sâmbătă, 22 ianuarie 2022
luni, 17 ianuarie 2022
Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie
Despre avva Antonie
(Sfântul Antonie cel Mare) – 17
ianuarie
Patericul începe cu un grupaj de apoftegme
despre Antonie cel Mare, figura emblematică a monahismului egiptean. Antonie
își datorează renumele biografiei pe care i-o consacră Atanasie, episcopul
Alexandriei, la câțiva ani după moarte. Vita
Antonii, tradusă rapid în latină, coptă, siriacă etc., propune un model de
sfânt egiptean în opoziție clară cu modelele spirituale păgâne sau
creștin-păgâne (Origen, de pildă). De asemenea, personajul lui Atanasie – care
nu trebuie confundat neapărat cu adevăratul Antonie -, încarnează o atitudine
antipolitică, fățis antiimperială. El se înscrie în tradiția radicalistă Bisericii. După încetarea persecuțiilor
anticreștine, rolul foștilor martiri, persecutați de puterea seculară, este
preluat de „noii martiri”, „martirii conștiinței”, persecutați armatele
demonilor. Antonie a trăit peste o sută de ani (250-356). S-a născut într-o
familie de creștini copți destul de înstărită. Rămâne orfan la optsprezece ani,
împreună cu o soră mai mică. Orfanitatea îl face și mai sensibil la mesajul
Evangheliei. Convertirea se produce într-o duminică, în timpul Liturghiei, când
aude cuvintele pe care Iisus i le spune tânărului bogat, în Mt 19, 21: „Dacă vrei să fi desăvârșit, du-te vinde-ți
averile, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer”. Antonie face
întocmai, își vinde partea lui de moștenire, păstrând-o numai pe cea a surorii
sale (devenită, și ea, ulterior, călugăriță). Începe viața monastică în propria
locuință (la începutul creștinismului „monah” desemnându-l pur și simplu pe
„cel care trăiește singur”). Curând descoperă, al marginea satului, un „bătrân”
experimentat, pe care-l frecventează o vreme. Inițiat în pustnicie, se retrage
într-un mormânt părăsit. Rămâne aici timp de treizeci și cinci de ani, în post,
rugăciune, abstinență, singurătate. Un prieten îi aduce regulat porția de
mâncare pe câteva luni. Este perioada cea mai dramatică din viața lui
spirituală. Felul său extraordinar de viață atrage și fascinează. Își face
numeroși discipoli, care însă îl vor obliga să se retragă mai adânc în pustiu,
într-o cazemată distrusă, la Pispir, pentru a regăsi liniștea și singurătatea
propice hesychiei și contemplației.
În timpul persecuțiilor lui Dicolețian pleacă la Alexandria, dar martirul
trupesc îi este refuzat. Se instalează „pe muntele interior”, lângă Marea
Roșie, un munte care se numește și acum Muntele Sfântului Antonie, de pe
culmile căruia se zărește Sinaiul. Aici a rămas până la moarte, vizitat de
frați de la mănăstirile „din vale” și înconjurat de grija filială a doi
discipoli. Dumnezeu îi revelează momentul morții. Antonie își împarte „averea”
– hainele sfințite cu care trăise – celor doi ucenici, poruncindu-le săi ascundă trupul neînsuflețit într-un loc
neștiut de nimeni, ca să nu poată fi dezgropat, mumificat și transformat în
relicvă, adică slăvit. Cu acest gest de smerenie supremă se încheie viața sa
pământească. Apoftegmele adaugă anumite trăsături acestui „portret” realizat de
Atanasie. Antonie este theodidactul
prin excelență. El comunică direct, prin viziune și rugăciune, cu Dumnezeu
având mai multe harisme, între care se remarcă discernământul, clarviziunea și
sensibilitatea hermenetuică (se mișcă prin Biblie cu o dexteritate uluitoare).
Imaginea, construită de biograful său politician, a unui țăran neșlefuit,
analfabet, incult, adversar al culturii grecești, trebuie corectată. Teologia
centrată pe comuniunea sufletului cu Sfântul Duh, conținută în scrisorile
transmise sub numele sau (primele șapte cu siguranță autentice), mistica de
nuanță origeniană de interpretare ale Sfintei Scripturi ne dau o imagine mai
puțin „rurală”, mai „cazonă” și mult mai destinsă și urbană despre marele
Antonie. Această imagine este confirmată și de apoftegmele incluse în Pateric. Biserica Ortodoxă îl
sărbătorește la 17 ianuarie[1].
Câteva cuvinte din învățăturile lui:
3.
„Cineva
l-a întrebat pe avva Antonie: «Ce trebuie să păzesc, ca să fiu plăcut lui
Dumnezeu?» Bătrânul a răspuns: «Păzește ce-ți poruncesc: oriunde mergi, ține-L
pe Dumnezeu în fața ochilor tăi, orice face, urmează mărturia Sfintelor
Scripturi; și-n orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Păzește aceste trei
porunci și te vei mântui!»”[2].
13. „Un vânător de sălbăticiuni din
pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu frații. Bătrânul, dorind să-i
dovedească acelui că trebuie din când în când să lase de la dânsul (synkatabainein) fraților, i-a zis:
«Pune o săgeată în arcul tău și întinde!». El a făcut întocmai. Îi zice iar:
«Întinde și mai mult!». Și a întins. Și încă o dată: «Întinde!». Atunci
vânătorul spune: «dacă întinde peste măsură plesnește arcul!». Bătrânul
răspunde: «Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumenzeu. Dacă ne întindem cu
frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de
la noi». Auzind acestea vânătorul s-a smerit și după ce-a cules multe alte
lucruri folositoare de la bătrând a plecat. Iar frații, întărindu-se, s-au
retras, fiecare la locul său[3].
15. „Un călugăr a fost lăudat de frați
înainte avvei Antonie. Acesta s-a dus la călugăr și l-a încercat dacă suportă
disprețul. Și văzând că nu, i-a spus: «Semeni cu un târg minunat împodobit prin
față, dar prin spate jefuit de tâlhari»”[4].
16. „Un frate i-a zis avvei Antonie:
«Rogă-te pentru mine!». Bătrânul îi răspunde: «Nici eu și nici Dumnezeu nu ne
milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiește și nu te rogi lui
Dumnezeu!»”[5].
27. „Trei părinți obișnuiau să meargă în
fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau despre gândurile lor
și despre mântuirea sufletului. Unul tăcea și nu întreba nimic. După un timp
avva Antonie îi zice: «Vii aici de o
grămadă de vreme și nu mă întrebi niciodată nimic». El i-a răspuns: «Îmi ajunge
să te privesc, părinte»”[6].
32. „Avva Antonie a zis: «Eu nu mă mai
tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă
iubirea alungă teama»” (1 In 4, 18)[7].
Viața și scrierile Sfântului Antonie cel Mare – 17 ianuarie
Viața și scrierile
Sfântului Antonie cel Mare – 17
ianuarie
„Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu mustră pe
oameni pentru rele când sunt de față; iar în dos nu-i bârfește. Dar nici celor
ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie”.
Sfântul
Antonie cel Mare
Sfântul Antonie a fost cel dintâi
monah care s-a retras în pustiu, fiind urmat de mai mulți ucenici. Viața lui,
care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul
Atanasie, patriarhul Alexandriei.
Născut într-un sat din Egiptul de
Mijloc, după moartea părinților săi, țărani cu bună stare,
Antonie s-a hotărât,
pe la vârsta de 18-20 de ani, să vândă tot ce moștenise, să împartă săracilor
și să-și închine viața Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după
Hristos. La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau
oamenii. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă,
crescându-i dorința după singurătate, s-a retras în munții nisipoși de pe malul
drept al Nilului. Mai târziu a părăsit și acest loc, și pe monahii care se
strânseseră în jurul lui și s-a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării
Roșii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi
pelerinilor care alergau să i le ceară. A murit la 356 și a fost înmormântat
într-un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi oameni de încredere, cărora
le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.
Ca scrieri adevărate ale lui au fost
dovedite până acum șapte scrisori, amintite încă de Sfântul Ieronim[1]. Aceste
șapte epistole le avem tipărite (în Migne, Patrologia
Graeca, tom. 40) în două redacții, ambele în traducere latină. Prima
redacție 9col. 997-1000) e o traducere a lui Symphorian Champerius, de la 1516,
după un manuscris grec, care n-a fost indicat și a rămas necunoscut. O a doua,
care cuprinde un text mai larg, tradus de pe un manuscris arab, o formează
primele șapte epistole din cele douăzeci, date toate sub numele lui Antonie
(col. 999-1066), din care însă pe cele treisprezece din urmă (col. 1016-1066)
Klejna le-a dovedit că sunt ale lui Ammonah, ucenicul și urmașul lui Antonie la
conducerea chinoviei de la Pispir. În timpul mai nou a început să fie
descoperit și textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.
O. Bardenhewer (Geschicte der altkirchlichen Literatur, vol. 3, ed. 2, p. 81) scira
la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu
pot fi ale lui și motivul că sunt prea de cuprins general și lipsite de putere
și de sevă ca să fie de la marele ascet.
Cum stăm însă cu autenticitatea celor
170 de capete pe care Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfârșitul veacului al
18-lea, le-a așezat în fruntea Filocaliei?
Nici Bardenhewer, nici Viller-Rahner, din care iau acest însemnări, nu le
pomenesc între scrierile atribuite lui Antonie. Ele nu se cuprinde nici în Patrologia lui Migne. Nu știm, de
asemenea, după ce manuscrise le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta
dreptul să afirmăm cu siguranță că nu sunt ale Sfântului Antonie? Nu, acest
drept nu-l avem. Chiar dacă azi el nu s-ar mai găsi în nici un manuscris ascuns
pe cine știe unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris care
s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au și ele același caracter general nu
poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie, cum nu e nici pentru
epistole. Oarecari înrudiri interne între aceste capete li epistole se pot
constata, deși ele sunt o lucrare deosebită, cu propriul ei cuprins. Asemenea
înrudiri am avea, de pildă, în ideea de „om rațional”, pe care o folosesc și
capetele și epistolele; în prețul ce se pune și în unele, și în altele pe
„deosebirea între bine și rău”, pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic”
ș.a.m.d.[2].
[1] Dovada a făcut-o F. Klejna, „Antonius und
Ammonas. Eine untersuchung über Herkunft und Eigenart der ältesten
Mönchbriefe”, în Zeitschrift für
katholische Theologie 62 (1938), 309-348. (Cf. Marcel Viller, SJ, und Karl
Rahner, SJ, Aszese und Mystik in der
Väterzeit, Fr. I. Br., Herder, 1939, p. 89.
[2]
Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși,
vol. 1, Traducere din grecește, introduceri și note de Preotul Profesor Dr.
Dumitru Stăniloae, ed. IBMBOR, București, 2008, pp. 9-11.
joi, 13 ianuarie 2022
luni, 10 ianuarie 2022
Mănăstirea „Sfântul Teodosie” (Betleem) (II)
Mănăstirea „Sfântul Teodosie”
(Betleem)[i]
Mănăstirea se află la aproximativ 8
km de Betleem și locul ei este legat de peștera în care au poposit cei trei
magi de la Răsărit, când au venit să I se închine Domnului.
Numele locașului este legat de
sfântul care întemeiază prima mănăstire cu viață de obște, Sfântul Teodosie.
Acesta, conform informaților pe care le avem din Viețile Sfinților, s-a
născut în părțile Capadociei (Turcia de astăzi în anul 424. Aproape de vârsta de
30 de ani pleacă la Locurile Sfinte și după ce primește binecuvântare de la
duhovnicul său, în Antiohia, se reîntoarce în Țara Sfântă, unde prin rugăciune,
Dumnezeu îi descoperă locul peșterii magilor: „Locul îi era cunoscut, însă
mulțime de peșteri se găseau acolo. Punându-și nădejdea în Domnul, Sfântul
Teodosie a postit și s-a rugat cu multă râvnă. Apoi a luat un tămâier, a pus
cărbuni stinși, tămâie și a cercetat pe rând peșterile. Lângă peștera cea
adevărată, cărbunii s-au aprins singuri, iar aroma jertfei celei bine-plăcute
s-a înălțat îndată, mulțumind Bunului Dumnezeu pentru marea Sa îndurare”[1].
Între
anii 465-475, Sfântul Teodosie reușește să ridice aici o mănăstire, iar în
jurul său se va aduna o mulțime de ucenici care vor respecta regulile monahale
stabilite de el. Amplasarea mănăstirii pe un platou înalt făcea posibilă
observarea unor locuri deosebite din Țara Sfântă: Muntele Măslinilor, Betleemul,
Marea Moartă și pustia Carantaniei. Numărul viețuitorilor ajunse la 700 de
monahi, iar daniile făcute de diferite persoane și pelerini au ajutat la
consolidarea bisericii, a chiliilor și a ale celorlalte anexe de trebuință
obștii și a pelerinilor la Locurile Sfintei, la care s-a adăugat o școală
mănăstirească unde erau instruiți în învățătura teologică și duhovnicescă
tinerii neofiți. Pe lângă școală s-au construit în mănăstire diferite ateliere
în care se confecționau diferite obiecte necesare pentru obște, precum și
pentru vânzarea acestora, iar sumele de bani obținute erau folosite la întreținerea
locului.
În
învățăturile Sfântului Teodosie, desăvârșirea călugărului se arăta în
îndeplinirea ascultărilor și săvârșirea faptelor bune în folosul aproapelui[2].
Sfântul
Teodosie a trecut la cele veșnice la 11 ianuarie 529, la vârsta de 105 ani. A
fost înmormântat în Peștera Magilor de lângă mănăstire, unde se află și
mormintele altor sfinți: Sfânta Sofia (mama Sfântului Sava cel Sfințit); Sfânta
Teodota (mama Sfinților Cosma și Damian); Sfântul Ioan Moshu (cel care a alcătuit
Limonariul sau Livada cu flori duhovnicești, o colecție de istorioare și
învățături ale marilor viețuitori din Palestina); Sfânta Maria (mama Sfinților
Arcadie și Ioan).
Sfântul
Sofronie, cel care îi urmează Sfântului Teodosie, va continua lucrarea lui.
Acesta s-a mutat la Domnul la 21 martie 546. Urmașii lui Sofronie au fost
Rufos, Stratigios și Modest. Ultimul dintre aceștia a fost martor al
teribilului masacru săvârșit de perși în anul 614, când aproape toți viețuitorii
au fost uciși.
În timpul secolelor XII-XIII,
mănăstirea este refăcută, dar nu rezistă multă vreme, deoarece terenul din
jurul ei va fi folosit de populația locală în scopul cultivării lui.
În anul 1881, datorită trecutului
deosebit, locul va fi cumpărat de Fotios Alexandritis, directorul Seminarului
„Sfânta Cruce”, iar în 1896 la 11 ianuarie, ziua de prăznuire a Sfântului
Teodosie, patriarhul Ierusalimului sfințește noua fundație a bisericii. În 1950,
se vor finaliza lucrările de la biserică, în timpul Cuviosului Leontie din
Creta.
În interior se află așezate spre
închinare, mici racle cu părticele din moaștele mai multor sfinți. Biserica
este împodobită cu icoane ale Sfinților Cuvioși Sava și Teodosie. Pardoseala este
realizată din granit și marmură, în mijlocul căreia se află vulturul bicefal,
simbolul Patriarhiei Ecumenice. În pronaos, pe partea stângă după intrare, se
află așezate în racle din lemn părticele din moaște ale părinților viețuitori
în mănăstire, uciși in timpul masacrului provocat de persani.
[i]
Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul
pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.
[i]
Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul
pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2016, pp. 137-140.
LinkWithin
