Predică la Anul Nou - Preot Profesor Ene Braniște

 

Predică la Anul Nou[i]

 

            Prăznuim astăzi zi de întreită sărbătoare!

I.                    În primul rând, sărbătorim astăzi marele praznic împărătesc al Tăierii-împrejur

a Domnului nostru Iisus Hristos, al zilei în care dumnezeiescul Prunc, potrivit rânduielilor Legii Vechi, a fost adus de sfânta Sa Maică la templu, unde a fost tăiat împrejur și a primit numele de Iisus, care înseamnă Mântuitor (cf. Luca 2, 22 și urm).

II.                 În al doilea rând, în ziua de 1 Ianuarie Biserica creștină ortodoxă sărbătorește

amintirea Sfântului Vasile, marele arhiepiscop al Cezareei Capadociei, trecut la Domnul, la 1 ianuarie în anul 379. A fost unul din cei mai mari sfinți ierarhi pe care i-a avut creștinătatea: un adevărat episcop, un iscusit organizator al vieții bisericești și călugărești, un neînfricat mărturisitor și apărător al credinței celei adevărate, un nobil prieten șu ajutător al săracilor din vremea lui, un venerabil ascet și sfânt, un vestit cărturar și cuvântător bisericesc și unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii din toate timpurile, care a fixat în scrierile lui nepieritoare, cele mai de frunte și mai adânci adevăruri de credință ale Ortodoxiei.

III.              O a treia semnificație a acestei zile este aceea că potrivit unei vechi tradiții,

Biserica Ortodoxă a fixat începutul anului bisericesc la 1 Septembrie, adică odată ci începutul toamnei. Dar după tradiții și mai vechi, care vin dinainte de nașterea și de creștinarea neamului nostru, atât la noi cât și la alte popoare, se serbează tot astăzi și începutul Anului Civil. Măsurătoarea acesta a anilor, întrebuințată din cele mai vechi timpuri în viața de stat se întemeiază pe mersul soarelui, care reglementează anotimpurile și îndeletnicirile oamenilor, mai ales pe cele în legătură cu lucrarea pământului. Încă de acum o săptămână, când am avut solstițiul de iarnă, adică noaptea cea mai lungă și ziua cea mai scurtă din tot timpul anului, zilele au început să crească iar nopțile să se micșoreze. Ieșit biruitor din lupta cu frigul și întunericul iernii, soarele începe de acum un nou an și sub lumina și căldura lui, pământul și tot ce trăiește pe el renaște la o viață nouă. Cu toate că Biserica ortodoxă nu împărtășește oficial această datină străveche și atât de mult înrădăcinată de a o socoti începutul anului la 1 Ianuarie, a tolerat-o și a căutat să încreștineze cel puțin unele străvechi obiceiuri păgâne legate de această dată, binecuvântând cu harul ei sfințitor începutul fiecărui an nou din viața noastră.

            Trebuie să recunoaștem, cu oarecare părere de rău, că pentru cei mai mulți dintre noi, accentul nu se pune în sărbătoarea de astăzi pe mare praznic împărătesc al Tăierii-împrejur, sau pe pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, ci mai mult pe Anul nou, adică pe o sărbătoare de origine necreștină și încă neconsfințită de către Biserică. La Anul Nou ne gândim cel mai mult, pe el îl așteptăm și pentru întâmpinarea lui ne-am pregătit mai cu înfrigurare, de le ne legăm toți atâtea nădejdi, visuri și planuri de viitor! De aceea, și cuvântul nostru de astăzi va stărui mai mult asupra acestui punct. Să vedem deci cu ce gânduri trebuie să întâmpină noi creștinii începutul unui nou an din viața noastră.

            Viața noastră se scurge, ca apele unui râu, între două țărmuri, termene sau hotare, din care nu poate ieși: nașterea și moartea, leagănul și mormântul. Iar anii nu sunt decât simplu verigi sau inele din lanțul care leagă aceste hotare și care la unii e mai lung, la alții mai scurt. Cu fiecare an, noi înaintăm de fapt tot mai mult către sfârșitul inevitabil, de care nimeni nu poate scăpa. Cu fiecare an ne depărtăm tot mai mult de leagăn și ne apropiem tot mai mult de mormânt. Și toți dorim să trăim cât mai mult, să adăugăm cât mai muți ani la vârsta noastră. De aceea și urarea cea mai obișnuită pe care ne-o facem astăzi unii altora este să trăim mult: „La mulți ani”.

            Bun și firesc lucru este această dorință și această urare de viață lungă, căci doar de aceea ne-a dăruit Dumnezeu viața: ca să o trăim. Dar să nu uităm că vrednicia omului nu stă în numărul anilor pe care i-a trăit, iar valoarea vieții noastre nu se măsoară după lungimea ei, ci după felul în care am trăit-o. „Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă [...]; Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 8-9). La înfricoșătoarea judecată nu ne va întreba Domnul câți ani am trăit aici pe pământ, ci câte fapte bune am făcut. Nu ne va cere socoteală cât am trăit, ci cum am trăit în lume.

            Au fost oameni care au trăit ani mulți și au atins vârsta matusalemice, dar au trăit degeaba, au făcut zadarnic umbră pământului; n-au lăsat nimic de seamă pe urma lor, nici o faptă mare, nici un nume bun, nici un regret, nici o amintire! Și dimpotrivă, au fost oameni care au trăit puțin, dar viața lor scurtă a strălucit în lume ca fulgerul în beznă, uimind pe contemporani și pe urmași cu înțelepciune lor adâncă, cu pilda muncii lor neistovite, cu virtuțile lor fără de seamăn, cu isprăvile lor pomenite cu admirație de cei de după ei.

            Să ne gândim, de pildă, la Sfântul Vasile cel Mare, pe care îl sărbătorim astăzi. El a murit înainte de a împlini 50 de ani. Dar ce viață sfântă și bogată în înfăptuiri mărețe! Ce viață pilduitoare prin curăția și sfințenia ei feciorească, prin grija pe care Sfântul a purtat-o săracilor, orfanilor, bătrânilor și bolnavilor din vremea lui, prin jertfa sa în slujba aproapelui și a Bisericii creștine, prin curajul și bărbăția cu care a apărat dreapta credință în fața puternicilor veacului! Ce operă măreață a lăsat în urma lui și ce amintire trainică și venerabilă! Iată, pomenirea lui se face astăzi cu cinste în toate bisericile ortodoxe și numele lui este pururi slăvit și binecuvântat în întreaga lume creștină. E cea mai minunată pildă și cea mai fericită întruchipare a unei vieți cu adevărat creștine, pe care Biserica putea să ne-o așeze astăzi, în pragul unui an nou, care model și dreptar de urmat pentru viața noastră de aici înainte, ca și când ar fi vrut să ne spune: așa se intră în veșnicie!

            Căci cu prețul unei vieți scurte, dar plină de osteneli rodnice și de înfăptuiri mărețe, Sfântul Vasile cel Mare și-a agonisit pe pământ amintire și cinstire nepieritoare din partea oamenilor, iar de la Dumnezeu viața cea fericită și veșnică. Moartea sa după trup a însemnat nu sfârșitul vieții, ci începutul vieți celei adevărate și veșnice. Odată cu începutul unui nou an, sufletul său sfânt, eliberat din cătușele timpului, a intrat pe porțile veșniciei, iar numele său a intrat în istorie, pentru a nu fi uitat niciodată, adeverind cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „Drepții în veci vor fi vii [...]” (Înțelepciunea lui Solomon 5, 15).

            Așadar, să năzuim nu numai să trăim mult, ci să trăim și frumos, să viețuim creștinește. Nu numai să adăugăm la vârsta noastră cât mai mulți ani trăiți zadarnic, ci să și folosim cât mai bine și cât mai înțelepțește fiecare an, fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o dă de trăit. „Deci luați seama cu grijă cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 15-16). Zilele noastre sunt adică bune sau rele, după cum le facem sau le trăim noi. Zilele petrecute în line și în trândăvie, în ticăloșii și răutăți, sunt „zile rele”, zile goale, zile pierdute, zile trăite zadarnic. Și dimpotrivă, zilele trăite în împlinirea datoriei, în muncă neprecupețită, în fapte bune și în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, sunt „zile bune”, adică zile pline, îmbelșugate și rodnice, zile câștigate pentru veșnicie, pietre de temelie la zidirea unei lumi mai bune aici pe pământ și a fericirii noastre în ceruri. Și cum sunt zilele noastre, așa ne vor fi și anii. Un an poate fi o clipă și o veșnicie în același timp: o clipă trecătoare când îl trăiești zadarnic, o veșnicie cânt îl trăiești cum se cuvine.

            Să nu lăsăm deci zilele să se scurgă zadarnic, căci timpul nu se mai întoarce și odată va trebui să dăm seama de felul cum l-am întrebuințat. Fiecare an din viața noastră să fie un pas în plus pe calea desăvârșirii noastre, pe calea sporirii în virtute și în înțelepciune. Fiecare an din viața noastră să fie o treaptă mai sus pe scara nevăzută care ne înalță spre cer. Anul nou trebuie să ne prindă deci cu hotărârea nestrămutată de a întrebuința și mai cu folos, și mai înțelepțește, anii și zilele pe care le mai avem de trăit. Să ne găsească însuflețiți de dorința de a munci cât mai mult și mai bine, de a trăit cât mai creștinește, de a fi din ce în ce mai buni, mai drepți și mai înțelepți, mai plini de iubire, de omenie și de bunătate, sârguindu-ne să ne asemănăm cât mai mult cu putință marelui Sfânt pe care îl sărbătorim astăzi.

             Acum la încheierea anului care s-a dus și la porțile anului care începe, să o rupem cu păcatele și cu greșelile trecutului și să începem o viață nouă, virtuoasă și sfântă. „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24). E obiceiul ca în noaptea anului nou să se stingă o clipă luminile, pentru ca să închipuim întunerecul trecutului în care a intrat anul ce s-a scurs și să întâmpinăm întru lumină anul care începe. Să lepădăm deci și noi lucrurile întunericului și să îmbrăcăm armele luminii, după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani 13, 12-14).

            În scurgerea nesfârșită a timpului, omenirea a încrestat pe răbojul amintirii ei ani nenumărați, dar nu toți de aceeași însemnătate în fața istoriei și a veșniciei. Au fost ani și epoci întregi care s-au scurs în negura trecutului fără să lase în amintirea omenirii nici un fapt de seamă pentru viitorul și progresul ei; oamenii acelor vremuri au pierit și ei fără nici o urmă în bezna uitării. Au fost, dimpotrivă, ani și vremuri de răscruce, care au lăsat urme neșterse în amintirea omenirii, prin faptele de neuitat pe care oamenii acelor vremuri le-au scris în cartea istoriei. Dintre aceste din urmă face parte și vremea noastră. Ne-a fost dar să trăim în anii din urmă evenimente epocale pentru destinul omenirii. Trăim vremuri de adânci și universale prefaceri și înnoiri. O lume veche, bătrână și putredă, plină de nedreptăți, de păcate și de suferințe, se prăbușește sub ochii noștri și pe ruinele ei se ridică o alta mai bună, mai dreaptă și mai fericită, zidită de oamenii muncii din această parte a lumii.

            Să ne dovedim vrednici de însemnătatea istorică a nilor de răscruce pe care îi trăim! Să nu rămânem simpli martori sau asistenți pasivi la cele ce se întâmplă sub ochii noștri, cu să fim făurari activi ai vremurilor ce vin! Să contribuim și noi cu munca și cu strădania noastră, la făurirea unei lumi mai bune, mai drept întocmite și mai fericite, întemeiată pe dreptate, pe frățietate și bună înțelegere între oameni și popoare.

            Cu astfel de gânduri și de hotărâri se cuvine deci să întâmpinăm Noul An. Înălțându-ne cugetele la Dumnezeu, Stăpânul cel veșnic al lumii și al veacurilor, în mâna Căruia sau vremurile și viața noastră, să-I mulțumim pentru cele ce am putut înfăptui în anul ce a trecut și să-l rugăm să ne ajute a trece cu bine și anul ce începe. Să rânduiască Domnul ca anul ce vine, să vină cu darul cel mai de preț pe care El îl poate face întregii omeniri de astăzi: pacea, acea pace dreaptă, trainică și definitivă, pe care toți o dorim și pentru înfăptuirea căreia toți avem datoria să luptăm. Să punem deci viața noastră sub scutul lui Dumnezeu și al Sfântului Vasile cel Mare, pe care îl pomenim și îl cinstim astăzi; și întrarmându-ne cu semnul Sfintei Cruci, să zicem și noi cu nădejde, așa cum făceau strămoșii noștri, ori de câte ori începeau un lucru nou: „Doamne, ajută”. Amin[ii].

---

[i] Text publicat în Glasul Bisericii, XV (1956), 1-2, pp. 13-16.

[ii] Preot Profesor Ene Braniște, Cuvântări și Predici, Basilica, București, 2014, pp. 159-164.

Începe Noul An cu 8 versete biblice

 

Începe Noul An cu 8 versete biblice

 

 

La cumpăna dintre ani este recomandat să medităm asupra timpului ce a trecut, să îl analizăm cu un ochi critic şi să ne setăm noi obiective pentru anul următor. Este foarte important pentru noi, creştinii ortodocşi, ca aceste obiective să fie de ordin spiritual şi nu material.

În setarea acestor obiective trebuie să ţinem cont că Biblia este cel mai bun izvor de înţelepciune, fapt pentru care îţi prezentăm o selecţie de versete care te pot ajuta să pui început bun în anul 2019.

Isaia 40:31

Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi.

Ioan 16:33

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.

Filipeni 4:6

Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.

Psalmi 70:6

Că Tu eşti aşteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea din tinereţile mele.

Pildele lui Solomon 3:5

Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta.

Romani 8:28

Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui.

2 Corinteni 5:17

Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.

1 Ioan 1:9

Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.

Sursa: http://basilica.ro/incepe-noul-an-cu-8-versete-biblic/

Cuvânt la Anul Nou - Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Cuvânt la Anul Nou

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

            Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Însuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogăția faptelor bune şi în fericita încredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Însă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotești că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

 

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Însă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Însă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.[i]

---

[i] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, traduse și orânduite după Duminicile și Sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman, ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p.309-316.

Paula Seling - A mai trecut un an [Official Video]