Preotul și comunitatea
Pr. Alexander Schmemann
În
învățătura ortodoxă despre Biserică (și, despre, deci cult, care este acțiunea
sfântă și expresia Bisericii), clerul și laicii nu pot fi nici opuși unul
altuia, nici confundați unul cu altul; întreaga Biserică este laos, Poporul lui Dumnezeu și fiecare în
ea este, întâi de toate, un laicos,
adică un membru al trupului, un participant activ la viața întregului. Dar în
acest laos al Bisericii există preoția, întemeiată de Dumnezeu pentru
ordinea vieții trupului, pentru păstrarea unității lui, pentru devotamentul
față de scopul divin. Esențialul stă în faptul că preoția este aceea care
perpetuează în Biserică preoția lui Hristos Însuși sub întreitul ei aspect: sacramental (Hristos este Marele Preot
Care S-a jertfit pe Sine Tatălui Său pentru mântuirea tuturor), învățătoresc (Hristos este Învățătorul,
învățându-ne poruncile Vieții cel noi) și pastoral
(Hristos este Păstorul Cel Bun, cunoscând oile Sale și chemându-le pe nume).
Preoția unică a lui Hristos este percepută în Biserică de către ierarhia
sacramentală, care există și funcționează în trei trepte esențiale: episcop,
preot și diacon. Plinătatea preoției aparține episcopului, care este capul
Bisericii. El împarte datoriile sale preoțești cu preoții, pe care el îi
hirotonește pentru a fi ajutătorii săi în administrarea Bisericii și
conducători ai parohilor. Episcopul și preoți sunt asistați de diaconi, care nu
au putere sacramentală, dar a căror misiune este să mențină vie unitatea între
ierarhie și popor.
Structura
sau ordinea ierarhică a Bisericii este exprimată în cultul ei, fiecare membru
luând parte în cadrul cultului în acord cu „chemarea” lui. Întreaga Biserică
este aceea care realizează leiturgia,
iar în această acțiune comună fiecare are funcția lui particulară. Episcopului
(sau preotului) îi este dat să stea în fruntea poporului și este funcția lui de
a oferi lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii și de a comunica spre popor harul,
învățăturile și darurile lui Dumnezeu. El este în cadrul cultului icoana
vizibilă a lui Hristos – Hristos Care, ca Om, stă în fața lui Dumnezeu,
unindu-ne și reprezentându-ne în Sine, pe noi toți, și Care ca Dumnezeu ne dă
darurile iertării, harul Duhului Sfânt și hrana nemuririi. Deci nu poate exista
cult divin, nici rugăciune a Bisericii fără preot, pentru că acesta este datoria
lui precisă, să „schimbe” sau să transforme comunitatea pământească și umană în
Biserica lui Dumnezeu, perpetuând în ea slujirea de mijlocitor al lui Hristos.
Și, de asemenea, nu poate fi cult divin fără laos, popor, comunitate: pentru că preotul oferă lui Dumnezeu
rugăciunile și darurile poporului și tot el are misiunea de a transforma
comunitatea în Trupul lui Hristos, întrucât el a primit harul preoției lui
Hristos.
Astfel,
Biserica rugătoare reprezintă în mod
real 9face prezent, actualizează) pe Hristos întreg: Capul și Trupul, divinul
și umanul, Darul și Acceptarea lui; și Biserica Ortodoxă, așa cum este
exprimată în cultul ei, nu este nici clericală
(în care clerul ar fi singurul element activ și laicii cel pasiv), nici egalitariană (care implică acea confuzie
între cler și laici, amândouă element având drepturi egale). În învățătura ei,
armonia tuturor mădularelor – în unitatea și în distincția lor, în activa
cooperare a tuturor elementelor Bisericii, sub conducerea și autoritatea
ierarhiei, într-o cooperare care-și găsește expresia în cult – este esențială
pentru bunăstarea spirituală a Bisericii, pentru „plinătatea ei în Hristos”.
Acest
lucru, adică funcția preotului în relația lui cu poporul Bisericii, este
exprimată și veșmintele lui liturgice.
Când săvârșește Sfânta Liturghie, actul central al cultului, preotul îmbracă:
1. Stiharul (stikharion), o
cămașă albă, care face din el reprezentatul fiecărui membru al credincioșilor,
pentru că la botez fiecare a fost înveșmântat în haina nouă a noii creații și a
noii vieți; toți aceia care „în Hristos ați fost botezați, în Hristos ați fost
îmbrăcați”,
2. Epitrahilul (epitrakhilion),
veșmântul care acoperă gâtul și umerii preotului și este semnul funcție sale
pastorale. Hristos, Bunul păstor, a îmbrăcat El Însuși natura noastră umană, a
acceptat purtarea de grijă a fiecărei oi, S-a oferit pe Sine pentru păcatele
întregii lumi;
3. Mânecuțele (epimanikia),
care arată că mâinile sale nu-i mai aparțin lui, ci lui Hristos. El va
binecuvânta și noi vom primi binecuvântarea lui Hristos, el va oferi pâinea și
vinul nostru și Hristos va fi Acela care oferă, el va împărți darurile,
darurile vor fi Hristos Însuși, hrănindu-ne cu Trupul și Sângele Său;
4. Brâul, semnul
ascultării, vegherii, supunerii. Nu
el L-a ales pe Hristos, ci Hristos l-a ales pe el și i-a încredințat slujirea
Lui. Preotul nu are puterea și autoritatea sa: el activează în numele lui
Hristos;
5. Felonul (phelonion),
veșmântul care acoperă omul întreg și
care semnifică revărsarea harului, bucuria, pacea și frumusețea noului cosmos,
împărăția pe care Hristos ne-a oferit-o, cu care Hristos ne-a înveșmântat pe
noi care am fost dezbrăcați prin păcatele și infirmitățile noastre.
La aceste veșminte de bază episcopul adaugă
omoforul (omophorion) – un epitrahil
larg, care este simbolul puterii sale supreme în Biserică. Veșmintele
diaconului sunt: stiharul, mânecuțele
și orarul (un epitrahil îngust), pe
care atunci când îl ridică el invită întreg poporul să privească spre înălțimi, să-l cinstească pe
Dumnezeu întru înălțime[1].
[1] Pr.
Alexander Schemann, Liturghie și viață,
traducere Pr. Viorel Sava, Basilica, București, 2014, pp. 67-70.
