Hrab Alexandru

marți, 26 septembrie 2017

Din minunile Sf. Iosif cel Nou de la Partoș

„În urmă cu 15 ani am aflat că am un cancer terminal. Le-am spus celor din familie ce mi se întâmplă. În primul moment, au fost uluiți. Apoi, pe ascuns, își împărtășeau tristețea și formulau debusolata întrebare: Ce se va întâmpla cu noi în anii care vor urma?

Locuind la bloc, întreaga scară a aflat vestea năprasnică. Un vecin mai în vârstă, care merge frecvent la slujbele de la Catedrală, m-a strâns de umăr și a zis: Nelule, e în oraș un doctor de care nu se vorbește prea des; e Sfântul din Catedrala noastră, Sfântul Iosif. Trebuie să-l consultăm și pe el!

Am schițat un zâmbet amar. Auzisem câte ceva despre Sfântul Iosif, dar departe de mine gândul că cele sugerate ar putea fi o rezolvare terapeutic… Acerb prin felul lui de a fi, vecinul a revenit cu soluția sa medicospirituală. Am acceptat să-i urmez îndemnul și ne-am dus la raclă. Acolo mi-a ținut o lecție: Aici tu te vei ruga lui Dumnezeu pentru sănătate, dar îi ceri și Sfântului Iosif să se roage împreună cu tine. Dacă ai credință că aceste lucruri se vor petrece, bucuria ta, a familiei tale și a noastră va fi neîndoielnică. Uite, și eu mă rog cu voi, cu tine și Sfântul Iosif.

Ezitant, am început rugăciunea, o rugăciune sinceră și încrezătoare. Apoi, am plecat acasă. Am povestit familiei cele întâmplate, iar seara ne-am rugat încă o dată, cu toții, neuitând de Sfântul Iosif. Împreună rugătorul cu cei aflați în suferință. Treptat, am făcut din rugăciunea comună a familiei o obișnuință zilnică. Iar ceea ce am constatat a fost că teama de moarte s-a diminuat total. Mi-a revenit buna dispoziție și încrederea în faptul că voi trăi, iar medicii au rămas copleșiți de cele întâmplate. Și iată că trăiesc! Și iată că așa l-am cunoscut pe Dumnezeu, marele Medic”.

(Mărturie culeasă de părintele conf. Dr. Nicolae Morar – Timișoara)

Mai departe un fragment găsit în revista Sfinții Ortodoxiei, Anul II, Nr.8 (11):

duminică, 24 septembrie 2017

Despre încrederea în Dumnezeu

Despre încrederea în Dumnezeu

A vorbi despre încredințarea în Mâinile lui Dumnezeu, a privi imagini motivaționale în legătură cu această încredințare, a viziona filme cu oameni care și-au pus toată nădejdea în Dumnezeu, reușind într-un „final fericit” și a citi versete biblice despre acest lucru este cel mai ușor. Te gândești că atunci când valurile vieții vor veni peste tine te vei simți pregătit și ești pregătit. Dar tu în acel moment ești ca Sf. Ap. Petru. Crezi până la o vreme, primești cu bucurie Cuvântul Domnului, dar nu ai rădăcină, și la vreme de încercare te lepezi și nu mai crezi în ajutorul lui Dumnezeu sau luându-te cu grijile și plăcerile vieții te sufoci și gândul de încredințare în Dumnezeu dispare (cf. Lc 8, 13-14). Nu mai vezi mâna lui Hristos întinsă spre tine. Tu nu ești în stare să spui nici măcar „Doamne miluiește-mă”. Este ușor să-i spui unui om că lucrurile se vor așeza și că totul va fi bine. Dar când acel om vede că lucrurile nu se mai așază în viața lui, crezi că el mai gândește la rezolvare?! Este asemănător bolnavului de cancer care săracul știe că moare, dar toți îi spun că se face bine. Nimeni nu are curajul să-i spună „mori cu demnitate!” Cum să vezi tu ajutorul lui Dumnezeu când aștepți poate o vindecare sau îți vezi copilul bolnav, luptând cu moartea, iar mâna vindecătoare a lui Hristos nu apare sau întârzie să apară, când, poate, Dumnezeu îți i-a părinții într-un mod tragic, când ești copil și îți vezi mama murind? Ori când îți pierzi copilul nenăscut? Ești asemenea cuvintelor pe care azi le-am citit la un coleg pe Facebook:

„...Cu toată creatura

mi-am ridicat în vânturi rănile

şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se-mplineşte.

Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte!

Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre

s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul.

Cu picioare ca ale noastre

Iisus a umblat peste ape”

(Lucian Blaga, Tristețe metafizică).

Suntem trăitori după aceste cuvinte pe care le spunem în Acatistul Sf. Nectarie: „în focul încercărilor puțină credință avem (…) și în inimile noastre se cuibăresc ușor îndoiala și deznădejdea”(Icos 10). Și așa este. Poate ești în situația în care ai făcut „rețete de acatiste” și zile de post și Dumnezeu nu răspunde. Zile în care ți-ai chemat sfinții apropiați în ajutor și nu vezi ajutorul. Ești atât de deznădăjduit încât nu mai vezi alte binefaceri ale lui Dumnezeu. Te întrebi ce vrea Dumnezeu de la tine sau cu tine? Dar nici la asta nu ai răspuns. Cazi în genunchi și aștepți. Te lepezi ca și Petru și iar revii ca Sf. Petru.

Este ușor să vorbim despre iubirea lui Dumnezeu, dar este greu să trăim în această iubire. De cele mai multe ori ceea ce spunem despre Dumnezeu sunt „doar povești”, pentru că atunci când ai de dat proba credinței ești corigent. Bine că Dumnezeu nu ne lasă și repetenți.

Și totuși ești „obligat” la o speranță sau de cele mai multe ori la „muncă” veșnică. Nu știm niciodată Judecățile lui Dumnezeu și tare ne-am dori să le cunoaștem ca să ne liniștim!