Sf. Vasile cel Mare
pr. Liviu Petcu
Pătruns de credința cea adevărată,
acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar,
regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul
credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul
și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El.
Sfântul
Vasile cel Mare
În Biserica Ortodoxă, Sfântul Vasile
cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinți, opera sa constituie și
astăzi un izvor bogat de învățăminte folositoare, iar exemplul vieții sale este
unul dintre cele mai pilduitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea
desăvârșirii creștine.
Opera
Sfântului Vasile
Pe parcursul scurtei sale vieți,
Sfântul Vasile a fost un ferm aderent la credința niceeană. Conținutul celor
patru volume de mari dimensiuni care cuprind lucrările sale prezentate în
Patrologia abatelui Migne este format din opere dogmatice, omilii și cuvântări,
lucrări ascetice, liturgice, pedagogice, canonice și corespondență.
Dintre lucrările sale dogmatice, cea
mai cunoscută și mai utilă este Despre Duhul Sfânt. Sfântul Vasile apelează la
Scriptură și la tradiția creștină timpurie ca sprijin pentru doctrina ortodoxă
referitoare la Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, iar cartea este bine
structurată și edificatoare ca ton și substanță. În viziunea Sfântului Vasile,
Duhul Sfânt nu este doar cel în Care crede creștinismul, ci și prin Care crede.
Întru lumina Lui vedem noi lumina. Împotriva învățăturilor greșite ale
ereticilor, Sf. Vasile a scris, pe lângă tratatul Despre Duhul Sfânt, și
tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea suntlucrări de referință ce au făcut
lumină în aceste capitole ale teologiei creștine, înlăturând confuziile de
termeni și logica strâmbă. În cele nouă omilii la Hexaemeron este prezentată o
adevărată enciclopedie a cunoștințelor vremii, altfel spus, o sumă a
cunoștințelor științifice pe care le poseda marele ierarh, și anume: teologie,
astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie naturală, botanică și
medicină, fiind prezentate în fața unui auditoriu creștin, pe care autorul l-a
considerat, cel puțin inițiat, atât în problemele de credință, cât și în cele
de știință ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale
Sfântului, însă precizăm că au un conținut teologic, spiritual și moral
deosebit de bogat.
Dintre scrisorile lui Vasile, au
supraviețuit peste 300. Ele reprezintă revărsări ale unei naturi bogate, care,
dincolo de maniera rezervată, posedă sentimente profunde, o mare căldură
sufletească, afecțiune. Dacă există și semne ale unui caracter meditativ adânc
înrădăcinat, care uneori sugerează o perspectivă pesimistă asupra vieții,
trebuie să ne amintim că citim revelațiile de sine ale unui om care s-a luptat
permanent cu boala și ale cărui zile erau pline de tulburări și anxietăți
venite din afară.Cât despre trăirile sale sufletești, nici o descriere nu le
prezintă atât de complet și atât de exact precum o fac scrisorile sale. Ele
abordează dintre cele mai variate teme, se adreseză tuturor corespondenților,
având tonuri diverse, de la cel familiar până la cel mai aspru. Scrisorile sale
se întind aproape pe tot parcursul vieții sale, din anul 357 până în 378. Cine
dorește să înțeleagă existența acestui episcop din secolul al IV-lea, precum și
complexitatea grijilor care îl tulburau, ar trebui să citească aceste scrisori.
Trebuiesc citite și recitite mai ales pentru a cunoaște în întregime sufletul
îndurerat și neliniștit al Sfântului Vasile, tristețile sale, dezamăgirile
sale, dar și devotamentul său de nebiruit pe care îl consideră o datorie a sa.
Perfecțiunea stilului episcopului de Cezareea nu este nicăieri mai bine
evidențiată ca în scrisorile sale, nici o operă nu ne prezintă atât de bine
diversitatea calităților care au stârnit admirația generațiilor următoare.
Sfântul Vasile cel Mare a fost și un
mare iubitor al frumuseții celei netrecătoare. În anul 358, împreună cu Sf.
Grigorie de Nazianz a lucrat împreună la alcătuirea Filocaliei - o antologie de
texte din opera lui Origen, menită să arate foloasele pe care le poate dobândi
creștinul studiind atent și cu discernământ filosofiile păgâne. Temele
principale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor și
libertatea voinței.
Sfântul
Vasile - remarcabil teolog
Ar fi incorect ca cineva să vadă în
Vasile numai un administrator și organizator ecleziastic. Printre toate
sarcinile sale obositoare, a rămas mare teolog. Ar putea fi numit, cu unele
rezerve, un roman printre greci. Sfântul Grigorie Teologul depune mărturie
(Orat. 43, 66) că scrierile sale erau foarte apreciate de către contemporani
atât pentru conținutul, cât și pentru forma lor. Educații și analfabeții,
creștinii și păgânii, toți le citeau. Grigorie nu ezită să laude influența lor
asupra propriei gândiri, vieți și aspirații și îl numește pe Vasile, maestrul
stilului (Ep. 51). El și-a însușit prin studii îndelungate toată știința
trecutului și a prezentului. Scrierile sale cuprind, în afara unui mare număr
de predici și scrisori, tratate dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice.
Opera sa a exercitat o influență puternică nu numai asupra contemporanilor, ci
și asupra Bisericii creștine de pretutindeni, până în zilele noastre.Patrologul
F. Cayré consideră că "din punct de vedere literar, Sfântul Vasile pare să
fie cel mai clasic dintre Părinții Greci" (Précis de Patrologie, 1939, p.
400).
Urmărind să instituie Crezul de la
Niceea, a izbutit să clarifice, ca nimeni altul până la el, sensurile teologice
ale termenului consubstanțial. A adus și o contribuție hotărâtoare privind
învățătura despre Sfânta Treime, prin impunerea expresiei trei ipostasuri
pentru Persoanele Sfintei Treimi, prin folosirea ei sistematică și prin
concilierea ei cu expresia niceeană de o ființă. În plus, Sfântul Vasile a
explicat pe larg posibilitățile lor de îmbinare. Prin aceasta el a contribuit
considerabil la impunerea expresiei de o ființă în adevăratul ei înțeles,
aducând pe cei mai mulți dintre monarhieni și arieni la credința cea adevărată.
El înlătură răstălmăcirea monarhiană a expresiei de o ființă, prin completarea
ei cu termenul trei ipostasuri arătând că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt
numai niște roluri sau măști sau puteri fără consistență în ele înseși, având
ca suport (ipostas) ființa cea unică, ci Ipostasuri sau Persoane real și etern
subzistente. Sfântul Vasile cel Mare a completat expresia niceeană de o ființă
cu expresia trei Ipostasuri fără să o anuleze pe cea dintâi sau să o golească
de adevăr, ci făcând-o acceptabilă în adevăratul ei înțeles.
Scrierile lui au constituit baza
doctrinară pentru sinodul al II-lea ecumenic, ținut la doi ani după moartea
Sfântului Vasile, la Constantinopol în 381, în timpul împăratului ortodox
Teodosie cel Mare, atunci când s-a adoptat formularea completă a Simbolului de
credință.
Conchizând, putem spune că învățătura
Sfântului Vasile este concentrată în jurul apărării doctrinei niceene împotriva
diverselor partide ariene. Constituie marele merit al lui Vasile faptul că
contribuit într-o mare măsură la clarificarea terminologiei trinitariene și
hristologice.
Unitatea
Bisericii a fost una din marile lui griji
Sfântul Vasile s-a preocupat intens
și de unitatea Bisericii, încercând să curme ereziile și schismele din
Biserică, prin "cuvântări unite cu acțiuni, prin tratate polemice, prin
legături practice cu toți, căutând pe unii, trimițând pe alții, apelând,
avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, orașele, pe
particulari, imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare și vindecând peste
tot. Era ca acel Veseleil, constructorul tabernacolului divin" (Sf.
Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 41-43). Problemele
erau provocate mai ales de ereticii timpului: arieni, macedonieni, apolinariști
etc., care rupseseră pe mulți episcopi ortodocși de propria lor Biserică.
Atunci când a trecut la Domnul episcopul Bisericii din Tars și arienii au ales,
pentru comunitatea ortodoxă de acolo, cu ajutorul mai-marilor zilei de atunci,
un episcop arian, de-al lor, Sfântul Vasile le-a scris celor din Tars
următoarele: "Pentru că nedreptatea s-a înmulțit pe urma răcirii dragostei
(Matei 24, 12) în cei mai mulți, mă gândesc că acei care slujesc Domnului cu
toată adeveritatea și sinceritatea să aibă drept singurul scop al strădaniei
lor aducerea la unitate a Bisericilor care s-au dezbinat între ele în atâtea
părți și în atâtea feluri (Evr., 1, 1)" (epistola 114, II).
Sfântul
Vasile cel Mare - un păstor model
După moartea episcopului Eusebiu în
anul 370, Vasile a devenit succesorul acestuia ca episcop de Cezareea,
mitropolit al Capadociei și exarh al diocezei civile a Ponticului. În aceste
roluri, și-a câștigat curând iubirea poporului. A fondat spitale pentru bolnavi
și victimele bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru
călători și străini, astfel că Sfântul Grigore din Nazianz ajunge să vorbească
de un întreg nou oraș. Grija lui pastorală pentru credincioșii săi se poate
întrevedea privind modul organizării acestui complex al carității ce a fost
numit după numele său - Vasiliada, dar și din polemicile lui scrise și orale
pentru apărarea credinței ortodoxe.
Citind mai ales scrisorile lui,
constatăm că Sfântul Vasile a fost nu numai un teolog de seamă și un ierarh
învățat, ci și un model de arhipăstor pentru turma lui, pentru care arată multă
dragoste și grijă duhovnicească, intervenind pentru ea în momentele critice și
de reală nevoie. Precum am mai precizat, marele arhipăstor nu a trecut cu
vederea nevoile pastorale ale credincioșilor, pe care îi vizita frecvent,
spunându-le de fiecare dată cuvinte de învățătură. Sfântul Vasile a început mai
întâi prin a înțelege el însuși trăirile sufletești ale lor și mai apoi prin
a-i sfătui și a-i îndruma. Spiritualitatea sa se manifestă pe măsură ce apar
anumite situații, însă întotdeauna este evidențiată printr-o anumită cumpătare.
Sf.
Vasile - mare predicator și comentator al Scripturii
Renumit ca predicator, nu pierdea
nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe probleme de doctrină. Nu ni s-au
păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la îndemână și
sunt recunoscute ca autentice, revelă pe ierarhul convins până în adâncul
ființei sale de adevărul că predica constituie o necesitate absolută pentru
mântuirea credincioșilor, adică pentru refacerea sau întărirea comuniunii lor
cu Dumnezeu și cu ceilalți semeni. Predicile sale erau cunoscute până în
Italia, unde Sfântul Ambrozie a utilizat unele dintre ele.
Patrologul francez J. Tixeront este
de părere că elocința Sfântului Vasile era mai puțin erudită și mai puțin
strălucitoare decât a lui Grigore din Nazianz, dar mintea sa era mai sănătoasă,
mai judicioasă și mai practică, iar discursul său, mai familiar și mai
simplu(Précis de Patrologie, p. 170). Oratoria sa nu este atât de însuflețită
ca aceea a lui Hrisostom, el nu este atât de poetic precum Sfântul Grigorie de
Nazianz, însă, de fiecare dată găsim în limbajul său înțelept și natural,
savant și înfrumusețat, o simplitate nobilă și delicată.
Sfântul Vasile se deosebește de marii
săi contemporani prin aceea că nu a scris comentarii științifice despre cărțile
Sfintei Scripturi. Abilitatea sa exegetică este evidentă în numeroasele omilii,
în care a folosit artificiile retoricii antice. A utilizat generos
instrumentele celei de-a doua Sofistici, ale metaforei, comparației, ecfrazei,
ale figurilor de stil și paralelismelor gorgianice, după obiceiul timpurilor,
dar a fost mai rezervat și nu a considerat niciodată aceste rafinamente ca
fiind cel mai important element al predicilor sale. Este, cu certitudine, unul
dintre cei mai strălucitori oratori ecleziaști ai Antichității, unul care
combină reprezentarea retorică cu simplitatea gândirii și claritatea expresiei.
Și peste toate, ne apare ca un medic al sufletelor, unul care nu dorește să
placă ascultătorilor, ci să le atingă conștiințele.
Organizarea
monahismului de către Sf. Vasile cel Mare
După cum se știe, tânărul Vasile a
vizitat așezămintele din pustia egipteană la scurt timp după moartea marelui
Antonie, în 356. Puțin după aceasta, în 357-358, a întemeiat el însuși el
însuși o mănăstire, în Pont. Interesant este faptul că Vasile nu-l menționează
defel pe Antonie, de aici reieșind faptul că Sfântul Vasile nu s-a simțit atras
de viețuirea pustnicească. E posibil ca înclinația lui să fie motivată și de
faptul că și-a dat seama de la bun început de pericolele pe care le putea
presupune viața în singurătate.
Dar, în același timp, avea cunoștință
de la prietenul său, Eustatie al Sevastiei, de prezența în Asia Mică a unor
comunități puternice și potențial violente, însă neorganizate, de asceți
rătăcitori, care fuseseră condamnate de Sinodul de la Gangra, pentru
comportamentul lor antisocial.
În jurul Sfântului Vasile cel Mare și
a fraților veniți cu el în Pont încetul cu încetul s-au adunat singuraticii din
apropiere și astfel s-a format o mănăstire mare, având toate de obște și
supunându-se unui singure călăuze duhovnicești, care insufla deplină încredere,
le împintenea râvna spre virtute și pe toți îi aducea la supunere
Rânduielile vieții obștești se așezau
prin însuși mersul lucrurilor. Ca dreptar le slujeau întocmirile cunoscute în
Orient pe care le potriveau situațiilor concrete ținând seama de nevoile
locului. Pentru a stabili buna rânduială, Sfântul Vasile se consulta mereu cu
frații, sta de vorbă cu ei, discutau și se înțelegeau, stabilind norme de urmat
conforme cu învățăturile Sfintei Scripturi și folosind experiența Părinților
recunoscuți ca trăitori după aceste învățături. Mai apoi, Sfântul Vasile s-a
socotit să scrie toate aceste discuții și cuvântări, după metoda catehetică sub
formă de întrebări și răspunsuri, care din fericire s-au păstrat până azi și
ele constituie îndrumarul sau regulamentul după care s-a organizat monahismul
răsăritean.
Activitatea Sfântului Vasile nu s-a
mărginit însă numai la întemeierea acestei mănăstiri în Pont, ci ea a fost doar
ca un model, un dreptar, după care a mai pus temelia și la alte multe locuri ca
locaș pentru asociațiile călugărești
Regulile
sale monahale
Întreaga operă literară a Sfântului
Vasile este inspirată din activitatea sa practică. Sfântul a fost înainte de
toate un om al conducerii. Născut atât pentru a-i îndruma pe oameni, cât și
pentru a-i stăpâni în situațiile dificile, el pune bazele vieții monahale încă
de la începutul activității sale. Regulile sale monahale, mari și mici, poartă
totuși amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat,
caracterizându-l într-un mod admirabil: așa cum era el de altfel, metodic,
concis, înțelept pe când se adresa ucenicilor săi pe malurile Irisului,
păstrând însă aceeași atitudine și de-a lungul episcopatului său pe când
încerca să rezolve cele mai delicate probleme care tulburau Biserica.
Ca și Epifaniu, Vasile, acest mare
arhipăstor capadocian, a fost un îndârjit susținător al monahismului. Ideea lui
Vasile era că fiecare mănăstire ar trebui să reprezinte nu o simplă adunare de
asceți, ci o comunitate reală, în care fiecare ar munci pentru bunăstarea
tuturor, supunându-se el însuși ascultării unui stareț, care el însuși ar
trebui să fie condus de o regulă fixă. Pentru prima dată în istorie, cele trei
virtuți fundamentale: sărăcia, castitatea și obediența, erau formulate
explicit.
Sfântul Vasile nu a redactat reguli
în sensul strict al cuvântului așa cum Occidentul este tentat să le asocieze.
El nu a fondat propriu-zis un ordin, cia organizat monahismul răsăritean într-o
formă care durează și astăzi în Bisericile Ortodoxe, monahism care a influențat
remarcabil monahismul apusean. Monahismul de tip chinovial, atât cel ortodox
cât și cel catolic, acesta din urmă prin intermediul Sfântului Ioan Casian,
continuă să trăiască după rânduiala aflată în Regulile Sfântului Vasile cel
Mare.
Așezământul
filantropic Vasiliada
Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel
Mare a fondat spitale pentru bolnavi și victime ale bolilor contagioase, cămine
pentru săraci și aziluri pentru călători și străini. El căuta o aplicare
practică a adevărurilor de credință, traducându-le personal în opere de
caritate pentru cei nevoiași și suferinzi. De fapt, această mare dragoste a sa
față de oameni s-a concretizat, mai ales, în importantul așezământ filantropic
pe care credincioșii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile,
așezământ care cuprindea de faptinstituții de asistență socială: azil,
ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (și de leproși),
școli tehnice. Și cum atunci, ca totdeauna, existau mulți infirmi, incapabili
de se mișca, dar nu lipsiți cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu
mâinile, li s-au clădit și acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor
să ajute cu ceva la întreținerea așezământului. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile
a trecut la acțiuni organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei care
s-au abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său,
Sfântul Vasile a constrâns pe bogați să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l
vândă la prețuri mari. Grâul adunat era apoi împărțit săracilor amenințați de
foamete. Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu
Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul
egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulțimile de
înfometați adunându-se în piețele Cezareei, unde el împărțea hrana trupească
apoi treceau cu toții la biserică unde, cu emoție în glas, el îi sătura pe
toți, săraci și bogați, cu hrana și mai prețioasă a cuvântului lui Dumnezeu.
Foarte probabil că acum va fi ținut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: Că
Dumnezeu nu este autorul răului, Despre secetă și foamete și Despre cuvintele
Evangheliei "Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi".
Caritatea fusese practicată de la
început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează
sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice și sens de
universalitate și oferind-o ca model statului roman. Această organizație a
stimulat apoi organizațiile creștine similare din toată lumea.
Atitudinea
Sfântului față de educația și cultura profană
Sfântul Vasile, ajuns student la
Atena, și-a dat seama că "credința sa nu strică deloc cultura sa clasică
de care a fost străbătută copilăria sa" (F. Cayré, op.cit., p. 399). Aici,
tânărul Vasile a petrecut probabil cel puțin cinci ani, până prin 356 sau 357,
avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeștri ai vremii: unul era creștin
și se numea Prohaeresius, iar celălalt era păgân și se numea Himerius. Marele
capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică și filosofie.
Sfântul Vasile aseamănă scrierile
profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii și cu deprinderea de a
privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care putem să ne uităm și direct
la adevărata lui lumină. Poate de aceea la sfârșitul vieții sale, Sfântul
Vasile vorbea cu părere de rău de timpul considerabil pe care-l cheltuise
pentru vanitate, de tinerețea sa aproape întreagă pe care o pierduse într-o
muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învățăturile unei științe care a
fost declarată de Dumnezeu zadarnică, pentru că a văzut lumina cea adevărată
(învățătura și trăirea creștină), și-a desfătat pe deplin privirea și și-a
bucurat îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credințe și învățături.
Mitropolitul Cezareei, format atât la
școala culturii antice cât și a Bisericii creștine și înzestrat cu o excepțională
capacitate intelectuală, dorea ca tinerii creștini să devină oameni desăvârșiți
prin virtute și prin cunoașterea adevărului. Educația trebuie să-i formeze în
așa fel încât să-și împlinească rostul vieții. De aceea, lucrul cel mai
important este ca tinerii să știe că viața are un scop. Literaturii clasice
grecești, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deținut de Sfânta
Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaționale. Studiul
scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecție judicioasă
din operele poeților, istoricilor și retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar
putea fi periculos pentru sufletele elevilor. Pentru a ajuta pe tinerii
creștini la acest discernământ, Sfântul Vasile a scris celebrul său Cuvânt către
tineri asupra felului de a citi cu folos cărțile păgânilor, care este socotit,
cu drept cuvânt, un adevărat testament al experienței sale pedagogice.Fără
îndoială, marele arhipăstor capadocian este un pravoslavnic al credinței, însă
credința sa nu a afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost
insuflată încă din copilărie.
Liturghia,
molitvele și rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare
Ca martor al activităților sale
liturgice stă Liturghia Sfântului Vasile. Sfânta Liturghie ce-i poartă numele
s-a păstrat cel puțin în elementele sale esențiale,în nucleul său, căci în
decursul timpului a suferit unele modificări. Ca și în cazul Liturghiei
Sfântului Ioan Gură de Aur, nu întreaga Liturghie care poartă astăzi numele
Sfântului Vasile constituie opera personală a acestui Sfânt Părinte. De la el
sau din epoca sa provine numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol
și Evanghelie) și rugăciunea amvonului, parte care reprezintă elementul
originar, de provenință antiohiană (siriană) și capadociană în Liturghia
noastră. Partea de la început (până la Apostol) și cea de la sfârșit, precum și
unele cântări și rugăciuni din partea centrală a Liturghiilor Ortodoxe de
astăzi (ca imnul Unule-Născut, Sfinte Dumnezeule, Heruvicul, Simbolul credinței
și Axionul, precum și ritualul Vohodului cel mare sau ieșirea cu Cinstitele
Daruri), reprezintă adaosuri posterioare epocii Sfântului Vasile sau dezvoltări
proprii și mai târzii ale Liturghiei ortodoxe, dobândite la Bizanț (cf.
Pr.Prof. Ene Braniște, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creștin).Ceea ce
aparține sigur Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei care îi
poartă numele, este, în primul rând, partea cuprinzând rugăciunile citite în
taină de către preot (arhiereu) pentru sfințirea Darurilor. Era în Biserica
veche obiceiul, păstrat multă vreme mai ales în Bisericile siriene, ca, în
cadrul rânduielii fixe sau uniforme a Liturghiei creștine de pretutindeni, să
se adopte rugăciuni personale pentru sfințirea Darurilor, adică anaforale
redactate de către unii din marii ierarhi, care erau și buni teologi și
liturghisitori, cunoscuți prin pietatea ori prin cultura și viața lor morală și
spirituală de înalt nivel. Ca și alți contemporani ai săi, Sfântul Vasile a
compus și el o anafora proprie, care pentru profunzimea teologică și pentru
frumusețea literară a stilului, a fost acceptată cu vremea și generalizată în
întrebuințarea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale (naționale), fiind
consfințită, alături de cea atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, ca un "textus
receptus", adică definitiv și nemodificabil. Autenticitatea ei este destul
de bine confirmată de contemporani și de documente posterioare epocii Sfântului
Vasile (Ibidem).
Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului
Vasileeste utilizată în cadrul Bisericii Ortodoxe în duminicile Postului
Paștelui și în posturile sărbătorilor, ca și la sărbătoarea Sfântului Vasile (1
ianuarie), în total, de zece ori pe an.
Deci, caracteristicile ei primordiale
constituie, precum am precizat, rezultatul muncii Sfântului Vasile însuși.
Sfântul Vasile a rânduit și Ceasuri, adevărate ore ale fântânilor cerești,
pentru ca orice credincios, de atunci, de după el și acum, să poată scoate cu
bucurie apa vie, duh și viață din izvoarele mântuirii (Isaia 12, 3). De la el
ne-au rămas și frumoasele rugăciuni din Pravila Sfântului Vasile cel Mare și
Molitvele ce se citesc de ziua numelui lui și la anumite slujbe.
Legăturile
Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor
Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat
o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de
situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia
Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți,
care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei.
Creștinii din provincia Capadocia,
din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne informează Sfântul Vasile cel
Mare, în legături directe cu creștinii din Scythia Minor sau Dacia Pontică
(Dobrogea), precum și cu creștinii mai depărtați de nordul Dunării, din răsăritul
Daciei Nord-Dunărene. Cunoaștem aceasta din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile
cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din care reiese că Sfântul Vasile
se afla în relații de prietenie cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul
militar al provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea), numit în scrisoarea
amintită "prea strălucitul guvernator (dux) al Scythiei, care era
creștin".Este bine cunoscută corespondența arhiepiscopului de Cezareea
Capadocia cu Junius Soranus, și cu Biserica din Sciția pentru a fi trimise în
Asia Mică moaștele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de
către goți în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.
Junius Soranus avea la Cezareea
Capadociei o soră, nepoți și mulți prieteni, care se aflau în cele mai bune
relații cu familia Sfântului Vasile cel Mare și cu prietenii acesteia. Junius
Soranus, ruda și prietenul Sfântului Vasile cel Mare, se interesa personal și
de situația creștinilor de la nordul Dunării din Dacia Carpatică, care se afla
în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).
Sfântul Sava Gotul era, după cum
spune actul său martiric, got de neam și trăia în Gotia (Martiriul Sfântului
Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană, cum afirmă unii cercetători
(V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Buc.,
1911, p. 137).
Moaștele au fost trimise, după toată
probabilitatea, în anul 373 sau 374 din Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia
Minor, pe la Tomis, cum cred unii cercetători și istorici, fie mai de grabă prin
Moesia Inferioară până la Tesalonic, cum ne lasă să înțelegem scrisorile 164 și
165 ale Sfântului Vasile cel Mare, prin care mulțumește arhiepiscopului
Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea lor. Primind moaștele Sfântul
Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile mulțumește în două scrisori
164 și 165, prietenului și compatriotului său, arhiepiscopul Ascholius al
Tesalonicului, în termeni foarte călduroși.
În decursul timpului, ideile
Sfântului Vasile cel Mare au influențat monahismul românesc mai întâi prin
Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski
(† 1794) ca și pe alte căi, astfel că viața monahală din Biserica Ortodoxă
Română are un pronunțat caracter vasilian.
Alătur de cinstirea cultică și folclorică
a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări,
purtarea numelui său de către mulți români etc., poporul român l-a preamărit pe
marele ierarh în colindele sale, creații născute din textul Scripturii și din
sufletul cald și nobil al poporului român.
Chemarea
la Domnul a Sfântului Vasile
Pătruns de credința cea adevărată,
acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar,
regăsește în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul
credinței este acela de a se uni și mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul
și Sfârșitul, precum și de a intensifica asemănarea cu El. Și iată că
întâlnirea și unirea lui cu Dumnezeu în viața veșnică a survenit repede, la
nici 50 de ani. Deservit de o sănătate zdruncinată, epuizat de muncă și chinuit
de boală - Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că ar fi suferit de o afecțiune
severă a ficatului (cf. P.G., XLVI, 797 B) -, Sfântul Vasile a fost chemat la
Domnul la 1 ianuarie 379.
Prin viața și lucrările sale, Sfântul
Vasile cel Mare reprezintă cel mai elocvent tipul de arhiereu dedicat cu totul
Bisericii. El a exercitat o puternică și permanentă influență asupra gândirii
și vieții creștine vreme de peste 16 secole.
(Articol postat pe site-ul
doxologia.ro, la 30 Ianuarie 2012, semnat de pr. Liviu Petcu)
Sursa: http://basilica.ro/sfantul-vasile-cel-mare-103164.html#sthash.lvmi14X0.dpuf
