Idei pentru predica din Duminica a șasea după Pogorârea Sfântului Duh Vindecarea slăbănogului din Capernaum †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei

 

Idei pentru predica

din Duminica a șasea după Pogorârea Sfântului Duh

Vindecarea slăbănogului din Capernaum

†Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei

1.      Dacă privim Evanghelia și o înțelegem nu numai în ceea ce scrie ad literam, înțelesul este mai simplu. Pe lângă acest înțeles este și cel alegoric pe care-l folosea Mântuitorul Iisus Hristos; este un înțeles al sensurilor mai adânci a textelor care poartă denumirea de înțeles analogic, folosit foarte des de Sf. Părinți ai Bisericii. Amintim pe Sf. Maxim Mărturisitorul care are în unele din volumele sale o preocupare cu acest înțeles „Explicarea locurilor grele din Sf. Scriptură”.

2.      În acest sens vorbind de cele zele fecioare untdelemnul n-ar avea înțelesul natural de untdelemn ci de adâncul milosteniei. Fecioarele neînțelepte ce le lipsea untdelemnul, Sf. Maxim și alți Părinți explică sensul mai adânc că nu aveau milostenie deși erau fecioare, socotind milostenia mai mult decât fecioria.

3.      În cazul de față dacă ne preocupăm de un înțeles mai adânc cei patru prieteni pot reprezenta pe cei patru evangheliști care prin scrisul lor ne duc la întâlnirea cu Mântuitorul, iar această întâlnire este pentru noi tămăduitoare atât de boli trupești cât și de boli sufletești.

4.      În ceea ce privește că bolnavul a fost vindecat pentru credința celor ce l-au adus este o mărturie a învățăturii Bisericii în care se susține că unul poate mărturisi pentru altul credința ca și în cazul nașilor de la Botez sau a rugăciunilor pentru cei adormiți.

5.      Însuși Dumnezeu spune despre David că „Mă voi îndura asupra urmașilor lui până la al miilea neam”.

6.      La mijloc e marea putere a iubirii despre care mărturisesc paginile Sf. Evanghelii.

7.      Cu ocazia învierii fiicei lui Iar Mântuitorul mereu îi spune tatălui ei „crede numai”. Iată un exemplu când pentru credința tatălui îi înviază fiica. Ea nu putea avea credință pentru că era moartă.

8.      De ce e de mirare că nașul poate mărturisi credința pentru fin – copil fiind? Pe va baza acestor argumente arătate mai sus Biserica face rugăciuni pentru cei morți.

9.      În viața de toate zilele, pe cărările vieții, adesea întâlnim simțământul atât de nefolositor și păgubitor al disprețului, al hulei pe care nu-l întâlnim la Mântuitorul Iisus Hristos. S-a întâlnit cu atâția oameni ce l-au înjosit, ponegrit, disprețuit, dar El niciodată n-a răspuns cu aceeași atitudine, niciodată n-a înjosit pe nimeni, n-a avut nici cel mai mic sentiment de dispreț cum îl reprezintă poetul: „El tuturor deopotrivă împarte darul Său ceresc/Și celor care cred într-Însul și celor ce-l batjocoresc”. 

10.  Simțământul disprețului înstrăinează pe oameni de comuniunea frățească, cel al respectului și al cinstirii din contră, îi apropie.

11.  Mântuitorul va rămâne un exemplu viu peste veacuri prin atitudinile Sale de respect și cinstire, apropiere față de orice om. Dacă vrem să exemplificăm din viața Sa în această privință e destul să ne gândim la comportarea Sa atât de nobilă față de femeia păcătoasă ce-i uda picioarele cu lacrimi, față de femeia samarineancă, față de Iuda Iscarioteanul când avea să-L prindă și față de tâlharul de pe cruce.

12.  În toate aceste discuții nu se poate observa nici cel mai mic sentiment de dispreț și vorbește cu ei ca și cum ar vorbi cu oameni cu alese virtuți.

13.  Socotim că Mântuitorul a înregistrat cu amărăciune această atitudine a fariseilor față de El, nefolosind aceeași atitudine a Sa față de ei, cin din contră caută să le explice cu toată înțelepciunea ceea ce ei nu înțelegeau.

14.  Desigur de această putere a iertării păcatelor s-au îndoit fariseii neadmițând că este Dumnezeu. Ne îndoim și noi uneori azi că această putere a iertării păcatelor a fost dată unor oameni – preoților de a ierta păcatele: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate…”

15.  Îndoiala constă și în slava cunoaștere a puterii iubirii.

16.  Și mulțimile au rămas mirate de această putere dată de Dumnezeu oamenilor. Se pare că și ei Îl cunoșteau pe Iisus numai ca om nu ca și Dumnezeu.

17.  Poate este bine să medităm și asupra faptului ce a gândit și ce a simțit bolnavul vindecat. Câți ani a mai trăit la casa lui. De aceea noi credem în Sf. Tradiție pentru că foarte puține sunt însemnate din ceea ce a făcut Iisus în sf. Scriptură, încât și cele scrie în Sf. Scriptură și cele spuse în Sf. Tradiție nu acoperă decât o parte din ceea ce a făcut Mântuitorul.

18.  Se cade ca și noi după ce luăm parte la slujbele Sf. Biserici, împărtășirea cu Sf. Taine, să ne întoarcem la casele noastre cu atitudini de recunoștință față de atitudinile ce le revarsă Mântuitorul asupra noastră și cu atitudini de respect și cinstire față de orice om întâlnit[1].

---

[1] †Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei, Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile Duminicilor și sărbătorilor de peste an, Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 67-70.

 

Să ne mai amuzăm (II)

 

Pasiune și emoția în predică - Preot profesor Grigore Cristescu

 

Pasiune și emoția în predică[1]

Preot profesor Grigore Cristescu

 

 

            Pentru a produce în ascultători persuasiunea, predicatorul trebuie să facă apel la pasiunea și emoția lui și a lor. Fără acest apel persuasiunea nu este posibilă. Și totuși, de multe ori, puterea de a trezi pasiune și emoție poate avea consecințe dezastroase dacă facem abuz. Această însușire cere o disciplină morală din partea celor ce o folosesc. Dar, fără ea, predica nu are nicio putere de mobilizare a conștiinței religioase. Fără fluxul pasiunii, care dă viață și mișcare, predica este o simplă piesă didactică și dialectică, ca statuia de marmură a lui Pygmalion, de care ne vorbește mitologia greacă.

            Dumnezeu este puterea care pătrunde toată făptura, care inspiră și descoperă, care dă lumină și har, viață și nemurire. El este Izvorul vieții. Puterea Lui umple firea omului, dă intensitate și valoare oricărui act și gest uman, personalității integrale a omului, stimulează energiile ei latente și creează infinite perspective și posibilități de activare a lor. Dumnezeu ne luminează mintea, ne aprinde inima și ne întărește voința. Dacă Dumnezeu ar rămâne numai o viziune metafizică, o abstracție rece, perfecțiunea absolută dar intangibilă, asemenea unei statui sublime sculptate din marmură rece și moartă, nici omul nu ar avea viață, realitate și energie. Dumnezeu este iubire și cere iubire. Dumnezeiască taină a Întrupării îmbrățișează toată natura noastră omenească: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”. El a coborât de pe tronul slavei Sale și a devenit om cu viață și iubire, având o inimă care zvâcnește și vibrează de iubire pentru a noastră mântuire. Iată ce trebuie să vestească predicatorul creștin credincioșilor. Dar, dacă el nu pune pasiune în ceea ce predică, înseamnă că nu cunoaște pe Hristos. Este absurd să credem că putem pune stăpânire pe voința omului, dacă nu facem apel la pasiunile și emoțiile lui. Chiar raționalistul care gândește la temperatură boreală, fără să-și dea seama, se adresează într-un fel sau în altul fondului pasional al oamenilor. Ca să conving, trebuie să fiu convins. Ca să fac pe alții să plângă, trebuie să plâng eu mai întâi (Si vis me flere, dolendum est, primum, ipsi tibi).

            Cea mai mare și mai nobilă parte a vieții noastre se întemeiază pe voință. Dar a voi, însemnează a iubi și a alege (a prefera), a adera (a opta). Instinctele și emoțiile la care trebuie să apeleze predicatorul sunt: iubirea – ura, dorința, plăcerea, neplăcerea, bucuria – tristețea sau durerea, curajul – frica, nădejdea – deznădejdea, mânia, mândria, emulația, admirația, mila, uimirea, compătimirea. Predicatorul nu poate mișca dacă el însuși nu este mișcat. Așadar, caracterul și convingerile sale personale sunt cel dintâi actor care trebuie să fie avut în vedere în predică.

            Se înțelege că predicatorul nu trebuie să fie un om incapabil să comunice, un om paralizat în elanul și entuziasmul lui, în extensia și expansiunea energiilor lui sufletești, un om robit, conștient sau inconștient, unui complex de inhibiții și refulări, dar niciun emotiv și un sentimental și fără rezervă și autocontrol. A fi smerit nu înseamnă a fi timid și inert. Predicatorul trebuie să zboare și să planeze ca un vultur. De aceea, în fața lui, pe amvon, este închipuit un vultur. Aripile mitologicului Icar s-au topit când s-a apropiat de soare, pentru că erau de ceară; deci, pentru că ele erau artificiale – nu făceau parte organică din natura lui intimă. Predicatorul care vrea să zboare la fel ca el, în slăvile extazului, pe care el personal nu-l trăiește real, ci numai îl simulează, așadar cu aripi de împrumut, merge la dezastru sigur. Orice ipocrizie se divulgă, mai curând sau mai târziu. E mai bine să mergi domol pe pământ, decât să te avânți nesincer în văzduh. Predicatorul, care se adresează pasiunii și emoției ascultătorilor săi, trebuie să cunoască bine temperamentul și sensibilitatea ascultătorilor săi, care variază după timp, loc și îndeletniciri.

            Cea mai bună metodă didactică este cea care realizează unitate în varietate, care folosește repetarea același idei în diferite forme și stimularea procesului de gândire prin întrebări. Cum vom putea noi, oare, să punem în mișcare o voință inertă împinsă într-o anumită direcție? Pe o cale foarte simplă: orientând-o în direcția opusă. Principiul tensiunii sau încordării și relaxării sau destinderii este valabil și în domeniul vieții spirituale. Stabilitatea, inerția vieții lui sufletești, trebuie să sufere unele șocuri. Spiritul omului trebuie distras prin variație. Așadar, e necesar să-i slăbim tensiunea lui, pe linia unei idei, concepții sau argument, a unui instinct sau emoții și să-l angajăm în altă direcție. Sufletul omului trebuie mobilizat. Dramaturgii obișnuiesc să intensifice elementul tragic printr-un contrast cu cel comic. În parabola Fiului risipitor, Mântuitorul atinge cele mai profunde stări de disperare ale sufletului, trezește în el cea mai intensă speranță și-l umple de cea mai înălțătoare bucurie. Arătând cât este de respingătoare ura, impunem sublimitatea iubirii. Pateticul trebuie să altereze cu elementul umoristic. Atracția spre un lucru e cu mult mai puternică atunci când ei i se opune repulsia față de alt lucru. Evident, principiul alternanței trebuie observat în toată gama emoțiilor. Pentru a putea convinge pe altul despre un adevăr, predicatorul trebuie să fie înzestrat cu un suflet simțitor și să fie împodobi tcu evlavie curată.

            El trebuie să iubească pe Dumnezeu din toată inima lui și cu toată virtutea lui. Aceasta se împlinește prin rugăciune, meditație și contemplație. „Orator antequm dictor” (Fii rugător înainte de a fi predicator) spune Fericitul Augustin. Oratorul, în sens etimologic, este un cuvântător care se roagă. Cine știe să se roage, știe să predice. Rugăciune la început, înainte de a te ocupa de teme predicii, rugăciune în toată vremea cât lucrezi la ea și rugăciune în timpul în care o rostești. Rugăciunea deschide sufletul inspirației divine, care purifică, disciplinează și corectează totul, căci, „Duhul lui Dumnezeu pe cele de lipsă le împlinește și pe cele slabe le vindecă”.

            Predicatorul trebuie să fie un mare iubitor de oameni și de sufletul lor. Iubirea deschide drumul spre inimile omenești. Nici o poartă nu-i rămâne nedeschisă. Ea are cheia minunată care deschide toate încuietorile.

            „Ama et fac quod vis” (Iubește și fă ce vrei) spune atât de just fericitul Augustin. Dar această iubire trebuie să aibă un caracter supranatural. Noi iubim pe semenii noștri pentru că îi iubește Dumnezeu. Legea iubirii este suverană. Ea singură are puterea de a disciplina, purifica și controla pasiunea sufletului omenesc. Predicatorul trebuie să fie un om simțitor. El nu trebuie să fie un egoist și un autolatru. Egoistul sau egocentricul devine ușor sceptic și un cinic față de alții. De altfel, cinismul este rodul scepticismului și dezamăgirii.

            Pentru a putea mișca inima și voința ascultătorului, trebuie să avem întotdeauna în vedere tema, și anume dacă ea cere, admite și permite patosul. Dacă ea îl cere, atunci de ce natură și intensitate trebuie să fie apelul nostru la sentiment? Sunt teme care cer ca toată atmosfera predicii să fie patetică. Altele cer o tratare logică și rece și numai în încheiere pot deveni patetice. Unele teme pot fi trate la un nivel mai înalt, vecin cu sublimul, alte ar produce ridicolul dacă ar fi pline de fulgere și de trăznete ca pe Sinai, când ele  ar trebuie să fie străbătute, de la un cap al altul, de calmul și duioșia iubirii. Putem premedita și fixa în prealabil elementul patetic în predică și în ce măsură? De bună seamă, se cuvine să cunoaștem, când ne pregătim predica ce emoții și pasiuni pot mișca pe oameni să realizeze prin acțiunea lor scopul pe care l-am propus pentru predica noastră. Această idee trebuie să comande alegerea materialului, dezvoltarea lui și forma literară a predicii. Dar atât calitatea, când și intensitatea apelului nostru la sentiment depind în cea mai mare măsură de inspirația momentului.

            Noi putem provoca anumite sentimente sau emoții în ascultătorii noștri prin prezentarea vizibilă a unui obiectiv oarecare. În acest caz, ei concentrează și atenția lor auditivă, și pe cea vizuală.

            Predicatorul poate zugrăvi destul de evovator și de dramatic prin cuvânt orice scenă, caracter sau eveniment, adresându-se imaginației auditorului său, fără niciun fel de artificiu. Figurile de stil și ilustrațiile pot fi folosite cu mult succes în acest scop. Uneori, sunt de mare efect anumite cântări luate din cărțile noastre de slujbă, tropare, condace.

            Când ascultătorii noștri au un nivel intelectual ridicat și religios mai înalt, putem provoca anumite emoții când ne adresăm rațiunii. Emoția, în general, este mai durabilă când ea se asociază și cu elementul rațional și cu conștiința morală a ascultătorilor.

            În trezirea unui sentiment, precum și în exprimarea lui, este esențial bunul simț. Sunt predicatori care divulgă ascultătorilor intimitățile vieții lor sufletești. Ei își analizează și-și disecă sentimentele lor personale în auzul credincioșilor, nimicind taina care este farmecul personalității. În acest fel, predicatorul nu-și mai trăiește atât de intens viața lui interioară. E drept că noi nu putem mișca pe altul, dacă înșine nu suntem profund mișcați. O emoție bine disciplinată nu se poate evapora. Pentru că nu i-am dat expresie. Dimpotrivă. Ea devine energie spirituală în sufletul predicatorului, care vibrează prin fiecare cuvânt, dă putere fiecărei idei și toană convingerea în fiecare inimă. În concluzie, orice exhibiționism este interzis în predică, întrucât el poate să compromită prestigiul predicatorului și să-l prezinte ca om indiscret, flecar și neserios. Cine ar mai putea avea încredere într-un asemenea duhovnic și predicator, care spune „vrute și nevrute”? Nu este just să considerăm pasiunea și sentimentul ca un articol sau ca un capitol separat de ansamblul predicii. De aceea noi nu putem spune: „acum mă adresez sentimentului vostru”. Aceasta va pune pe ascultători în gardă. Apelul adresat conștiinței, rațiunii și inteligenței ascultătorilor poate însă fi formulat și anunțat: „fac apel la orice om de bună credință care mă ascultă când rostesc acest verdict”. Dar cum am putea noi spune, de pildă: „acum o să vă fac să vă mâniați rău”? În primul caz, verdictul anunțat este scopul logicii raționale, dar în logica emoțiilor, sentimentul de iubire, de ură, de revoltă nu este un scop în sine, ci numai un mijloc în scopul unei acțiuni. Sunt însă și câteva ocazii când putem anunța pe ascultători că facem ape la pasiunile lor pentru forța lor de sugestie. Indiferența unui auditoriu flegmatic poate fi scurtată de o ambiție cu ajutorul unei sugestii. „Nu vă clocotește, oare, sângele în vene, dacă vă gândiți că…”? Ascultătorii, reci ca gheața până adineauri, fierb acum de indignare. O sugestie, de asemenea, poate ridica temperatura: „ne îndrăznesc să stărui mai mult asupra acestor acte de sălbăticie”. Dar puterea predicatorului, de a provoca anumite sentimente și emoții în ascultătorii săi, îl expune și la anumite primejdii. Așa, de pildă, el poate fi ispitit să devină un predicator sentimental, ceea ce l-ar scuti de o pregătire intelectuală mai serioasă a predicilor sale, mai ales că sunt destui ascultători care cred că predica trebuie să le dea numai emoții religioase și nimic altceva. Adeseori, sentimentalitatea religioasă ruinează caracterul moral și al predicatorului, și al ascultătorilor. Anumite expresii sentimentale stereotipe pot duce la nesinceritate, la simularea unor emoții care în realitate nu la încercăm.

Puterea de a-i stăpâni pe ascultători prin mijloace sentimentale poate duce pe predicator la orgoliu. Iar deasa exprimare a celor mai sincer sentimente îl poate duce la reacția morbidă a unei depresii sufletești, care poate periclita și echilibrul lui mintal, și pe cel moral. Această depresie nervoasă este prețul pe care îl plătim adeseori pentru toate predicile noastre bune. Pentru că aceasta este esența persuasiunii, ca predicatorul să-și toarne personalitatea lui în ceea ce spune. Sufletul lui trebuie să-i iasă din trup și să se răspândească în sufletul ascultătorilor. Dar această expansiune este urmată inevitabil de o contracție dureroasă. Suferința nervoasă este crucea predicatorului. Dar disciplina vieții lui fizice și spirituale îl poate salva. Dacă predică des, el trebuie să-și rezerve mai mult timp pentru rugăciune, meditație, contemplație și studiu; astfel își poate pierde sufletul. Pentru acest motiv, este recomandabil ca el să cultive diferite stiluri de predică. Predicile cu caracter didactic sau catehetic, omilia exegetică și predicile cu caracter pastoral și liturgic cer o mult mai mică cheltuire de energie sentimentală a predicatorului. O viață de evlavie și de reculegere, credința care raportează instinctiv toate lucrurile la Dumnezeu, smerenia care numai Lui îi dă toată slava, cinstea și închinăciunea, starea de penitență care nu dă pas mândriei, sporita comuniune cu Mântuitorul, al Cărui cuvânt îl predică și care este taina înaintării și stăruirii pe drumul vieții duhovnicești, toate acestea vor putea menține caracterul și rezistența lui față de excitațiile emotivității cerute de predică și îi vor păstra echilibrul sau cumpătarea vieții morale.

Noi predicăm pentru a determina voința credincioșilor la acte de credință și de viață morală, pentru a lumina întunericul neștiinței, pentru înlăturarea îndoielii prin certitudinile credinței, îngustimea de spirit prin lărgirea orizontului lui, fanteziile nesănătoase și sterile realități concrete și fecunde, șovăiala prin hotărâre. Iată izvorul puteri morale a predicatorului creștin[2].

Carte citată se poate cumpăra de aici: http://www.editurapatriarhiei.ro/product_info.php?cPath=43&products_id=850&osCsid=c483f094c6505591543d4156d80f85eb

 

---

[1] Text publicat în Mitropolia Olteniei, VI (1954), 4-6, pp. 134-138.

[2] Preot profesor Grigore Cristescu, Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2014, pp.11-17.

Despre Post: Sf. Grigorie Palama

 

Despre Post

Sf. Grigorie Palama

 

 

            Părinții Bisericii au caracterizat postul ca esență a rugăciunii, zicând că „prima materie a rugăciunii este foamea”. Moise ținând un post de mai multe zile pe munte vede pe Dumnezeu față către față și vorbește cu El, precum vorbește cineva cu un prieten al lui. Prin post profetul Ilie ia putere să ungă profet în locul lui și să-i dăruiască îndoit harul pe care îl deținea el însuși. S-a învrednicit să se ridice de la pământ la cer. Însuși Hristos postind în pustiu, a biruit pe ispititorul de obște și a destrămat puterea lui împotriva oamenilor și a surpat tirania lui eliberând pe om.

            Vedeți darurile postului și câte sunt bunurile de care se învrednicește să le primească omul prin post? Contrarul postului, adică lăcomia și nestăpânirea, arată în mod vădit folosul pe care postul îl oferă omului. Desfătarea nu este numai cauză a păcatului, ci și a lipsei de cucernicie. Dimpotrivă, postul și înfrânarea nu ajută numai virtuții, ci și cucerniciei față de Dumnezeu, deoarece totdeauna împreună cu postul trebuie să fie și înfrânarea. Când omul se hrănește fără măsură zădărnicește apariția în sufletul său a mâhnirii cea după Dumnezeu pentru păcatele lui și a străpungerii, care ajută în pocăință statornică în vederea mântuirii noastre. Fără inimă zdrobită nu este posibil să se pocăiască cineva cu adevărat. Ceea ce zdrobește în mod vădit inima și o ajută să se întristeze pentru păcatele ei, este micșorarea hranei și a somnului și curăția simțurilor.

            Bogatul, despre care vorbește Hristos în Evanghelie, zicând către sine: „Ai multe bunuri, mănâncă, bea și te veselește”, a devenit vrednic de veșnica pedeapsă, dar nevrednic și de însăși prezenta viață. Noi fraților, să zicem cele potrivnice către noi înșine: să ne înfrânăm și să postim, să priveghem și să ne adunăm, să ne smerim și să pătimim cele rele de dragul mântuirii noastre.

            În vremea postului și a rugăciunii să iertăm din sufletul nostru dacă într-adevăr avem sau credem că avem ceva împotriva altcuiva. Să ne dăruim cu toții dragostei. Să încercăm să ne înțelegem mai bine unul pe celălalt. Să ajungem la înfăptuirea iubirii și a facerii de bine cuvântând unul în favoarea celuilalt. Să gândim înlăuntrul nostru numai cele bune față de Dumnezeu și față de oameni. Astfel postul nostru va fi desăvârșit și vrednic de cinstire de la Dumnezeu și cererile noastre în timpul postului vor fi bineprimite.

            Deseori diavolul se luptă ca postul nostru să fie nefolositor punând înăuntrul nostru egoism, precum a făcut fariseul, care, deși postea și se ruga, a plecat lipsit de ajutor. Noi, știind că fiecare om mândru este necurat și nu se face primit de către Domnul și recunoscând că suntem noi înșine datori față de Dumnezeu pentru multe și mari daruri, să postim și să ne rugăm cu inima zdrobită. Astfel postul nostru va fi cu adevărat curat și plăcut lui Dumnezeu. Când ținem un astfel de post duhovnicesc și trupesc și ne rugăm se va stinge focul poftei trupești. Mânia va fi îmblânzită ca un leu și vom gusta hrana profetică cu nădejdea bunătăților viitoare, credința și strălucirea duhovnicească biruind cu harul lui Hristos toată puterea vrăjmașului.

            Darurile postului sunt multe. Fiecare dintre celelalte virtuți curăță și împodobesc fie sufletul, fie trupul, precum rugăciunea, blândețea, înțelepciunea. Postul și înfrânarea adorm zburdările trupului. Veștejește turbarea mâniei și a poftei și face cugetul curat și fără nori, de vreme ce îl izbăvește de aburii care ies din mulțimea hranei și de greutatea pe care acesta o provoacă. Cu postul și cu înfrânarea se smerește omul cel din afară și în același timp se reînnoiește cel dinlăuntru, precum subliniază apostolul Pavel în epistola lui către Corinteni. A zis cineva „Pântecul gras nu naște minte subțire”. Când pântecul se subțiază prin post și înfrânare se subțiază cu siguranță și mintea. Îngrădire îndoită sunt postul și înfrânarea și acela care trăiește cu acestea se bucură de multă pace. Către acesta, așadar, privind, să ne îndepărtăm de lăcomia pântecului, să iubim înfrânarea și să îmbrățișăm aceste zile de post. Acesta face trupul să asculte de suflet și curăță gândurile. Omul aleargă atunci cu dragoste către Dumnezeu. Apostolul Pavel spune despre sine că de multe ori a petrecut cu foamete și sete și cu posturi.

            Pentru tine fratele meu, perioada postului nu ține întreaga ta viață. Apusul soarelui îți îngrădește în fiecare zi postul. Nu este oare postul pentru toți aproape ușor și după măsura lor în aceste zile pe care le stabilește Biserica? Poate îți pare rău de trupul tău și te ferești de post cu impresia că îți provoacă slăbire fizică, dar se întâmplă contrariul. Îndestularea prin firea ei provoacă dureri în articulații, din hrană provin multe alte boli precum și un sentiment de îngreunare ce îl învăluie pe om. Postul este dimpotrivă maica sănătății. Lacomul își disprețuiește trupul și îl face slăbit și bolnăvicios.

            Nestăpânirea este săvârșită de către toate simțurile. Să impunem așadar în toate înfrânarea. Dacă postești de mâncăruri, fii atent la gândurile tale din adâncul sufletului tău, la curiozitate și la invidie. Auzul tău să nu primească învinuiri ale altora și șoptiri rele. Fiindcă răutatea de care te ferești printr-un simț poate să coboare în suflet prin alt simț. Suntem compuși din suflet și trup. Postul adevărat este acela care trece prin toate simțurile și curăță și vindecă toate, pentru că este, fraților, într-adevăr, iubitoare de oameni tămăduirea sufletului prin post. De aceea, ni l-au rânduit pentru această perioadă părinții noștri.

            Noi, fraților, predându-vă într-un mod corect toate câte vă scriem, vă vorbim duhovnicește. În timpul postului atacă fiare sălbatice în chip văzut și nevăzut împotriva acelora care postesc. În chip văzut atacă dorința de mâncare și de desfătare cu cele materiale. În chip ascuns atacă slava deșartă, mândria și ipocrizia. Postul și nestăpânirea sunt potrivnice între ele precum viața și moartea. Postul este poruncă a vieții și începe de la primul om, de vreme ce a fost dată de la început de către Dumnezeu lui Adam în Rai, pentru păstrarea vieții și a dumnezeiescului har, care fusese dat lui de către Dumnezeu. Nestăpânirea este sfat pentru moartea trupului și a sufletului, care fost dat cu viclenie de către diavolul lui Adam prin Eva ca să cadă din viață și ca să se înstrăineze de harul Dumnezeiesc. Dumnezeu nu a creat moartea și nici nu se mulțumește cu pierderea oamenilor. Cine, așadar, vrea să găsească viață și har de la Dumnezeu? Acesta să se ferească de nestăpânirea cea purtătoare de moarte, să alerge spre postul îndumnezeitor și către înfrânare, pentru ca să se reîntoarcă cu bucurie în Rai.

            Moise postind sus pe munte patruzeci de zile, a zburat către înălțimea îndumnezeirii și a primit tablele cinstirii de Dumnezeu. Poporul evreilor la poalele muntelui îmbătându-se a căzut în necinstire și a făcut ca idol un vițel în asemănarea zeului egiptean Apis. Dacă nu ar fi stat Moise mijlocitor către Dumnezeu, nicidecum nu s-ar fi milostivit Dumnezeu de poporul Său. Deci, dacă avem nevoie și noi de mila lui Dumnezeu , să nu ne îmbătăm și să nu ne îngreunăm cu multa săturare, căci acolo este desfrânarea și lipsa de cucernicie. Văzătorul de Dumnezeu Ilie s-a curățit mai înainte cu post.

            Să ne temem așadar, nu cumva și noi urmând lăcomia, să cădem din binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne întărim întru post adevărat. Domnul nostru, după ce a luat trup și S-a făcut om pentru noi, ne-a arătat modul de biruință împotriva diavolului postind în toate. Astfel a biruit ispita care a mișcat toate împotriva Lu. ucenicilor Lui le-a spus despre demonul mut și surd: „Acest demon nu iese decât numai cu rugăciune și post”. Să nu fim purtați de nesăturarea pântecelui, și de plăcerea gătlejului. Să ne reținem de la mâncare, atât timp cât încă avem poftă. Să mănânce fiecare din alimentele existente conform cu boala sa, fără să adauge la cele de nevoie cele de prisos. Să ceară cineva hrana și nu desfătarea, folosința cu măsură și nu nestăpânirea și abuzul. Scopul pentru care s-a instituit pentru creștini postul este curățirea sufletului.

            Dacă ai posibilitatea, surplusul hranei tale să se ofere pentru mângâierea celor lipsiți. De vreme ce tu te hrănești cu înfrânarea pune de-o parte pentru mâine prisosul. Satură-l pe cel ce flămânzește. Însoțește cu postul rugăciunea stăruitoare. Sfinții mai mult decât oricine au exersat rugăciunea și postul. Toate membrele și părțile trupului, când o duc rău prin post, vor striga către Domnul împreună-vorbind prin rugăciune și atunci cu dreptate acesta va fi mult mai bine primită de Dumnezeu, răsplătindu-l pe cel care rabdă de bunăvoie osteneala postului[1].

---

[1] Mitropolia Tesalonicului. Biserica Mitropolitană a Sfântului Grigorie Palama, Viața în Hristos după Sfântul Grigorie Palama. Fragmente din textele Sfântului care au fost prezentate în adunările tinerilor din cadrul centrului Spiritual al Bisericii Mitropolitane sub îndrumarea Arhimandritului Metodie Alexiu doctor în teologie, Tesalonic, 2017, pp. 101-105.

Despre alcătuirea predicii: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

 

Despre alcătuirea predicii

Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

Conferință Gherla (Cluj)

Citare Grigorie Cristescu, Îndrumări omiletice:

o   Rugăciunea: „Rugăciunea întâi pe urmă predica. Întâi vorbești cu Dumnezeu, după aceea cu oamenii. Atunci vei ști să le vorbești. În rugăciune vei vorbi mai întâi despre tine și despre semenii tăi, în predică vei vorbi oamenilor despre Dumnezeu și negrăita Sa bunătate”.

o   Schița personală: „Fiecare predicator să se încălzească la focul vetrei lui. Este foarte important folosirea unui caiet în care să schițezi predica ta personală pentru că nici o pâine nu este atât de buna ca cea frământată în casa ta și rumenită în cuptorul tău”.

Comentarii Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon:

·         În schița predicii ne asigurăm o mică originalitate

·         Să nu considerați că sunteți total lipsiți de experiență (preoții tineri) => alungarea complexelor că nu sunteți buni predicatori.

·         Nimeni nu se naște predicator: „Poetul se naște, oratorul se construiește bucățică cu bucățică”.

·         De la schițe personale vom ajunge la un grad de originalitate mai mare de 50% sau 70%.

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce: Ieromonah Calnic Berger

 

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce

 

Ieromonah Calnic Berger

 

Cum putem înțelege de ce a murit Hristos așa cum a murit? Care e sensul Vinerii Mari? Cinstesc oare creștinii astăzi această zi cum ar trebui?

Deși răspunsul la prima întrebare e amplu și profund, putem începe cu o perspectivă: apostolul Pavel schițează o paralele între primul om, Adam, și Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el îl numește „al Doilea Adam” (1 C 15, 22. 45). Părinții Bisericii, de exemplu sfinții Iustin Martirul și Irineu al Lyonului din secolul II, construiesc pe această temă, schițând paralele între primul Adam și al doilea Adam sau Adam „cel nou”, Hristos. Primul Adam e „fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38), o creatură specială făcută după „chipul” lui Dumnezeu (Fac 1, 26), unind în sine lumea materială și cea spirituală. Noul Adam e prim excelență Fiul lui Dumnezeu, chipul întipărit al lui Dumnezeu (col 1, 15; Evr 1, 3), unind în El Însuși cerul și pământu, Necreatul și creatul. Primul Adam nu are tată omenesc – el fiind rădăcina umanității, fiindcă toți suntem născuți din Adam -, iar Noul Adam nu are nici el tată pământesc – el fiind rădăcina umanității înnoite, pentru că în Hristos toți sunt botezați, sau născuți din nou.

Prin întreaga sa viață, Noul Adam Hristos desface ceea ce a adus primul Adam, pentru a întări umanitatea în noul său început. Primul Adam, ispitit în grădină, a păcătuit; noul Adam, ispitit în pustie, n-a păcătuit. Primind întinderea mâinilor Evei spre pom în egoism, primul Adam a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, după care i-a făcut pe alții responsabili de cele întâmplate. Noul Adam și-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în jertfire de sine, și i-a iertat pe ceilalți pentru cele ce i-au făcut. Din coasta primul Adam a ieșit mireasa sa, Eva, în timp cel el se afla în somn adânc. Din coasta noului Adam a ieșit mireasa Sa, Biserica (ca sânge și apă – Euharistie și Botez) în timp ce El era în somnul morții. Fapta primului Adam, care a arătat neascultare ivită din egoism, o falsă autonomie, auto-conservare și chiar o mentalitate de tipul „supraviețuirii celui mai tare”, a dus la separarea de Dumnezeu și intrarea morții în lume. Toate acestea au fost răsturnate prin ascultarea lui Hristos „până la moarte” (Flp 2, 8), într-o renunțare la orice autoconservare, egoism și orice autonomie separată de Dumnezeu. În locul egoismului vechiului Adam stă jertfirea de sine totală și desăvârșită a lui Iisus Hristos, care au dus la învierea din morți și revărsarea Duhului Sfânt, la restaurarea omului într-o stare de nemurire plină de har.

Moartea lui Hristos pe Cruce e astfel actul definitiv care desființează moștenirea primului Adam. E punctul culminant al marii economii a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și „ne deschide ușile raiului” prilejuind învierea noastră, unirea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea noastră. „Aveam nevoie de un Dumnezeu întrupat, de un Dumnezeu omorât, ca noi să putem fi vii”, scria Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 28). Crucea e împlinirea și scopul Întrupării. Hristos n-a murit însă pur și simplu; a murit în umilire, în părăsire, în toată deplinătatea tragediei și groazei omenești. S-a identificat cu ce e mai rău în condiția umană; S-a făcut „blestem” pentru noi (Ga 3, 13). A primit toate acestea, nevinovat fiind, ca să ne elibereze din toate (Evr 4, 15; 9, 26-28). Acesta a fost marele Sau act de iubire și jertfire de sine.

Hristos n-a lăsat nimic nefăcut pentru mântuirea noastră. Lucru adevărat atât pentru omenire în general, cât și pentru fiecare om în parte. Depinde numai de noi să ne însușim darul Său. Dar după cum spune Domnul Însuși pentru asta e o singură cale: „Ia-ți crucea și urmează-Mi!” (Lc 9, 23).

Or aceasta n-ar trebui să înceapă oare prin cinstirea acestui mare eveniment, răstignirea lui Iisus Hristos, care ne-a adus mântuirea noastră? Cum se face atunci că creștinii de astăzi – de toate confesiunile – nu-și pot lua liber de la muncă sau școală în această zi unică, cea mai sfântă zi din an, în care e pomenită și cinstită pătimirea și moartea lui Hristos pentru mântuirea fiecăruia din noi? O dramă profund și spectaculoasă a avut loc în acea singură zi – și totuși lumea își vede mai departe de trebuirile ei, fără să o bage în seamă deloc.

Un autor american, protestantul David Rensberger, a publicat recent câteva reflecții foarte pătrunzătoare despre lipsa de respect față de Vinerea Mare în America. În acea zi, scrie el, se simte cu totul nelalocul lui în societate, normalitatea vieții de zi cu zi i se pare „ciudată, îndepărtată, aproape ireală” și se poate simți o ruptură spirituală între credincios și restul lumii. El exprimă bine sentimentele pe care le trăiesc și mulți ortodocși care caută să pătrundă mai adânc în slujbele din Vinerea Mare.

Mai face și o altă observație semnificativă: Vinerea Mare e necomercială. Nu se poate face bani în această zi – giganții media, de vânzări și publicitate nu au nimic de câștigat. Așa că o ignoră. Un singur punct poate fi adăugat: în societatea noastră de azi Vinerea Mare nu e zi liberă. E singura zi din an pentru care creștinul trebuie să facă sacrificiu ca s-o cinstească. Biserica noastră Ortodoxă ne cheamă să facem tocmai asta, pentru că Vinerea Mare e ziua cu cel mai strict post din an. „Nu mâncăm nimic în această zi a Răstignirii”, spune Tipicul. Chiar și azi, credincioșii evlavioși se vor strădui să nu mănânce până după Prohodul Domnului, sau măcar până după Vecernie.

Iisus S-a simțit părăsit pe Cruce. Cu excepția Mamei Sale și altor câțiva, toți prietenii, ucenicii și chiar mulțimile celor pe care-i vindecase, îi ridicase din moarte, îi iertare și învățase plecaseră toți de lângă El în clipele Sale pe Cruce. Și în cele din urmă s-a simțit părăsit și de Dumnezeu: „Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27,46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsi pe Iisus. Nu ne părăsește nici pe noi. Așadar, nici noi să nu-L părăsim acum pe Iisus pe Cruce. Noi știm ceea ce ucenicii poate n-au înțeles atunci: că Iisus se va scula din morți, plin de Duhul Sfânt, într-un trup preaslăvit, spiritualizat, ca Dumnezeul-om. De aceea noi n-avem nici o scuză – trebuie doar să punem „cele dintâi pe locul dintâi” și să-I arătăm Domnului prin faptele noastre concrete recunoștința pentru ce a făcut El pentru noi pe Cruce. N-ar trebui oare să cuprindă asta și cinstirea deplină a acestei zile unice din an?

Să facem orice efort – ținând postul, lăsând deoparte orice altă preocupare și participând la toate sfintele slujbe – să ținem această zi, această singură zi din an, Vinerea Mare, sfântă așa cum și este. Scopul cinstirii Vinerii Mari e acela de a-I arăta lui Hristos recunoștința noastră pentru dragostea Lui, și dorința noastră fierbinte de a fi cuprinși între ucenicii Lui, pe care îi face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, purtători de Duh și asemenea lui Hristos, și care și-au luat crucea, iar pentru aceasta vor fi părtași Învierii Sale din morți[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 62-66.

„Ce-i folosește omului Să câștige lumea întreagă…” (Marcu 8, 34-38; 9, 1) - Preot Prof. Dr. Constantin Necula

 

„Ce-i folosește omului

Să câștige lumea întreagă…”

(Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Preot Prof. Dr. Constantin Necula

Evanghelia din Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci ne pune înaintea sufletului nostru o chemare cu adevărat venită de la Dumnezeu: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”.

A urma lui Hristos într-o lume care nu vrea să-L recunoască drept Domn și Dumnezeu.

A urma lui Hristos în toate Golgotele Sale. A sta cu Hristos sub toate loviturile și sub toate huiduielile. A te răstigni cu El pe toate crucile înălțate pentru re-răstignirea Lui.

A urma lui Hristos-Împăratul, pășind peste stârvurile tuturor iadurilor, sfărâmând porțile incandescente care încorsetează nemurire.

A urma lui Hristos în întunecimea rece a mormintelor în care-i sunt aruncate toate învățăturile. A fi cu Hristos. Adică a fi cu Iubirea. Adică a fi cu Veșnicia și Stăpânul Veșniciei. „Cel ce voiește să vină după Mine…”

Hristos Domnul nu forțează sufletul nimănui. Cu discreție absolută Se îndreaptă spre toți orbii, surzii, muții, dăruind lumină, auz și cuvânt.

Dar când spui: „Da, Doamne. Sunt al Tău!”, toate ale tale trebuie să-L mărturisească. Pe toate Golgotele lumii[1].

 

---

[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Duminici în dar – Predici și gânduri, ed. „Cu drag”, Chișinău, 2013, pp. 198-199.