Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 17 septembrie 2022

Cum te setezi mental pentru performanță - Prof. Daniel David, psiholog

Idei pentru predica din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh (Învierea fiicei lui Iair)

 


Idei pentru predica

din Duminica a Douăzeci și Patra după după Pogorârea Sfântului Duh

(Învierea fiicei lui Iair)

†Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei

 

            „În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la picioarele lui Iisus, ÎI ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”.

(Luca 8, 41-56)

 

1.      Cei ce veneau la Mântuitorul Hristos veneau pentru tămăduiri de suferințe, de boli, de frământări sufletești indiferent de starea lor socială.

2.      Este impresionant faptul că vine la Mântuitorul chiar mai marele sinagogii, Iair.

3.      Evanghelia însemnează că era un om apreciat chiar de consătenii săi.

4.      În momente de grea încercare multe patimi se potolesc în ființa oamenilor. Nu știm dacă Iair n-ar fi trecu prin grea încercare ar fi căzut la picioarele lui Iisus. E de remarcat faptul că se încredea în puterea Mântuitorului că îl poate ajuta. Nu știm dacă credea că o va învia pe fiica lui.

5.      Mântuitorul a fost un mare binefăcător, nu puține au fost binefacerile lui și nu de puține ori.

6.      Vindecarea femeii cu scurgere de sânge este semnificativă. Femeia venea la Mântuitorul după ce încercase tot ce a fost cu putință pentru vindecarea ei. Pedagogia acestei atitudini vrea să ne dovedească multele noastre slăbiciuni sufletești și să ne convingă că singura vindecare trebuie s-o avem mai presus de orice în puterea lui Dumnezeu. Puterea dumnezeiască consta și în veșmintele Sale, ceea ce înseamnă că materia poate fi purtătoare de har; să ne gândim la obiceiul veșmintelor aduse la biserică pentru a fi atinse de către preot.

7.      Ca oameni înțelegem greu lucrările și puterea lui Dumnezeu. Judecăm mai mult omenește decât duhovnicește.

8.      În fața puterii dumnezeiești noi ca oameni deseori ne umplem de frică.

9.      Din cuvintele Mântuitorului reiese că femeia avea mare încredere în puterea Domnului Hristos de a o vindeca.

10.  Puținătatea credinței noastre uneori ne face să ne îndoim de puterea lui Dumnezeu, uitând că El este stăpân și peste moarte.

11.  În ceasuri grele Dumnezeu ne întărește prin puterea Sa peste nevrednicia noastră.

12.  Interesantă este atitudinea Mântuitorului când dorea să aibă în jurul Său numai anumite persoane ca în cazul de față, ca și pe Tabor, ca și în Ghetsimani.

13.  El citea cele din lăuntru ale omului, dincolo de cele ce se văd dinafară.

14.  Slăbiciunea noastră sufletească, puțina noastră credință uneori ne face să ne îndoim de puterea lui Dumnezeu ca și în cazul de față. Mai mult chiar atunci luăm în derâdere cele sfinte.

15.  În unele momente Mântuitorul se lipsea și de cei puțini în jurul Său, rămânea singur. Singur în rugăciunea de noapte, singur în Ghetsimani, singur în cazul de față.

16.  Atitudinile acestea dovedesc marea Lui intimitate cu Tatăl ceresc – marea taină necunoscută nouă din această intimitate.

17.  Faptul că i-a dat să mănânce, faptul că și El a mâncat după Înviere înaintea ucenicilor vrea să întărească realitatea evenimentului.

18.  În puținătatea credinței noastre rămânem uimiți de puterea lui Dumnezeu, dar această uimire nu statornicește tăria credinței noastre de multe ori. Minunea nu este totdeauna convingătoare cu statornicie. Sf. Apostol Petru a văzut multe minuni și totuși s-a lepădat de Mântuitorul. Trebuie să ne lăsăm convinși că întărirea în credință și statornicirea în credință constă în lupta în lupta contra păcatelor care slăbesc credința și în măsura în care acestea slăbesc în ființa noastră se întărește credința în noi.

19.  Deseori Mântuitorul poruncea celor tămăduiți de El să nu spună nimănui. De ce? Pentru că o împărtășire a unor evenimente prin spusa altora prea modifică evenimentul. Era cu totul alta întâlnirea față către față. Unul din Apostoli chiar, când a fost vorba de Mântuitorul nu i-a vorbit celuilalt despre Mântuitorul ci i-a zis: „Vino și vezi”. Apoi mulțimea simțămintelor din lăuntrul nostru și cu atât mai mult puterile dumnezeiești din Mântuitorul Hristos nu pot fi explicate prin cuvinte.

20.  Să fim mai preocupați de aceste lumi lăuntrice ale persoanei noastre, de legătura dintre ele și puterile dumnezeiești și legătura acestora cu ispitele diavolești[1].



[1] †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei, Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile Duminicilor și sărbătorilor de peste an, Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 129-7132.

 

Idei pentru predica din Duminica a șasea după Pogorârea Sfântului Duh Vindecarea slăbănogului din Capernaum †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei

 



Idei pentru predica

din Duminica a șasea după Pogorârea Sfântului Duh

Vindecarea slăbănogului din Capernaum

†Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei

1.      Dacă privim Evanghelia și o înțelegem nu numai în ceea ce scrie ad literam, înțelesul este mai simplu. Pe lângă acest înțeles este și cel alegoric pe care-l folosea Mântuitorul Iisus Hristos; este un înțeles al sensurilor mai adânci a textelor care poartă denumirea de înțeles analogic, folosit foarte des de Sf. Părinți ai Bisericii. Amintim pe Sf. Maxim Mărturisitorul care are în unele din volumele sale o preocupare cu acest înțeles „Explicarea locurilor grele din Sf. Scriptură”.

2.      În acest sens vorbind de cele zele fecioare untdelemnul n-ar avea înțelesul natural de untdelemn ci de adâncul milosteniei. Fecioarele neînțelepte ce le lipsea untdelemnul, Sf. Maxim și alți Părinți explică sensul mai adânc că nu aveau milostenie deși erau fecioare, socotind milostenia mai mult decât fecioria.

3.      În cazul de față dacă ne preocupăm de un înțeles mai adânc cei patru prieteni pot reprezenta pe cei patru evangheliști care prin scrisul lor ne duc la întâlnirea cu Mântuitorul, iar această întâlnire este pentru noi tămăduitoare atât de boli trupești cât și de boli sufletești.

4.      În ceea ce privește că bolnavul a fost vindecat pentru credința celor ce l-au adus este o mărturie a învățăturii Bisericii în care se susține că unul poate mărturisi pentru altul credința ca și în cazul nașilor de la Botez sau a rugăciunilor pentru cei adormiți.

5.      Însuși Dumnezeu spune despre David că „Mă voi îndura asupra urmașilor lui până la al miilea neam”.

6.      La mijloc e marea putere a iubirii despre care mărturisesc paginile Sf. Evanghelii.

7.      Cu ocazia învierii fiicei lui Iar Mântuitorul mereu îi spune tatălui ei „crede numai”. Iată un exemplu când pentru credința tatălui îi înviază fiica. Ea nu putea avea credință pentru că era moartă.

8.      De ce e de mirare că nașul poate mărturisi credința pentru fin – copil fiind? Pe va baza acestor argumente arătate mai sus Biserica face rugăciuni pentru cei morți.

9.      În viața de toate zilele, pe cărările vieții, adesea întâlnim simțământul atât de nefolositor și păgubitor al disprețului, al hulei pe care nu-l întâlnim la Mântuitorul Iisus Hristos. S-a întâlnit cu atâția oameni ce l-au înjosit, ponegrit, disprețuit, dar El niciodată n-a răspuns cu aceeași atitudine, niciodată n-a înjosit pe nimeni, n-a avut nici cel mai mic sentiment de dispreț cum îl reprezintă poetul: „El tuturor deopotrivă împarte darul Său ceresc/Și celor care cred într-Însul și celor ce-l batjocoresc”. 

10.  Simțământul disprețului înstrăinează pe oameni de comuniunea frățească, cel al respectului și al cinstirii din contră, îi apropie.

11.  Mântuitorul va rămâne un exemplu viu peste veacuri prin atitudinile Sale de respect și cinstire, apropiere față de orice om. Dacă vrem să exemplificăm din viața Sa în această privință e destul să ne gândim la comportarea Sa atât de nobilă față de femeia păcătoasă ce-i uda picioarele cu lacrimi, față de femeia samarineancă, față de Iuda Iscarioteanul când avea să-L prindă și față de tâlharul de pe cruce.

12.  În toate aceste discuții nu se poate observa nici cel mai mic sentiment de dispreț și vorbește cu ei ca și cum ar vorbi cu oameni cu alese virtuți.

13.  Socotim că Mântuitorul a înregistrat cu amărăciune această atitudine a fariseilor față de El, nefolosind aceeași atitudine a Sa față de ei, cin din contră caută să le explice cu toată înțelepciunea ceea ce ei nu înțelegeau.

14.  Desigur de această putere a iertării păcatelor s-au îndoit fariseii neadmițând că este Dumnezeu. Ne îndoim și noi uneori azi că această putere a iertării păcatelor a fost dată unor oameni – preoților de a ierta păcatele: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate…”

15.  Îndoiala constă și în slava cunoaștere a puterii iubirii.

16.  Și mulțimile au rămas mirate de această putere dată de Dumnezeu oamenilor. Se pare că și ei Îl cunoșteau pe Iisus numai ca om nu ca și Dumnezeu.

17.  Poate este bine să medităm și asupra faptului ce a gândit și ce a simțit bolnavul vindecat. Câți ani a mai trăit la casa lui. De aceea noi credem în Sf. Tradiție pentru că foarte puține sunt însemnate din ceea ce a făcut Iisus în sf. Scriptură, încât și cele scrie în Sf. Scriptură și cele spuse în Sf. Tradiție nu acoperă decât o parte din ceea ce a făcut Mântuitorul.

18.  Se cade ca și noi după ce luăm parte la slujbele Sf. Biserici, împărtășirea cu Sf. Taine, să ne întoarcem la casele noastre cu atitudini de recunoștință față de atitudinile ce le revarsă Mântuitorul asupra noastră și cu atitudini de respect și cinstire față de orice om întâlnit[1].



[1] †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei, Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile Duminicilor și sărbătorilor de peste an, Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 67-70.

 

duminică, 11 septembrie 2022

Pasiune și emoția în predică - Preot profesor Grigore Cristescu

 


Pasiune și emoția în predică[1]

Preot profesor Grigore Cristescu

 

 

            Pentru a produce în ascultători persuasiunea, predicatorul trebuie să facă apel la pasiunea și emoția lui și a lor. Fără acest apel persuasiunea nu este posibilă. Și totuși, de multe ori, puterea de a trezi pasiune și emoție poate avea consecințe dezastroase dacă facem abuz. Această însușire cere o disciplină morală din partea celor ce o folosesc. Dar, fără ea, predica nu are nicio putere de mobilizare a conștiinței religioase. Fără fluxul pasiunii, care dă viață și mișcare, predica este o simplă piesă didactică și dialectică, ca statuia de marmură a lui Pygmalion, de care ne vorbește mitologia greacă.

            Dumnezeu este puterea care pătrunde toată făptura, care inspiră și descoperă, care dă lumină și har, viață și nemurire. El este Izvorul vieții. Puterea Lui umple firea omului, dă intensitate și valoare oricărui act și gest uman, personalității integrale a omului, stimulează energiile ei latente și creează infinite perspective și posibilități de activare a lor. Dumnezeu ne luminează mintea, ne aprinde inima și ne întărește voința. Dacă Dumnezeu ar rămâne numai o viziune metafizică, o abstracție rece, perfecțiunea absolută dar intangibilă, asemenea unei statui sublime sculptate din marmură rece și moartă, nici omul nu ar avea viață, realitate și energie. Dumnezeu este iubire și cere iubire. Dumnezeiască taină a Întrupării îmbrățișează toată natura noastră omenească: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”. El a coborât de pe tronul slavei Sale și a devenit om cu viață și iubire, având o inimă care zvâcnește și vibrează de iubire pentru a noastră mântuire. Iată ce trebuie să vestească predicatorul creștin credincioșilor. Dar, dacă el nu pune pasiune în ceea ce predică, înseamnă că nu cunoaște pe Hristos. Este absurd să credem că putem pune stăpânire pe voința omului, dacă nu facem apel la pasiunile și emoțiile lui. Chiar raționalistul care gândește la temperatură boreală, fără să-și dea seama, se adresează într-un fel sau în altul fondului pasional al oamenilor. Ca să conving, trebuie să fiu convins. Ca să fac pe alții să plângă, trebuie să plâng eu mai întâi (Si vis me flere, dolendum est, primum, ipsi tibi).

            Cea mai mare și mai nobilă parte a vieții noastre se întemeiază pe voință. Dar a voi, însemnează a iubi și a alege (a prefera), a adera (a opta). Instinctele și emoțiile la care trebuie să apeleze predicatorul sunt: iubirea – ura, dorința, plăcerea, neplăcerea, bucuria – tristețea sau durerea, curajul – frica, nădejdea – deznădejdea, mânia, mândria, emulația, admirația, mila, uimirea, compătimirea. Predicatorul nu poate mișca dacă el însuși nu este mișcat. Așadar, caracterul și convingerile sale personale sunt cel dintâi actor care trebuie să fie avut în vedere în predică.

            Se înțelege că predicatorul nu trebuie să fie un om incapabil să comunice, un om paralizat în elanul și entuziasmul lui, în extensia și expansiunea energiilor lui sufletești, un om robit, conștient sau inconștient, unui complex de inhibiții și refulări, dar niciun emotiv și un sentimental și fără rezervă și autocontrol. A fi smerit nu înseamnă a fi timid și inert. Predicatorul trebuie să zboare și să planeze ca un vultur. De aceea, în fața lui, pe amvon, este închipuit un vultur. Aripile mitologicului Icar s-au topit când s-a apropiat de soare, pentru că erau de ceară; deci, pentru că ele erau artificiale – nu făceau parte organică din natura lui intimă. Predicatorul care vrea să zboare la fel ca el, în slăvile extazului, pe care el personal nu-l trăiește real, ci numai îl simulează, așadar cu aripi de împrumut, merge la dezastru sigur. Orice ipocrizie se divulgă, mai curând sau mai târziu. E mai bine să mergi domol pe pământ, decât să te avânți nesincer în văzduh. Predicatorul, care se adresează pasiunii și emoției ascultătorilor săi, trebuie să cunoască bine temperamentul și sensibilitatea ascultătorilor săi, care variază după timp, loc și îndeletniciri.

            Cea mai bună metodă didactică este cea care realizează unitate în varietate, care folosește repetarea același idei în diferite forme și stimularea procesului de gândire prin întrebări. Cum vom putea noi, oare, să punem în mișcare o voință inertă împinsă într-o anumită direcție? Pe o cale foarte simplă: orientând-o în direcția opusă. Principiul tensiunii sau încordării și relaxării sau destinderii este valabil și în domeniul vieții spirituale. Stabilitatea, inerția vieții lui sufletești, trebuie să sufere unele șocuri. Spiritul omului trebuie distras prin variație. Așadar, e necesar să-i slăbim tensiunea lui, pe linia unei idei, concepții sau argument, a unui instinct sau emoții și să-l angajăm în altă direcție. Sufletul omului trebuie mobilizat. Dramaturgii obișnuiesc să intensifice elementul tragic printr-un contrast cu cel comic. În parabola Fiului risipitor, Mântuitorul atinge cele mai profunde stări de disperare ale sufletului, trezește în el cea mai intensă speranță și-l umple de cea mai înălțătoare bucurie. Arătând cât este de respingătoare ura, impunem sublimitatea iubirii. Pateticul trebuie să altereze cu elementul umoristic. Atracția spre un lucru e cu mult mai puternică atunci când ei i se opune repulsia față de alt lucru. Evident, principiul alternanței trebuie observat în toată gama emoțiilor. Pentru a putea convinge pe altul despre un adevăr, predicatorul trebuie să fie înzestrat cu un suflet simțitor și să fie împodobi tcu evlavie curată.

            El trebuie să iubească pe Dumnezeu din toată inima lui și cu toată virtutea lui. Aceasta se împlinește prin rugăciune, meditație și contemplație. „Orator antequm dictor” (Fii rugător înainte de a fi predicator) spune Fericitul Augustin. Oratorul, în sens etimologic, este un cuvântător care se roagă. Cine știe să se roage, știe să predice. Rugăciune la început, înainte de a te ocupa de teme predicii, rugăciune în toată vremea cât lucrezi la ea și rugăciune în timpul în care o rostești. Rugăciunea deschide sufletul inspirației divine, care purifică, disciplinează și corectează totul, căci, „Duhul lui Dumnezeu pe cele de lipsă le împlinește și pe cele slabe le vindecă”.

            Predicatorul trebuie să fie un mare iubitor de oameni și de sufletul lor. Iubirea deschide drumul spre inimile omenești. Nici o poartă nu-i rămâne nedeschisă. Ea are cheia minunată care deschide toate încuietorile.

            „Ama et fac quod vis” (Iubește și fă ce vrei) spune atât de just fericitul Augustin. Dar această iubire trebuie să aibă un caracter supranatural. Noi iubim pe semenii noștri pentru că îi iubește Dumnezeu. Legea iubirii este suverană. Ea singură are puterea de a disciplina, purifica și controla pasiunea sufletului omenesc. Predicatorul trebuie să fie un om simțitor. El nu trebuie să fie un egoist și un autolatru. Egoistul sau egocentricul devine ușor sceptic și un cinic față de alții. De altfel, cinismul este rodul scepticismului și dezamăgirii.

            Pentru a putea mișca inima și voința ascultătorului, trebuie să avem întotdeauna în vedere tema, și anume dacă ea cere, admite și permite patosul. Dacă ea îl cere, atunci de ce natură și intensitate trebuie să fie apelul nostru la sentiment? Sunt teme care cer ca toată atmosfera predicii să fie patetică. Altele cer o tratare logică și rece și numai în încheiere pot deveni patetice. Unele teme pot fi trate la un nivel mai înalt, vecin cu sublimul, alte ar produce ridicolul dacă ar fi pline de fulgere și de trăznete ca pe Sinai, când ele  ar trebuie să fie străbătute, de la un cap al altul, de calmul și duioșia iubirii. Putem premedita și fixa în prealabil elementul patetic în predică și în ce măsură? De bună seamă, se cuvine să cunoaștem, când ne pregătim predica ce emoții și pasiuni pot mișca pe oameni să realizeze prin acțiunea lor scopul pe care l-am propus pentru predica noastră. Această idee trebuie să comande alegerea materialului, dezvoltarea lui și forma literară a predicii. Dar atât calitatea, când și intensitatea apelului nostru la sentiment depind în cea mai mare măsură de inspirația momentului.

            Noi putem provoca anumite sentimente sau emoții în ascultătorii noștri prin prezentarea vizibilă a unui obiectiv oarecare. În acest caz, ei concentrează și atenția lor auditivă, și pe cea vizuală.

            Predicatorul poate zugrăvi destul de evovator și de dramatic prin cuvânt orice scenă, caracter sau eveniment, adresându-se imaginației auditorului său, fără niciun fel de artificiu. Figurile de stil și ilustrațiile pot fi folosite cu mult succes în acest scop. Uneori, sunt de mare efect anumite cântări luate din cărțile noastre de slujbă, tropare, condace.

            Când ascultătorii noștri au un nivel intelectual ridicat și religios mai înalt, putem provoca anumite emoții când ne adresăm rațiunii. Emoția, în general, este mai durabilă când ea se asociază și cu elementul rațional și cu conștiința morală a ascultătorilor.

            În trezirea unui sentiment, precum și în exprimarea lui, este esențial bunul simț. Sunt predicatori care divulgă ascultătorilor intimitățile vieții lor sufletești. Ei își analizează și-și disecă sentimentele lor personale în auzul credincioșilor, nimicind taina care este farmecul personalității. În acest fel, predicatorul nu-și mai trăiește atât de intens viața lui interioară. E drept că noi nu putem mișca pe altul, dacă înșine nu suntem profund mișcați. O emoție bine disciplinată nu se poate evapora. Pentru că nu i-am dat expresie. Dimpotrivă. Ea devine energie spirituală în sufletul predicatorului, care vibrează prin fiecare cuvânt, dă putere fiecărei idei și toană convingerea în fiecare inimă. În concluzie, orice exhibiționism este interzis în predică, întrucât el poate să compromită prestigiul predicatorului și să-l prezinte ca om indiscret, flecar și neserios. Cine ar mai putea avea încredere într-un asemenea duhovnic și predicator, care spune „vrute și nevrute”? Nu este just să considerăm pasiunea și sentimentul ca un articol sau ca un capitol separat de ansamblul predicii. De aceea noi nu putem spune: „acum mă adresez sentimentului vostru”. Aceasta va pune pe ascultători în gardă. Apelul adresat conștiinței, rațiunii și inteligenței ascultătorilor poate însă fi formulat și anunțat: „fac apel la orice om de bună credință care mă ascultă când rostesc acest verdict”. Dar cum am putea noi spune, de pildă: „acum o să vă fac să vă mâniați rău”? În primul caz, verdictul anunțat este scopul logicii raționale, dar în logica emoțiilor, sentimentul de iubire, de ură, de revoltă nu este un scop în sine, ci numai un mijloc în scopul unei acțiuni. Sunt însă și câteva ocazii când putem anunța pe ascultători că facem ape la pasiunile lor pentru forța lor de sugestie. Indiferența unui auditoriu flegmatic poate fi scurtată de o ambiție cu ajutorul unei sugestii. „Nu vă clocotește, oare, sângele în vene, dacă vă gândiți că…”? Ascultătorii, reci ca gheața până adineauri, fierb acum de indignare. O sugestie, de asemenea, poate ridica temperatura: „ne îndrăznesc să stărui mai mult asupra acestor acte de sălbăticie”. Dar puterea predicatorului, de a provoca anumite sentimente și emoții în ascultătorii săi, îl expune și la anumite primejdii. Așa, de pildă, el poate fi ispitit să devină un predicator sentimental, ceea ce l-ar scuti de o pregătire intelectuală mai serioasă a predicilor sale, mai ales că sunt destui ascultători care cred că predica trebuie să le dea numai emoții religioase și nimic altceva. Adeseori, sentimentalitatea religioasă ruinează caracterul moral și al predicatorului, și al ascultătorilor. Anumite expresii sentimentale stereotipe pot duce la nesinceritate, la simularea unor emoții care în realitate nu la încercăm.

Puterea de a-i stăpâni pe ascultători prin mijloace sentimentale poate duce pe predicator la orgoliu. Iar deasa exprimare a celor mai sincer sentimente îl poate duce la reacția morbidă a unei depresii sufletești, care poate periclita și echilibrul lui mintal, și pe cel moral. Această depresie nervoasă este prețul pe care îl plătim adeseori pentru toate predicile noastre bune. Pentru că aceasta este esența persuasiunii, ca predicatorul să-și toarne personalitatea lui în ceea ce spune. Sufletul lui trebuie să-i iasă din trup și să se răspândească în sufletul ascultătorilor. Dar această expansiune este urmată inevitabil de o contracție dureroasă. Suferința nervoasă este crucea predicatorului. Dar disciplina vieții lui fizice și spirituale îl poate salva. Dacă predică des, el trebuie să-și rezerve mai mult timp pentru rugăciune, meditație, contemplație și studiu; astfel își poate pierde sufletul. Pentru acest motiv, este recomandabil ca el să cultive diferite stiluri de predică. Predicile cu caracter didactic sau catehetic, omilia exegetică și predicile cu caracter pastoral și liturgic cer o mult mai mică cheltuire de energie sentimentală a predicatorului. O viață de evlavie și de reculegere, credința care raportează instinctiv toate lucrurile la Dumnezeu, smerenia care numai Lui îi dă toată slava, cinstea și închinăciunea, starea de penitență care nu dă pas mândriei, sporita comuniune cu Mântuitorul, al Cărui cuvânt îl predică și care este taina înaintării și stăruirii pe drumul vieții duhovnicești, toate acestea vor putea menține caracterul și rezistența lui față de excitațiile emotivității cerute de predică și îi vor păstra echilibrul sau cumpătarea vieții morale.

Noi predicăm pentru a determina voința credincioșilor la acte de credință și de viață morală, pentru a lumina întunericul neștiinței, pentru înlăturarea îndoielii prin certitudinile credinței, îngustimea de spirit prin lărgirea orizontului lui, fanteziile nesănătoase și sterile realități concrete și fecunde, șovăiala prin hotărâre. Iată izvorul puteri morale a predicatorului creștin[2].

Carte citată se poate cumpăra de aici: http://www.editurapatriarhiei.ro/product_info.php?cPath=43&products_id=850&osCsid=c483f094c6505591543d4156d80f85eb

 



[1] Text publicat în Mitropolia Olteniei, VI (1954), 4-6, pp. 134-138.

[2] Preot profesor Grigore Cristescu, Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2014, pp.11-17.

Despre Post: Sf. Grigorie Palama

 


Despre Post

Sf. Grigorie Palama

 

 

            Părinții Bisericii au caracterizat postul ca esență a rugăciunii, zicând că „prima materie a rugăciunii este foamea”. Moise ținând un post de mai multe zile pe munte vede pe Dumnezeu față către față și vorbește cu El, precum vorbește cineva cu un prieten al lui. Prin post profetul Ilie ia putere să ungă profet în locul lui și să-i dăruiască îndoit harul pe care îl deținea el însuși. S-a învrednicit să se ridice de la pământ la cer. Însuși Hristos postind în pustiu, a biruit pe ispititorul de obște și a destrămat puterea lui împotriva oamenilor și a surpat tirania lui eliberând pe om.

            Vedeți darurile postului și câte sunt bunurile de care se învrednicește să le primească omul prin post? Contrarul postului, adică lăcomia și nestăpânirea, arată în mod vădit folosul pe care postul îl oferă omului. Desfătarea nu este numai cauză a păcatului, ci și a lipsei de cucernicie. Dimpotrivă, postul și înfrânarea nu ajută numai virtuții, ci și cucerniciei față de Dumnezeu, deoarece totdeauna împreună cu postul trebuie să fie și înfrânarea. Când omul se hrănește fără măsură zădărnicește apariția în sufletul său a mâhnirii cea după Dumnezeu pentru păcatele lui și a străpungerii, care ajută în pocăință statornică în vederea mântuirii noastre. Fără inimă zdrobită nu este posibil să se pocăiască cineva cu adevărat. Ceea ce zdrobește în mod vădit inima și o ajută să se întristeze pentru păcatele ei, este micșorarea hranei și a somnului și curăția simțurilor.

            Bogatul, despre care vorbește Hristos în Evanghelie, zicând către sine: „Ai multe bunuri, mănâncă, bea și te veselește”, a devenit vrednic de veșnica pedeapsă, dar nevrednic și de însăși prezenta viață. Noi fraților, să zicem cele potrivnice către noi înșine: să ne înfrânăm și să postim, să priveghem și să ne adunăm, să ne smerim și să pătimim cele rele de dragul mântuirii noastre.

            În vremea postului și a rugăciunii să iertăm din sufletul nostru dacă într-adevăr avem sau credem că avem ceva împotriva altcuiva. Să ne dăruim cu toții dragostei. Să încercăm să ne înțelegem mai bine unul pe celălalt. Să ajungem la înfăptuirea iubirii și a facerii de bine cuvântând unul în favoarea celuilalt. Să gândim înlăuntrul nostru numai cele bune față de Dumnezeu și față de oameni. Astfel postul nostru va fi desăvârșit și vrednic de cinstire de la Dumnezeu și cererile noastre în timpul postului vor fi bineprimite.

            Deseori diavolul se luptă ca postul nostru să fie nefolositor punând înăuntrul nostru egoism, precum a făcut fariseul, care, deși postea și se ruga, a plecat lipsit de ajutor. Noi, știind că fiecare om mândru este necurat și nu se face primit de către Domnul și recunoscând că suntem noi înșine datori față de Dumnezeu pentru multe și mari daruri, să postim și să ne rugăm cu inima zdrobită. Astfel postul nostru va fi cu adevărat curat și plăcut lui Dumnezeu. Când ținem un astfel de post duhovnicesc și trupesc și ne rugăm se va stinge focul poftei trupești. Mânia va fi îmblânzită ca un leu și vom gusta hrana profetică cu nădejdea bunătăților viitoare, credința și strălucirea duhovnicească biruind cu harul lui Hristos toată puterea vrăjmașului.

            Darurile postului sunt multe. Fiecare dintre celelalte virtuți curăță și împodobesc fie sufletul, fie trupul, precum rugăciunea, blândețea, înțelepciunea. Postul și înfrânarea adorm zburdările trupului. Veștejește turbarea mâniei și a poftei și face cugetul curat și fără nori, de vreme ce îl izbăvește de aburii care ies din mulțimea hranei și de greutatea pe care acesta o provoacă. Cu postul și cu înfrânarea se smerește omul cel din afară și în același timp se reînnoiește cel dinlăuntru, precum subliniază apostolul Pavel în epistola lui către Corinteni. A zis cineva „Pântecul gras nu naște minte subțire”. Când pântecul se subțiază prin post și înfrânare se subțiază cu siguranță și mintea. Îngrădire îndoită sunt postul și înfrânarea și acela care trăiește cu acestea se bucură de multă pace. Către acesta, așadar, privind, să ne îndepărtăm de lăcomia pântecului, să iubim înfrânarea și să îmbrățișăm aceste zile de post. Acesta face trupul să asculte de suflet și curăță gândurile. Omul aleargă atunci cu dragoste către Dumnezeu. Apostolul Pavel spune despre sine că de multe ori a petrecut cu foamete și sete și cu posturi.

            Pentru tine fratele meu, perioada postului nu ține întreaga ta viață. Apusul soarelui îți îngrădește în fiecare zi postul. Nu este oare postul pentru toți aproape ușor și după măsura lor în aceste zile pe care le stabilește Biserica? Poate îți pare rău de trupul tău și te ferești de post cu impresia că îți provoacă slăbire fizică, dar se întâmplă contrariul. Îndestularea prin firea ei provoacă dureri în articulații, din hrană provin multe alte boli precum și un sentiment de îngreunare ce îl învăluie pe om. Postul este dimpotrivă maica sănătății. Lacomul își disprețuiește trupul și îl face slăbit și bolnăvicios.

            Nestăpânirea este săvârșită de către toate simțurile. Să impunem așadar în toate înfrânarea. Dacă postești de mâncăruri, fii atent la gândurile tale din adâncul sufletului tău, la curiozitate și la invidie. Auzul tău să nu primească învinuiri ale altora și șoptiri rele. Fiindcă răutatea de care te ferești printr-un simț poate să coboare în suflet prin alt simț. Suntem compuși din suflet și trup. Postul adevărat este acela care trece prin toate simțurile și curăță și vindecă toate, pentru că este, fraților, într-adevăr, iubitoare de oameni tămăduirea sufletului prin post. De aceea, ni l-au rânduit pentru această perioadă părinții noștri.

            Noi, fraților, predându-vă într-un mod corect toate câte vă scriem, vă vorbim duhovnicește. În timpul postului atacă fiare sălbatice în chip văzut și nevăzut împotriva acelora care postesc. În chip văzut atacă dorința de mâncare și de desfătare cu cele materiale. În chip ascuns atacă slava deșartă, mândria și ipocrizia. Postul și nestăpânirea sunt potrivnice între ele precum viața și moartea. Postul este poruncă a vieții și începe de la primul om, de vreme ce a fost dată de la început de către Dumnezeu lui Adam în Rai, pentru păstrarea vieții și a dumnezeiescului har, care fusese dat lui de către Dumnezeu. Nestăpânirea este sfat pentru moartea trupului și a sufletului, care fost dat cu viclenie de către diavolul lui Adam prin Eva ca să cadă din viață și ca să se înstrăineze de harul Dumnezeiesc. Dumnezeu nu a creat moartea și nici nu se mulțumește cu pierderea oamenilor. Cine, așadar, vrea să găsească viață și har de la Dumnezeu? Acesta să se ferească de nestăpânirea cea purtătoare de moarte, să alerge spre postul îndumnezeitor și către înfrânare, pentru ca să se reîntoarcă cu bucurie în Rai.

            Moise postind sus pe munte patruzeci de zile, a zburat către înălțimea îndumnezeirii și a primit tablele cinstirii de Dumnezeu. Poporul evreilor la poalele muntelui îmbătându-se a căzut în necinstire și a făcut ca idol un vițel în asemănarea zeului egiptean Apis. Dacă nu ar fi stat Moise mijlocitor către Dumnezeu, nicidecum nu s-ar fi milostivit Dumnezeu de poporul Său. Deci, dacă avem nevoie și noi de mila lui Dumnezeu , să nu ne îmbătăm și să nu ne îngreunăm cu multa săturare, căci acolo este desfrânarea și lipsa de cucernicie. Văzătorul de Dumnezeu Ilie s-a curățit mai înainte cu post.

            Să ne temem așadar, nu cumva și noi urmând lăcomia, să cădem din binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne întărim întru post adevărat. Domnul nostru, după ce a luat trup și S-a făcut om pentru noi, ne-a arătat modul de biruință împotriva diavolului postind în toate. Astfel a biruit ispita care a mișcat toate împotriva Lu. ucenicilor Lui le-a spus despre demonul mut și surd: „Acest demon nu iese decât numai cu rugăciune și post”. Să nu fim purtați de nesăturarea pântecelui, și de plăcerea gătlejului. Să ne reținem de la mâncare, atât timp cât încă avem poftă. Să mănânce fiecare din alimentele existente conform cu boala sa, fără să adauge la cele de nevoie cele de prisos. Să ceară cineva hrana și nu desfătarea, folosința cu măsură și nu nestăpânirea și abuzul. Scopul pentru care s-a instituit pentru creștini postul este curățirea sufletului.

            Dacă ai posibilitatea, surplusul hranei tale să se ofere pentru mângâierea celor lipsiți. De vreme ce tu te hrănești cu înfrânarea pune de-o parte pentru mâine prisosul. Satură-l pe cel ce flămânzește. Însoțește cu postul rugăciunea stăruitoare. Sfinții mai mult decât oricine au exersat rugăciunea și postul. Toate membrele și părțile trupului, când o duc rău prin post, vor striga către Domnul împreună-vorbind prin rugăciune și atunci cu dreptate acesta va fi mult mai bine primită de Dumnezeu, răsplătindu-l pe cel care rabdă de bunăvoie osteneala postului[1].



[1] Mitropolia Tesalonicului. Biserica Mitropolitană a Sfântului Grigorie Palama, Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama. Fragmente din textele Sfântului care au fost prezentate în adunările tinerilor din cadrul centrului Spiritual al Bisericii Mitropolitane sub îndrumarea Arhimandritului Metodie Alexiu doctor în teologie, Tesalonic, 2017, pp. 101-105.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Totalul afișărilor de pagină