Darurile lui Dumnezeu, darurile
noastre și darul Crăciunului
Ieromonah
Calnic Berger
„Al Domnului este pământul și
plinirea lui” (Ps 23, 1). Acest verset din Psalmi
ne aduce aminte un adevărat foarte important: Dumnezeu a creat toate lucrurile
și, prin urmare, toate sunt ale Lui.
Dar El ne împrumută aceste lucruri pe
durata vieții noastre pe acest pământ. Lumea e înainte de toate un dar al lui Dumnezeu pentru noi. În chip
asemănător, făcuți după chipul lui Dumnezeu, trebuie să ne folosim în lume în
primul rând ca de un dar al nostru pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Primind
lumea ca dar și oferind-o înapoi lui Dumnezeu ca dar, lumea devine un mijloc de
creștere duhovnicească și comuniune. Într-adevăr, lumea și tot ce e în ea n-au
sens decât ca mediu de părtășie între cei doi poli ai existenței sale: Dumnezeu
care a creat-o și omul pentru care a fost creată.
În lumea creată omul se află „la
mijloc”. În parte suflet nematerial și în parte trup material, omul este, în
cuvintele sfântului Grigorie Teologul, un „închinător amestecat” aflat „la jumătatea drumului între măreție și
josnicie”. Suntem legați de lucrurile pământului prin însăși existența noastră.
Dar tot prin însăși existența noastră suntem chemați să transcendem lucrurile
pământului. Omul e deopotrivă parte a pământului și deasupra lui. Suntem
administratori ai pământului, oferind lucrurile sale Domnului. Modul
administrării noastre va determina destinul petrecut pe pământ, pentru că
orientarea și desprinderile sufletului se pot schimba fără trup.
Ca să-l învețe pe om că lucrurile
aceste lumi nu erau exclusiv pentru folosul său propriu, ci ca să fie folosite
pentru scopurile lui Dumnezeu, Vechiul Testament poruncea să fie dată o
zeciuială, o taxă de 10% pe an, pentru susținerea cultului de la Templu și a
săracilor. Aducerea acestui dar era un act de slăvire și mulțumire adusă lui
Dumnezeu, de recunoaștere a faptului că El este izvorul tuturor celor bune și
al fiecărui bine în parte.
Darul Crăciunului a schimbat însă
toate acestea. De Crăciun, Dumnezeu Însuși a fixat un nou standard al dăruirii:
Dumnezeu Se dă pe Sine Însuși
neamului omenesc făcându-Se om. În acest dar El nu ține pentru Sine Însuși
nimic. Face o oferire totală și completă. Fiind El Însuși nelimitat și
neschimbabil, binevoiește să devină parte a creației Sale limitate și supuse
schimbării. Face asta „fără schimbare, fără contopire și fără împărțire”, cu
alte cuvinte fără a înceta să fie Dumnezeu deplin și adevărat. Făcând astfel, a
schimbat și locul omenirii în creație: dacă în „mijlocul” creației era omul,
unind în sine însuși spiritualul și materialul, acum Fiul lui Dumnezeu devine
El Însuși centru întregii existențe, unind în Sine Însuși ca Dumnezeu-om nu
numai spiritualul și materialul ca om, ci și cerul și pământul, creatul și
Necreatul, timpul și veșnicia.
Întruparea e o taină. Nici o analogie
nu poate face înțeles cum anume Dumnezeu infinit, neschimbat, veșnic, aflat în
afara spațiului și a timpului și Care vede trecutul, prezentul și viitorul
într-un acum veșnic, Se face limitat și parte a timpului. „Eul” Fiului lui
Dumnezeu e totodată „Eul” lui Iisus Hristos. Hristos este, în cuvintele
sfântului Ioan Damaschinul, „singurul lucru nou sub soare”.
Cum putem să-I mulțumim lui Dumnezeu
pentru „un dar atât de nespus” (2 Co 9, 15)? Numai într-un singur fel:
oferindu-ne pe noi înșine și viețile noastre în schimb lui Dumnezeu/ neținând
nimic pentru noi. Făcând o oferire cât mai totală și mai completă cu putință,
care va afecta toate activitățile, bunurile, relațiile, rațiunea, adevărurile, scopurile
și visele noastre. Ceea ce înseamnă iubire. Asta e tot ce caută Dumnezeu:
iubirea noastră liber oferită.
Putem spune atunci că Întruparea
Fiului lui Dumnezeu vine cu un scop: El ni Se oferă pe Sine Însuși, ca și noi
să I ne oferim pe noi înșine. A venit să ne facă asemenea Lui. „Iar noi vom fi
prin har tot ceea ce este El prin fire”, scria sfântul Maxim. Devenim asemenea
lui Dumnezeu, fără să încetăm să fim deplin și cu adevărat oameni. A fi „ca
Dumnezeu” înseamnă însă și să fim dăruitori, căci mai presus de orice Dumnezeu
e un Dăruitor. Iar noi suntem chemați să fim, la rândul nostru, dăruitori, nu
doar primitori.
Ce chemare înaltă! Câți pot primi
darul lui Dumnezeu și să întoarcă înapoi acest dar? Câți pot să-i urmeze pe
Cruce Pruncului nou-născut în Betleem? Icoana Nașterii ni-L arată încă de la
nașterea Sa drept Mielul jertfit al lui Dumnezeu: născut într-o peșteră-iesle,
asemănătoare peșterii-mormânt, și venerat de păstorii care creștea oi pentru
jertfele templului. Dăruirea lui Dumnezeu e o dăruire sacrificială, jertfelnică. De aceea întoarcerea acestui dar de
către noi lui Dumnezeu trebuie să fie și ea sacrificială, jertfelnică. Dumnezeu
nu Se mulțumește numai cu 10%, El vrea 100%. Nu putem să ne facem asemenea lui
Hristos – Care S-a oferit deplin lui Dumnezeu – dacă nu ne oferim și noi deplin
Lui.
Darul sacrificial, jertfelnic, făcut
de Dumnezeu neamului omenesc e temeiul insistenței Bisericii pe dăruirea de
milostenii în postul Crăciunului. Mesajul Crăciunului a fost însă în foarte
mare măsură răsturnat cu capul în jos în lumea contemporană nouă. Notabilă e
absența oricărei reflecții asupra Tainei reale a sărbătorii. Adeseori Crăciunul
nu e nimic mai mult decât o sărbătoare a sărbătoririi, o tristă oglindire a
falimentului spiritual și materialismului vieții contemporane. Și noi
ortodocșii putem fi ispitiți să-i învățăm pe copiii noștri că sărbătoarea
Crăciunului e una a primirii (de daruri etc.) mai degrabă decât a dăruirii sau a împărtășirii. Și noi
putem fi atât de „ocupați” încât să pierdem orice simț al unei Taine dincolo de
lume.
Felul cum sărbătorim Crăciunul devine
prin aceasta o provocare. Intimitatea și veselia familiei își au locul lor, nu
însă zgomotul și agitația, căcă bucuria liniștită caracterizează Crăciunul.
Pentru ca să ne pregătim pentru asta, Biserica ne cheamă să postim. Contrat practicii contemporane,
Crăciunul e o sărbătoare care trebuie prăznuită vesel, dar liniștit. În acest fel intră Fiul lui Dumnezeu în lume: născut în
tăcerea nopții, în timp ce lumea ocupată dormea fără să-i pese. Numai câțiva
păstori care vegheau și animalele necuvântătoare au putut auzi veselul cântec
de bucurie al îngerilor. În această liniște s-au deschis cerurile și s-a arătat
„Lumina veselă” a prezenței lui Hristos. În această liniște s-a arătat darul
lui Dumnezeu și numai în această liniște ne putem apropia de El să-I oferim
darurile noastre.
Pregătirea pentru Crăciune e o dublă
provocare pentru credinciosul ortodox de azi. Pe de-o parte, e vreme unei
meditări liniștite la darul deplin al lui Dumnezeu Care ni Se dă pe Sine însuși
nouă. Pe de altă parte, e un prilej să aplicăm propriei noastre dăruiri
standardele lui Dumnezeu, întorcându-I darurile Sale împreună cu propriile
noastre vieți. Cel mai important lucru pe care i-L putem da este inima noastră.
Toate celelalte vin după acesta. Așa cum spune sfântul Grigorie Teologul: „Să
ne asemănăm lui Hristos, întrucât Hristos S-a asemănat nouă. Să ne face
dumnezei pentru El, Care pentru noi S-a făcut om... să dăm totul, să oferim
totul... dar nu-I putem da nimic decât pe noi înșine, înțelegând Taina și
făcându-ne pentru El tot ceea ce El S-a făcut pentru noi”[1].
[1]Ieromonah
Calinic (Berger), Provocări ale gândirii
și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad.
Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 13-17.