod Ecumenic, care a avut loc în cetatea Niceii, nu prea departe de
Constantinopol, pe țărmul asiatic al Constantinopolului, în anul 325. A fost
deschis chiar de împăratul Constantin, care, spre a sublinia unitatea
creștinilor din Imperiu, de Răsărit și cel de Apus, și-a ținut cuvântarea în
ambele limbi – în latină și în greacă, tocmai ca să demonstreze că, deși sunt
două limbi diferite și două zone diferite ale continentului european, cu toate
acestea, Biserica este, și trebuie să rămână, una. A fost semnalul pe care
marele Constantin l-a dat pentru menținerea unității Bisericii și, de aceea, a
și convocat Sinodul, pentru ca toți episcopii din lume să hotărască care este
dreapta credință și toți să se orienteze după această formulă.
La acest Sinod au
participat 318 episcopi, precum și colaboratorii lor cei mai apropiați. Știm că
a participat, printre alții, Sfântul Nicolae și, de asemenea, a participat
patriarhul Alexandriei, care l-a luat cu sine și pe tânărul, dar învățatul,
diacon Atanasie, cel care va deveni el însuși mai târziu patriarh al
Alexandriei și care a avut o contribuție esențială în lucrările Sinodului, care
au durat câteva luni. Ei bine, toată problema era, repet, ca să restabilească
învățătura. Și, atunci, după îndelungate discuții și rugăciuni către Duhul
Sfânt, care să-i asiste și să le lumineze mintea, au formulat primele opt
particule din cele douăsprezece ale Simbolului de Credință, pe care noi îl
numim Crez și pe care noi îl rostim în biserică la fiecare Litughie. Celelalte
patru articole au fost formulate mai târziu, la Al Doilea Sinod Ecumenic, care
s-a ținut la Constantinopol în anul 381, la diferență de aproape șaizeci de
ani.
Primele opt articole care
au fost formulate de către Sinodul I Ecumenic se referă la Dumnezeu-Tatăl și
Dumnezeu-Fiul. Celelalte patru se referă la Dumnezeu-Duhul Sfânt, la Biserică,
la învierea morților și la Împărăția ce va să vină, Împărăția de veci. Acestea
toate la un loc alcătuiesc Simbolul niceo-constantinopolitan și rămâne temelia
credinței noastre, spusă în rezumat. Și e bine să rețineți că noi, ortodocșii,
suntem singura Biserică din lume care păstrăm acest Simbol
niceo-constantinopolitan în toată litera și tot spiritul său, așa cum a fost
formulat de către Sfinții Părinți în cele două sinoade ecumenice, fără niciun
adaos și fără nicio știrbire. Aceasta se cheamă dreapta credință. Pentru că, pe
lângă dreapta credință, există și o credință strâmbă. Pe lângă bine-credincios,
există și rău-credincios, care mărturisește doar o parte din adevărul
Evangheliei, dar nu și pe cealaltă parte. Or, a nu spune întregul adevăr
înseamnă, de fapt, a spune o minciună. Adevărul este unul singur și este
integral; nu poate fi fărâmițat.
Totuși, de ce a fost
nevoie ca ei să se adune și să formuleze Simbolul de Credință? Iubiții mei,
principalul nostru izvor de credință este Sfânta Scriptură, atât Vechiul, cât
și Noul Testament, și avem credința pe care ne-a insuflat-o și Sf. Ap. Petru că
toată Scriptura este sub insuflarea Duhului Sfânt. Să nu creadă cineva că
profeții Vechiului Testament sau evangheliștii Noului Testament au primit vreun
dicteu automat, că au stat așa la o masă, cum stau spiritiștii și ascultă
mesaje gata dictate de sus, pe care ei doar le consemnează în scris. Nu! Duhul
Sfânt le-a insuflat adevărul, iar textul a fost scris de fiecare, potrivit
temperamentului său, culturii sale, limbii sale și calităților sale de
scriitor. Fiecare evanghelist sau fiecare autor sacru și-a păstrat propria
personalitate, pentru că Duhul Sfânt nu stâlcește și nu distruge personalitatea
și libertatea omului. El doar îl asistă, iluminându-l ce trebuie și cum trebuie
să scrie, dar, mai cu seamă, ce trebuie să scrie. Moise, de pildă, este primul
autor vechi-testamentar, dar el, în cartea lui, istorisește evenimente care
s-au petrecut cu mult înaintea lui. Facerea lumii, de pildă, Căderea omului,
Izgonirea din Rai, Potopul lui Noe au fost evenimente care s-au petrecut cu
mult înainte de Moise, el care, de altfel, era un om foarte învățat – fusese
cultivat lacurtea faraonului din Egipt, ca un adevărat prinț – pe acestea le-a
cules din tradiția poporului, adică din predanie.
Știți că copilul are o
memorie foarte bună și ține minte foarte, foarte repede ceea ce aude și
transmite și altor copii. Așa și cu omenirea: la început avea o memorie mai
bună, pentru că nu era atât de încărcată ca în vremea noastră, cu acest
bombardament al informațiilor, care, practic, ne sustrage de la meditație și de
la a cumpăni un adevăr. Prea repede suntem victimele acestui asalt al
știrilor/informațiilor – unele adevărate, altele neadevărate [...]. Omul vechi
avea timp să gândească. Și pentru aceasta memoria lui era proaspătă și
înregistra fidel evenimentele care erau raportate la Dumnezeu. Și acestea erau
predate cu sfințenie din gură în gură și din generație în generație. Unele
consemnau în scris, în documente, și așa le-a găsit Moise – pe de o parte,
documentele scrise pe care le-a colecționat și pe care le-a confruntat și
pe care le-a redactat, iar, pe de altă parte, predania populară din gura
semenilor săi. Așa a alcătuit cele cinci cărți ale lui, care sunt și primele
cinci cărți ale Bibliei.
Să trecem la Noul
Testament. Numai doi din cei patru evangheliști au fost ucenici ai Domnului și
au auzit cuvintele din gura Lui: Matei și Ioan. Marcu le-a auzit de la alții,
iar, mai cu seamă, Luca le-a cercetat în unele documente care începuseră să fie
scrise de unii creștini, iar pe altele le-a auzit chiar din gura Maicii
Domnului, pe care a cunoscut-o personal și care i-a istorisit lui, lui Luca,
prin pana căruia avem evenimente care nu se puteau ști altfel, cum ar fi, de
pildă, Buna Vestire. Așa, deci, textul scris a fost precedat de o tradiție
orală, prin viu grai, și după aceea, prin această tradiție orală, au fost
consemnate în scris, iar Duhul Sfânt a lucrat și într-o parte, și în alta. De
aceea, greșesc cei care au susținut, în special protestanții și neoprotestanții
de astăzi, că nu trebuie să credem decât Scriptura și nimic altceva – sola
Scriptura – numai Scriptura, nimic altceva. Pentru că, înainte de Scriptură, a
existat tradiția orală. Pe aceasta mulți nu o știu, sau nu vor să o știe. Dar,
iubiții mei, și Scriptura își are părțile ei mai limpezi și părțile ei mai
obscure. Însuși Sf. Ap. Petru mărturisește, în una din epistolele sale, că
scrierile lui Pavel, care era foarte învățat – Petru fusese un biet pescar, dar
Pavel fusese la nivel universitar, că unele ruguri ale lui Pavel, spune Petru,
sunt mai greu de înțeles. Așa este. Repet, fiecare scriitor a scris în stilul
său propriu.
Iată că după Înălțarea la
Cer a Domnului, Apostolul Filip se găsea la o margine de drum. Și iată că pe
acel drum trecea o caretă și în ea era un nobil de la curtea reginei din
Etiopia, care venise și el să se închine la templul din Ierusalim, pentru că auzise
că evreii au o religie foarte înaltă și foarte bogată. Era ceea ce se
cheamă un prozelit, un candidat la convertirea spre religia iudaismului. Și
citea cu voce tare – în Antichitate se foloseau lecturile cu voce tare – și
avea cartea deschisă, Cartea Profetului Isaia, și citea cu voce tare un text.
Știm care era acest text – era o profeție cu substrat mesianic și, într-adevăr,
mai greu de descifrat. Și, trecând prin dreptul lui Filip, acesta îl întreabă:
„Înțelegi tu, oare, ce citești?” Iar călătorul îi răspunde: „Cum aș putea să
înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?”. Era o invitație la dialog. Filip s-a
urcat lângă el în caretă, a luat textul și l-a explicat cuvânt cu cuvânt și
virgulă cu virgulă și l-a luminat.
De aceea, știm că nu este
suficient să citești tu singur Sfânta Scriptură, așa cum fac mulți pretinși
creștini, ci ai nevoie de un îndrumător. Fără aceasta, poți greși și te poți
rătăci, sau, pur și simplu, te poți descuraja. De aceea a fost nevoie ca să
vină Duhul Sfânt și să ilumineze pe Sfinții Părinți de la sinoadele ecumenice
și pe alții care nu au participat la sinoadele ecumenice, dar care au lăsat
scrieri sfinte, prin sfințenia lor, pentru ca să ne ajute pe noi să tâlcuim și
să înțelegem corect Sfânta Scriptură. Acești Sfinți Părinți, care, iluminați de
Duhul Sfânt, ne transmit învățăturile corecte despre Sfânta Scriptură,
alcătuiesc la un loc Sfânta Tradiție; nu tradiția în sine, care aparține
fiecărui popor – tradiția înseamnă limba, obiceiurile, datinile, cultura, în
general – ci este Sfânta Tradiție, pentru că ea s-a alcătuit prin asistența
directă a Duhului Sfânt către Sfinții Părinți ai Bisericii. Iar această Sfântă
Tradiție a început nu cu cei de la Sinodul I Ecumenic, pentru că înainte de ei
au fost și părinții apostolici, au fost și părinții intermediari, dar toți la
un loc, cel puțin până la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc în anul
787 după Hristos, au alcătuit Sfânta Tradiție. Așadar, sărbătoarea de astăzi
este o sărbătoare a Sfintei Tradiții.
În textul evanghelic care
vi s-a citit și pe care l-ați ascultat este vorba de rugăciunea pe care Domnul
I-a adresat-o Tatălui Său în prezența ucenicilor Săi la Cina cea de Taină
înainte de a merge în grădina Ghetsimani, unde avea să fie arestat. În această
rugăciune pe care ați ascultat-o, I se adresează: „Părinte, preamărește-Mă,
pentru ca și Eu să Te preamăresc. Tu Mi-ai dat stăpânire peste tot trupul,
pentru ca Eu să le dau viață veșnică. Iar Viața Veșnică aceasta este: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai
trimis.” […] Domnul Însuși definește Viața Veșnică, în ce constă: ca ei,
ucenicii și creștinii, în general, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat”, pentru că existau în Antichitate și zeii păgâni, care erau venerați
drept dumnezei, dar care nu erau, în realitate, dumnezei; erau doar chipuri
cioplite. Și mai târziu, și astăzi avem dumnezei falși. […]
Singurul Dumnezeu
adevărat este Dumnezeul pe care ni-L descoperă Sfânta Scriptură și pe care ni-L
atestă Sfinții Părinți. De aceea, când se vorbește de Iisus Hristos, este
definit „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”; aprinzi
o lumânare din altă lumânare – ai două lumini, dar prima din care ai luat pe a
doua nu scade, rămâne întreagă, cum a fost înainte. Așa și Iisus Hristos, fiind
a doua Persoană a Sfintei Treimi, este desprins din Tatăl, născut din Tatăl mai
înainte de toți vecii, este egal cu Tatăl, așa cum este lumina din lumină, El
este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat.
Așadar, iubiții mei, una
din grijile noastre spre a moșteni viața de veci este să-L cunoaștem pe
Dumnezeul Cel adevărat, Făcătorul Cerului și al Pământului, al tuturor celor
văzute și nevăzute. Cu aceasta n-am terminat, trebuie să-L descoperim și să-L
cunoaștem pe Fiul Său, pe Iisus Hristos, pe Care El, Tatăl, L-a trimis la noi,
spre mântuirea noastră. Cunoscându-L pe Fiul, Îl cunoaștem și pe Tatăl, dar
Fiul nu I se substituie. În textul pe care vi l-am citat nu se spune: „să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, prin Iisus Hristos”, ci „și pe
Iisus Hristos”. […] Dar ce este Iisus Hristos decât Persoana a doua a Sfintei
Treimi, întrupat în ființă omenească. El, însă, fiind Fiul lui Dumnezeu, este
chipul văzut al Tatălui Celui nevăzut. Tatăl niciodată nu va putea fi
contemplat față către față, pentru că nici nu are chip, pe câtă vreme Iisus
Hristos, ca om, a luat chip. Aceasta justifică și icoana, reprezentarea a ceea
ce oamenii au văzut și văd, simbolul care ne deschide fereastra spre nevăzut, spre
Taină, spre cer. […]
Și dacă îi cunoaștem pe
Aceștia Doi [pe Dumnezeu-Tatăl și pe Dumnezeu-Fiul], prin insuflarea și
ajutorul Duhului Sfânt, care întotdeauna ne asistă, avem calea deschisă către
Viața Veșnică, către Împărăția Cerurilor, o Împărăție pe care o pregustăm încă
de aici, de pe pământ, prin participarea noastră la Sfânta Liturghie și prin
Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului din Sfânta Euharistie. […] Noi
începem să trăim lumina Împărăției Cerurilor, în dimensiunea ei liturgică, încă
din viața aceasta. Cu atât mai multe șanse avem să-L cunoaștem pe Dumnezeul Cel
adevărat și pe Iisus Hristos pe Care El L-a trimis și Care, prin puterea Sa și
prin asistența Duhului Sfânt […], ne călăuzește spre mântuirea noastră. Amin.
Sursa:
https://www.activenews.ro/cultura/Rugaciunea-lui-Iisus.-Duminica-a-saptea-dupa-Inviere-a-Sfintilor-Parinti-de-la-Niceea.-IPS-Bartolomeu-Anania-Diavolul-lucreaza-dupa-persecutia-din-exterior-a-inceput-persecutia-din-interior-si-s-au-ivit-ereziile-adica-abaterile-de-la-dreapta-credin-156377
Idei:
·
Între Înălțarea Domnului și Pogorârea
Duhului Sfânt (Rusaliile) se află o duminică dedicată Sfinților Părinți de
la Sinodul I Ecumenic.
·
Sinoadele ecumenice (în număr de șapte) au
fost adunări ale episcopilor din toată creștinătatea, convocate pentru
rezolvarea marilor probleme de credință.
·
Convocat de împăratul Constantin cel
Mare pentru a combate ereziile, mai ales erezia lui Arie, care nega
dumnezeirea Fiului.
·
A participat un număr de 318 episcopi,
printre care Sf. Nicolae, Atanasie cel Mare și patriarhul
Alexandriei.
·
Sinodul a formulat primele 8 articole
ale Simbolului de Credință (Crezul), restul fiind adăugate la al Doilea
Sinod Ecumenic (381).
·
Crezul rezultat este fundamentul credinței
creștine și exprimă dreapta credință despre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul.
·
Scriptura
a fost precedată de o tradiție orală sfântă (predania).
·
Duhul Sfânt
a inspirat scriitorii, respectând însă personalitatea și stilul fiecăruia.
·
Sfânta Tradiție
este formată din scrierile Sfinților Părinți, interpretările lor și viața
Bisericii, fiind complementară Scripturii.
·
Protestanții greșesc când susțin doar „sola
Scriptura” (numai Scriptura), ignorând tradiția.
·
Biblia nu poate fi înțeleasă corect fără
îndrumare (exemplu: Filip și famenul etiopian).
·
Sfinții Părinți și Sinoadele, iluminați de
Duhul Sfânt, au formulat învățătura dreaptă.
·
Ortodocșii păstrează Simbolul
niceo-constantinopolitan în forma sa originală, fără modificări.
·
Viața veșnică
constă în cunoașterea „singurului Dumnezeu adevărat” și a lui Iisus Hristos,
Fiul Său.
·
Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat”, „Lumină din Lumină”, egal cu Tatăl.
·
Icoana este justificată prin faptul că
Iisus, ca om, a luat chip și poate fi reprezentat vizibil.
·
Cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu și a
Fiului Său este esențială pentru mântuire.
·
Credința completă presupune adevăr
integral, nu fragmente – orice abatere duce la rătăcire.
