!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!


sâmbătă, 22 aprilie 2017

Atunci când Dumnezeu nu lasă nimic neîndreptat MINUNE DE PAȘTI. Părinții unui tânăr care a murit în urma tragediei din Colectiv au fost binecuvântați cu un copil, la 52 de ani

Atunci când Dumnezeu nu lasă nimic neîndreptat
MINUNE DE PAȘTI. Părinții unui tânăr care a murit în urma tragediei din Colectiv au fost binecuvântați cu un copil, la 52 de ani


Părinții unui tânăr care și-a pierdut viața în tragedia din clubul „Colectiv” nu au suportat ideea de a nu avea un copil, iar Dumnezeu i-a binecuvântat, la 52 de ani, cu o fetiță. Cei doi soți consideră acest copil o minune, un dar de la Dumnezeu și nu găsesc cuvinte pentru a descrie bucuria pe care o trăiesc în prezent. Povestea acestei minuni a fost publicată de ziarul Obiectiv de Brăila.
În urmă cu un an și jumătate, o veste cumplită le-a sfâșiat sufletul soților Marcela și Dorin Bucă. Pe 30 octombrie 2015, unicul lor fiu, Andrei Bucă, și-a pierdut viața în cumplitul incendiu din clubul bucureștean „Colectiv”. Avea doar 29 de ani, iar pentru cei doi părinți existența în această lume părea să se fi golit de conținut și însemnătate odată cu disparița sa. 
De câteva zile însă, soții Bucă au din nou un motiv pentru a înfrunta viața până la capăt, cu bune și cu rele, așa cum este ea hărăzită să fie. Chiar înainte de marea sărbătoare creștină a Învierii, în familie a sosit un nou membru: la vârsta de 52 de ani, Marcela a născut, fără mari probleme, o fetiță perfect sănătoasă. Se numește Andreea Gabriela, iar bucuria pe care le-a adus-o părinților săi este greu de descris în cuvinte. 
„Pieta, acea sculptură a marelui Michelangelo, este considerată cea mai mare operă de artă a tuturor timpurilor. Se spune că niciun scriitor, oricât de talentat ar fi fost el, nu a reușit să transpună în cuvinte Pieta în așa fel încât descrierea să se ridice la nivelul acestei capodopere. La fel putem spune și noi: nu găsim cuvintele care să exprime bucuria cu care ne-a umplut sufletele acest copil! Nu vom găsi niciodată vorbele de bucurie și de mulțumire Lui Dumnezeu pentru minunea care a venit la noi în casă!”, a mărturisit Dorin Bucă jurnaliștilor de la Obiectiv de Brăila. 
Bărbatul mărturisește că nici el și nici soția sa nu s-au putut împăca cu gândul că au rămas singuri, după ce și-au pierdut unicul fiu în tragedia din clubul „Colectiv”. „În momentul când a plecat Andrei dintre noi, am simțit că viața noastră nu mai are niciun sens. Am simțit un gol atât de mare încât, în fiecare zi când ne sculam, ne uitam unul la altul, ne luam în brațe și plângeam. Dar am strâns din dinți, nu ne-am lăsat și ne-am înțeles, tot așa, din priviri, uitându-ne unul la altul, că nu are rost să continuăm în această lume dacă nu mai facem un copil”, ne-a spus încercatul tată.
Fetița a primit numele Andreea în memoria fratelui ei, Andrei. Iar Gabriela, pentru că vestea acestei nesperate sarcini a venit, astă-toamnă, chiar în ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. „Poartă numele arhanghelului Gabriel, cel care a adus vești pe lume, inclusiv despre venirea Mântuitorului. Am numit-o așa pentru că tot de Sfinții Arhangheli ne-a venit și nouă vestea minunată”, ne-a mai spus Dorin Bucă.
Citește mai multe direct de la sursă:

joi, 20 aprilie 2017

Ceva ce nu este de vânzare


Ceva ce nu este de vânzare

            O tânără pereche de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele îngrămădite la întâmplate parcă pe băncuțe. Erau acolo păpuși care plângeau și râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza.
            Nu reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.
-          Știți, începu să-i zică femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.
-          Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.
-          Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită. Reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.
-          Îmi pare rău, zise zâmbind cu amabilitate vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.
Faptul de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun:
-          M-ați chemat și iată-mă. Ce îmi dați acum?
Astfel începe îndatorirea educativă.
Un băiat de cincisprezece ani vede așa acest lucru:
Voiam lapte
Și am primit biberonul,
Îmi doream aproape părinții
Și am căpătat o jucărioară,
Voiam să le vorbesc
Și mi-au dat un televizor,
Doream să învăț
Și mi-au cumpărat caiete
Voiam să gândesc
Și am primit cunoștințe,
Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor
Și am dobândit câte o biată idee,
Voiam să fiu liber
Și m-au învățat disciplina,
Îmi doream iubire
Și mi-au făcut morală,
Voiam o profesie
Și am dobândit un loc de muncă,
Doream fericire
Și am primit bani,
Voiam libertate
Și am căpătat o mașină,
Doream să aflu sensul lucrurilor
Și am intrat pe făgașul carierei,
Voiam speranță
Și mi s-a dat doar milă,
Voiam să trăiesc....[1].


[1]  Bruno Ferrero, Trandafirul de mare preț (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Simona Ștefana Zetea, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 40-42.

Nenorocire sau binecuvântare


Nenorocire sau binecuvântare

Într-un sat mic, trăia un bătrân cu băiatul lui de 17 ani.
Într-o zi, singurul cal alb cu care lucra a sărit gardul și a fugit cu niște cai sălbatici. Lumea din sat murmura: „Ce nenorocire pe dumneata, nea Cipriane!”, iar el, liniștit, răspundea: „Poate e o nenorocire, poate e o binecuvântare”.
La câteva zile după, calul alb s-a întors cu un alt frumos cal sălbatic, iar lumea îl saluta pe bătrân, zicându-i: „Ce noroc!”, la care nea Ciprian răspundea: „Poate e un noroc, poate e o nenorocire”.
După alte câteva zile, băiatul adolescent, în timp ce urca pe calul sălbatic pentru a-l îmblânzi, a fost dărâmat și și-a fracturat un picior și din cauza asta a început să șchiopăteze, iar oamenii îi spuneau bătrânului: „Ce nenorocire pe capul tău, omul”, la care el răspundea: „Poate e o nenorocire, poate e un noroc”.
După o vreme, a izbucnit războiul și toți tinerii din sat au fost luați la luptă în fruntea frontului, dar pe băiatul lui nu l-au luat pentru că șchiopăta. Și toată lumea din sat când îl saluta pe bătrân îi spunea: „Ce binecuvântare pe capul tău, nea Ciprian!” Iar el, cu credința lui de neclintit, a răspuns din nou: „Numai Dumnezeu știe, poate este o binecuvântare, poate este o nenorocire”.
Într-adevăr, numai Dumnezeu știe și el niciodată nu se înșală.

Mulțumiri lui Luis Vece[1].


[1]Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 5, trad.: Simona Tănăsescu, ed. Pauline, București, 2006, pp. 8-10.

miercuri, 19 aprilie 2017

Din ce ne putem încredința Că Învierea Domnului este un adevăr? Profesor Laurențiu Dimitru


Din ce ne putem încredința
Că Învierea Domnului este un adevăr?

Profesor Laurențiu Dimitru

Învierea Domnului a făcut obiectul a numeroase cercetări și a născut multe controverse. De altfel, raportându-ne la acest eveniment, nu există decât două posibilități: ori este cel mai mare fals, ori cea mai mare minune din istoria umanității. Creștinii cred cuvintelor Evangheliei și ale lui Hristos Însuși, dar chiar dacă vorbim de un eveniment cu totul minunat, avem posibilitatea totodată de a construi un răspuns logic, rațional pe marginea lui!
Întâi de toate, Scriptura ne spune că Hristos, după Învierea Sa din morți, a mai locuit între noi încă 40 de zile, când S-a înălțat la Cer. În tot acest răstimp, El nu a stat ascuns, S-a arătat femeilor mironosițe, S-a arătat apostolilor, dar și la „peste cinci sute de frați (ucenici)” deodată (I Corinteni 15, 6). Dacă mormântul gol n-ar fi fost un adevăr de necontestat, vestea nu s-ar fi răspândit cu așa rapiditate în Israel. Iudeii și romanii aveau tot interesul să spună că e la mijloc o farsă și ar fi putut arăta tuturor sigiliul roman de la mormânt, dar acesta fusese rupt.
Iudeii atrăseseră atenția că Hristos vorbise deseori despre înviere și ceruseră gardă romană staționară, ce fusese atenționată că e posibil ca ucenicii să caute să fure trupul mort și să împrăștie apoi vestea că el a înviat. Miza era uriașă. Se pare că la acea vreme existau nu mai puțin de 18 motive pentru care puteai fi pedepsit cu moartea ca soldat roman, printre care adormirea în post sau părăsirea postului. Nu cred că-și poate cineva închipui că garda a putut fi dusă de nas într-un fel sau altul, având în vedere că la mijloc era însăși viața lor.
Cu toate acestea, mormântul s-a aflat gol, pentru că „îngerul Domnului, coborând din cer și venind a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți” (Matei 28, 2-4).
Străjerii de la mormânt au alergat apoi la arhierei să le spună cele întâmplate și, consemnează Evanghelia, „adunându-se ei împreună cu bătrânii și ținând sfat, au dat bani mulți ostașilor, zicând: «spuneți că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; și de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca și pe voi fără grijă vă vom face»” (Matei 28, 12-14). Versiunea aceasta este destul de credibilă, mai greu e de acceptat că soldații romani instruiți să-și împlinească impecabil datoriile ar fi riscat pedeapsa cu moartea într-o astfel de misiune.
De asemenea, este ilogic a crede că Apostolii ar fi căutat să fure trupul Mântuitorului, ca mai apoi să se hotărască să mintă lumea cum că Hristos ar fi înviat. Este ilogică și ipoteza că Apostolii ar fi avut probleme mintale și de aceea au ales să înșele lumea, mai ales că viața lor a însemnat mai ales eroism, răbdare, curaj. Nimic din profilul moral al Apostolilor, așa cum îi cunoaștem din Evanghelii, nu arată că vreunul dintre ei, cu atât mai puțin toți, ar fi putut deveni promotorul unei farse gândite în detaliu. Dimpotrivă, am putea spune că Învierea Domnului din morți a transformat brusc și neașteptat viețile Apostolilor. Dacă în vremea patimilor erau confuzi și fricoși, iar după răstignire cu totul răvășiți și deznădăjduiți, aflând vestea Învierii, inițial nu au primit-o, ci îndoindu-se au fugit și s-au ascuns. Ei înșiși au trebuit să se convingă că Învățătorul lor înviase. Dar odată încredințai de adevărul Învierii, au putut să-și dedice întreaga viață mărturisirii lui Hristos Cel înviat din morți, pe care cu ochii lor L-au văzut. De unde să-și fi luat Apostolii curajul mărturisirii, dacă ar fi fost convinși că totul este o farsă, și până unde ar fi putut merge? Pentru mărturia credinței lor, toți apostolii (cu excepția lui Ioan) au pătimit moarte mucenicească în felul următor: răstignit pe o cruce cu capul în jos (Petru), răstignit pe o cruce în formă de X (Andrei), decapitat (Iacov al lui Zevedei), răstigniți pe cruce (Filip, Iacov al lui Alfeu, Iuda Tedeul – fratele lui Iacov, Simon Zilotul), răstignit, jupuit și decapitat (Natanail), pătruns cu sulițe (Toma), ars de viu (Matei), omorât cu pietre și decapitat (Matia). Pe bună dreptate marele apologet Tertulian zicea în legătură cu acest aspect: „Nimeni n-ar accepta să moară pentru un lucru de care nu este convins a fi adevărat”. Dacă Apostolii ar fi fost niște amăgitori care ar fi furat trupul și ar fi propovăduit apoi Învierea, ar fi greu de explicat cum se face că niciunul dintre Apostoli, în ciuda chinurilor la care au fost supuși, nu a cedat presiunilor prigonitorilor. E mai lesne de înțeles că au reușit să bată la pas trei continente cu dăruire, cu entuziasm, întăriți fiind de faptul că văzuseră cu ochii lor pe Hristos Cel înviat, începătorul învierii noastre!
Ipoteza leșinului din care s-ar fi trezit Hristos ca mai apoi să spună lumii că a înviat nu are nicio susținere logică. Un om bătut, biciuit, scuipat și pus pe cruce, dacă s-ar fi trezit dintr-un leșin, nu ar fi putut să prăvălească piatra imensă de la mormânt și nici nu ar fi dat cuiva senzația că este Cel ce a biruit moartea. În plus, este cunoscut obiceiul iudaic al îngropării, trupurilor celor morți erau înfășurate în fâșii de pânză de in peste care se turnau diverse uleiuri și mirodenii aromate, ceea ce nu cred că l-ar fi ajutat cumva pe Hristos să încerce măcar să iasă din mormântul pecetluit și păzit de garda romană. Evanghelistul Ioan dă mărturie că Apostolul Pentru a văzut mormântul gol și giulgiurile puse jos, dar n-a intrat (cf. Ioan 20, 5)[1].



[1]Laurențiu Dumitru, Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere, Meteor Press, București, 2015, pp. 121-125.

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce - Ieromonah Calinic Berger


Cinstind jertfa Domnului pe Cruce

Ieromonah Calinic Berger

Cum putem înțelege de ce a murit Hristos așa cum a murit? Care e sensul Vinerii Mari? Cinstesc oare creștinii astăzi această zi cum ar trebui?
Deși răspunsul la prima întrebare e amplu și profund, putem începe cu o perspectivă: apostolul Pavel schițează o paralele între primul om, Adam, și Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el îl numește „al Doilea Adam” (1 C 15, 22. 45). Părinții Bisericii, de exemplu sfinții Iustin Martirul și Irineu al Lyonului din secolul II, construiesc pe această temă, schițând paralele între primul Adam și al doilea Adam sau Adam „cel nou”, Hristos. Primul Adam e „fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38), o creatură specială făcută după „chipul” lui Dumnezeu (Fac 1, 26), unind în sine lumea materială și cea spirituală. Noul Adam e prim excelență Fiul lui Dumnezeu, chipul întipărit al lui Dumnezeu (col 1, 15; Evr 1, 3), unind în El Însuși cerul și pământu, Necreatul și creatul. Primul Adam nu are tată omenesc – el fiind rădăcina umanității, fiindcă toți suntem născuți din Adam -, iar Noul Adam nu are nici el tată pământesc – el fiind rădăcina umanității înnoite, pentru că în Hristos toți sunt botezați, sau născuți din nou.
Prin întreaga sa viață, Noul Adam Hristos desface ceea ce a adus primul Adam, pentru a întări umanitatea în noul său început. Primul Adam, ispitit în grădină, a păcătuit; noul Adam, ispitit în pustie, n-a păcătuit. Primind întinderea mâinilor Evei spre pom în egoism, primul Adam a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, după care i-a făcut pe alții responsabili de cele întâmplate. Noul Adam și-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în jertfire de sine, și i-a iertat pe ceilalți pentru cele ce i-au făcut. Din coasta primul Adam a ieșit mireasa sa, Eva, în timp cel el se afla în somn adânc. Din coasta noului Adam a ieșit mireasa Sa, Biserica (ca sânge și apă – Euharistie și Botez) în timp ce El era în somnul morții. Fapta primului Adam, care a arătat neascultare ivită din egoism, o falsă autonomie, auto-conservare și chiar o mentalitate de tipul „supraviețuirii celui mai tare”, a dus la separarea de Dumnezeu și intrarea morții în lume. Toate acestea au fost răsturnate prin ascultarea lui Hristos „până la moarte” (Flp 2, 8), într-o renunțare la orice autoconservare, egoism și orice autonomie separată de Dumnezeu. În locul egoismului vechiului Adam stă jertfirea de sine totală și desăvârșită a lui Iisus Hristos, care au dus la învierea din morți și revărsarea Duhului Sfânt, la restaurarea omului într-o stare de nemurire plină de har.
Moartea lui Hristos pe Cruce e astfel actul definitiv care desființează moștenirea primului Adam. E punctul culminant al marii economii a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și „ne deschide ușile raiului” prilejuind învierea noastră, unirea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea noastră. „Aveam nevoie de un Dumnezeu întrupat, de un Dumnezeu omorât, ca noi să putem fi vii”, scria Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 28). Crucea e împlinirea și scopul Întrupării. Hristos n-a murit însă pur și simplu; a murit în umilire, în părăsire, în toată deplinătatea tragediei și groazei omenești. S-a identificat cu ce e mai rău în condiția umană; S-a făcut „blestem” pentru noi (Ga 3, 13). A primit toate acestea, nevinovat fiind, ca să ne elibereze din toate (Evr 4, 15; 9, 26-28). Acesta a fost marele Sau act de iubire și jertfire de sine.
Hristos n-a lăsat nimic nefăcut pentru mântuirea noastră. Lucru adevărat atât pentru omenire în general, cât și pentru fiecare om în parte. Depinde numai de noi să ne însușim darul Său. Dar după cum spune Domnul Însuși pentru asta e o singură cale: „Ia-ți crucea și urmează-Mi!” (Lc 9, 23).
Or aceasta n-ar trebui să înceapă oare prin cinstirea acestui mare eveniment, răstignirea lui Iisus Hristos, care ne-a adus mântuirea noastră? Cum se face atunci că creștinii de astăzi – de toate confesiunile – nu-și pot lua liber de la muncă sau școală în această zi unică, cea mai sfântă zi din an, în care e pomenită și cinstită pătimirea și moartea lui Hristos pentru mântuirea fiecăruia din noi? O dramă profund și spectaculoasă a avut loc în acea singură zi – și totuși lumea își vede mai departe de trebuirile ei, fără să o bage în seamă deloc.
Un autor american, protestantul David Rensberger, a publicat recent câteva reflecții foarte pătrunzătoare despre lipsa de respect față de Vinerea Mare în America. În acea zi, scrie el, se simte cu totul nelalocul lui în societate, normalitatea vieții de zi cu zi i se pare „ciudată, îndepărtată, aproape ireală” și se poate simți o ruptură spirituală între credincios și restul lumii. El exprimă bine sentimentele pe care le trăiesc și mulți ortodocși care caută să pătrundă mai adânc în slujbele din Vinerea Mare.
Mai face și o altă observație semnificativă: Vinerea Mare e necomercială. Nu se poate face bani în această zi – giganții media, de vânzări și publicitate nu au nimic de câștigat. Așa că o ignoră. Un singur punct poate fi adăugat: în societatea noastră de azi Vinerea Mare nu e zi liberă. E singura zi din an pentru care creștinul trebuie să facă sacrificiu ca s-o cinstească. Biserica noastră Ortodoxă ne cheamă să facem tocmai asta, pentru că Vinerea Mare e ziua cu cel mai strict post din an. „Nu mâncăm nimic în această zi a Răstignirii”, spune Tipicul. Chiar și azi, credincioșii evlavioși se vor strădui să nu mănânce până după Prohodul Domnului, sau măcar până după Vecernie.
Iisus S-a simțit părăsit pe Cruce. Cu excepția Mamei Sale și altor câțiva, toți prietenii, ucenicii și chiar mulțimile celor pe care-i vindecase, îi ridicase din moarte, îi iertare și învățase plecaseră toți de lângă El în clipele Sale pe Cruce. Și în cele din urmă s-a simțit părăsit și de Dumnezeu: „Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27,46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsi pe Iisus. Nu ne părăsește nici pe noi. Așadar, nici noi să nu-L părăsim acum pe Iisus pe Cruce. Noi știm ceea ce ucenicii poate n-au înțeles atunci: că Iisus se va scula din morți, plin de Duhul Sfânt, într-un trup preaslăvit, spiritualizat, ca Dumnezeul-om. De aceea noi n-avem nici o scuză – trebuie doar să punem „cele dintâi pe locul dintâi” și să-I arătăm Domnului prin faptele noastre concrete recunoștința pentru ce a făcut El pentru noi pe Cruce. N-ar trebui oare să cuprindă asta și cinstirea deplină a acestei zile unice din an?
Să facem orice efort – ținând postul, lăsând deoparte orice altă preocupare și participând la toate sfintele slujbe – să ținem această zi, această singură zi din an, Vinerea Mare, sfântă așa cum și este. Scopul cinstirii Vinerii Mari e acela de a-I arăta lui Hristos recunoștința noastră pentru dragostea Lui, și dorința noastră fierbinte de a fi cuprinși între ucenicii Lui, pe care îi face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, purtători de Duh și asemenea lui Hristos, și care și-au luat crucea, iar pentru aceasta vor fi părtași Învierii Sale din morți[1].



[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 62-66.

marți, 18 aprilie 2017

Predică la Învierea Domnului (III) Preot profesor Grigore Cristescu

Predică la Învierea Domnului[1]
III
Preot profesor Grigore Cristescu




            Ramurile de finic care fluturau în mâinile mulțimilor fremătătoare de entuziasm, din ziua Stâlpărilor, s-au prefăcut în câteva zile în cruce înfiptă pe culmea Golgotei, purtată de o mulțime înveninată de ură, pentru un supliciu absurd, iar la urmă, în armă nebiruită pentru o biruință legitimă și multimilenară. Înviase Lazăr coborât în mormânt de patru zile și lumea aplauda o minune! Trebuia și Hristos să coboare în mormânt trei zile pentru ca lumea să trăiască ea însăși minunea, pe care o aplaudase.
            Hristos își primește crucea în cel mai cumplit decor. Se născuse în preajma „dobitoacelor” și murea scuipat și pălmuit de oameni. Petru e victima unei groaznice și neașteptate căderi. Încearcă îndată reabilitarea prin lacrimi de pocăință. Hristos urcă sfărâmat de povara izbăvitoare în tovărășia mișcătoare a lui Simon Cirineul, drumul stâncos și sfâșietor al calvarului spre locul execuției triumfale. Piroanele se înfig în mâinile darnice de binecuvântări milostive și sulița controlului militar se răsucește în inima zvâcnitoare plină de iubire. Inscripția sumară a celor patru inițiale garantează publicitatea pentru cele trei națiuni prezente în administrația severă a Imperiului. Sigiliul precauției și străjerii autorității guvernamentale încearcă să prevină o falsificare istorică, pe care autorii tuturor falsificărilor morale o atribuie intenției ucenicilor Aceluia care venise în lume pentru adeverirea și propovăduirea Adevărului.
            Trei zile Baraba prăznuiește cu semenii lui o izbândă iluzorie. Trei zile discipolii intimidați plâng o durere sinceră. În zorii celei de-a treia zi, izbânda unora se preface în înfrângere și durerea altora, în izbândă. Conștiința lumii e chemată să trăiască o nouă experiență morală. Sunt aproape 2000 de dimineți radioase, milioane și milioane de ochi s-au deschis vioi și dornici asupra minunilor vieții. Succesiunea numelui de creștin a fost normală. Transmiterea valorilor morale ale creștinismului însă e discontinuă. Un zig-zag înspăimântător caracterizează viața sufletească a omenirii.
            Din Evanghelie propovăduită prin jertfă și trăit profund de suflet, azi nu pare a mai fi rămas decât o reminiscență pioasă care subzistă prin acea indulgență și concesie pe care o ai întotdeauna față de lucrurile vechi și inofensive.
            Creștinul de azi e un tip care nu-ți îngăduie nici pe departe să ghicești legitimarea titulaturii lui, căci, în viața lui nu surprinzi un moment de conștiință creștină și de vie experiență evanghelică. Creștinul este în majoritatea cazurilor un pseudonim în spatele căruia citești foarte ușor păgân: de pildă pregătirile pentru sărbătoarea cea mare a Învierii în cuprinsul țării noastre. Gospodăriile se primesc și se restaurează. Clopotele bisericilor dau semnalul slujbelor cucernice din amurg. Creștinii se bucură de rânduiala pusă în cuprinsul caselor lor, sunt mândri de noutatea veșmintelor lor și grăbiți să asiste la tradiționalul „film liturgic”, mânați de o deprindere irezistibilă. Preoții slujesc „instinctului religios” al poporului nostru și uită aproape sistematic să slujească conștiinței lui creștine. Iar Hristos sângerează pe cruce ca să aducă rânduială în sufletul nostru, fiori de noutate în conștiințele noastre și lumină de renaștere.
            Doar câteva suflete de apostol mai râvnesc la bucuria care se dobândește prin jertfă și se străduiesc să dea consistență numelui de creștin. Dar și ele sunt timide și de atâtea ori vinovate de concesii față de metehnele veacului.
            O, Mântuitorule! Tu ai murit pentru noi, ca să ne dezvinovățești, iar noi murim ca să îmbelșugăm vina. Tu ai înviat ca să despici un mugur de speranță în sufletul nostru, iar noi nu visăm decât nimiciri iremediabile și perene. Nici în anul acesta noi nu Te însoțim pe drumul morții și nici nu Te însoțim pe drumul morții și nici nu Te căutăm pe drumul biruinței. Ștreangul lui Iuda ne e mai convenabil decât Crucea și mormântul pecetluit, mai comod decât Învierea. De aceea iubirea noastră e atât de slabă, bucuria noastră superficială, iar renașterea noastră, problematică. Dar, până la judecata divină să ne salutăm cu aceeași speranță ca și până acum: „Hristos a înviat”! Amin![2].




[1] Text publicat în vol. Vino și vezi (Meditații), Tipografia Dacia Traiană, Sibiu, 1929, pp. 186-189.M
[2] Preot profesor Grigore Cristescu, Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2014, pp. 27-29.
         

miercuri, 1 martie 2017

Mitropolitul Vasile Lăzărescu, mărturisitor în vremuri de prigoană- Pr. Petrică Zamela

Mitropolitul Vasile Lăzărescu, mărturisitor în vremuri de prigoană


Pr. Petrică Zamela
Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului, care a fost Episcop la Caransebeș între anii 1934 și 1941, face parte nu doar din pleiada de cărturari ai veacului al 20-lea, dar mai ales din corolarul de mărturisitori ai dreptei credințe din țara noastră. La 21 februarie s-au împlinit 48 de ani de la mutarea sa la cereștile locașuri.
Episcopul Vasile Lăzărescu, născut și crescut în Banat, în spiritul autenticității morale, spirituale și culturale, a fost nu doar restauratorul Mitropoliei Banatului și ctitorul Catedralei Mitropolitane din Timi­șoara, la al căror fundament stă moral și fizic, ci și promotorul unei vieți în duh profund ortodox.
Cariera sa eclesiastică o începe ca profesor la Academia Teologică din Sibiu, apoi la cea din Oradea, fiind ales în 1933 Episcop al istoricei Eparhii a Caransebeșului. În cetatea Caransebeșului desfă­șoară o frumoasă activitate spirituală și națională. Sprijină și încurajează manifestările cu caracter național, fiind apreciat de intelectualitatea vremii. După reînființarea scaunului episcopal al Timișoarei în 1940, este ales episcop titular al acestei eparhii, luptând pentru realizarea unui deziderat mai vechi al românilor bănățeni, cerut pe Câmpia Liber­tății de la Lugoj în 1848: reînființarea vechii Mitropolii a Banatului. Idealul este înfăptuit în 1947, când scaunul arhiepiscopal al Timișoarei devine mitropolie, iar dr. Vasile Lăzărescu este întronizat ca prim Mitropolit al reînființatei Mitropolii a Banatului. 
Deși la început a fost prieten apropiat al prim-ministrului Petru Groza, mai târziu relațiile dintre cei doi s-au deteriorat din cauză că mitropolitul nu a ezitat să vorbească împotriva regimului și a politicii acestuia, să îl critice vehement și să îi dovedească fragilitatea doctrinară și ideologică. În acest sens, Securitatea a deschis un dosar de urmărire încă din anul 1950, fiind racolați mai mulți informatori, chiar din anturajul ierarhului. 
În decembrie 1954, Securitatea își propunea să acționeze în scopul racolării Mitropolitului Lăzărescu ca agent al acesteia. În acest scop s-au adunat destule probe care îi insinuau mitropolitului un trecut „pătat” din punct de vedere politic, cum ar fi faptul că a făcut parte din Partidul Național Țărănesc, având strânse legături cu elemente de frunte ale acestui partid. De asemenea, i-a fost imputată vizita pastoral-misionară și națională în Basarabia și Transnistria, în 1940, unde a susținut o asiduă propagandă anticomunistă, cu această ocazie scriind mai multe articole și broșuri în care critica regimul comunist din URSS, îndemnând la luptă contra acestuia. 
După 23 august 1944, i-a fost imputat faptul că s-a înconjurat de „elemente dușmănoase”, alături de care a susținut lupta anticomunistă. Mai mult, a acordat sprijin tuturor persoanelor oprimate de regimul de represiune sau unor organizații cu caracter anticomunist, cum au fost orga­nizația „Sumanele Negre” ori organizațiile anticomuniste din Munții Banatului. 
Securitatea a ticluit un plan prin care să-l poată șantaja, oferindu-i alternativele: colaborare totală cu regimul sau privare de libertate. Verticalitatea și convingerile sale spirituale și naționale l-au determinat pe Mitropolitul Vasile Lăzărescu să refuze fără rezervă orice fel de colaborare cu regimul.
Astfel, pe parcursul mai multor ani (1950-1961), Securitatea a pus la cale un dosar cu mai multe neregului și fraude financiare fictive, o veritabilă colecție de intrigi și falsuri. Cazul Mitropolitului Vasile Lăzărescu a fost depus pe masa de lucru a Sfântului Sinod, asupra căruia s-au făcut presiuni în sensul caterisirii sale. Răspunzând acestor observații critice, Patriarhul Justinian a arătat că de aceste neregului nu este vinovată conducerea bisericească, ci de cele mai multe ori organele din subordine, consilile eparhiale și, cu deosebire, contabilitatea. În încercarea de a-l salva pe mitropolit, Patriarhul Justinian a expus clar punctul de vedere canonic în privința caterisirii unui ierarh. 
Sinodul a decis că Mitropolitul Vasile este vinovat de delapi­dări, dar, contrar așteptărilor și directivelor Secu­rității, care dăduse dispo­ziție să fie caterisit, el a fost destituit din funcție și trimis cu domiciliul forțat la Mănăstirea „Brâncoveanu”-Sâmbăta de Sus. Din cauza abuzurilor morale săvârșite asupra sa, starea de sănătate i s-a agravat, afectându-i inima. A fost necesară internarea de urgență, deși Securitatea îl presa ca până la 1 ianuarie 1962 să părăsească Timișoara. 
În 29 decembrie 1961, mitropolitul a fost internat de urgență la o clinică din Timișoara, unde a fost supus unei intervenții chirurgicale. Din motive de precauție față de regimul comunist, medicul care l-a operat l-a externat de urgență și l-a sfătuit să își găsească un alt spital. Aici, în ciuda tratamentului, boala a evoluat, Securitatea având grijă ca starea sa de sănătate să se agraveze. Securitatea, prin intermediul Secției Sanitare și Prevederi Sociale a Sfatului Popular al orașului Timișoara, trimite o adresă spitalului unde era internat mitropolitul, dispunând examinarea și externarea de urgență a acestuia, deși medicii au răspuns extrem de rezervați asupra stării de sănătate și a caracterului degenerativ al acesteia, boala fiind susceptibilă de agravare progresivă.
Prin Comitetul Regional de Partid se face externarea din spital, apoi trimiterea urgentă la Mănăstirea Brâncoveanu, din ju­dețul Brașov, în 29 ianuarie 1962. Mitropolitului nu i se mai permite să se apropie de reșe­dința mitropolitană și nici să ia cu el prea multe lucruri. Ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu, i-a fost oferită o chilie într-un demisol de clădire, Securitatea având încă o contribuție la degradarea sănătății mitropolitului. Deși i se fixase o pensie lunară de 1.200 de lei, era obligat să plătească mănăstirii chiria și întreținerea de 1.100 de lei lunar, fiindu-i imposibil să trăiască din restul de 100 lei rămași, mai ales că era bolnav iar medicamentele erau destul de scumpe. Singura alinare a mitropolitului în această mănăstire era starețul acesteia, părintele Ioan Dinu, o persoană cu o aleasă cultură și omenie. Tot de aici, mitropolitul întocmește un memoriu către conducerea de stat, în care arată că nu este vinovat și că tot ceea ce i s-a întâmplat a fost o „lucrătură”. La fel, memoriul rămâne fără vreun rezultat sau răspuns. 
În iulie 1962, mitropolitul părăsește mănăstirea clandestin și se deplasează la Băile Herculane, în vederea efectuării unui tratament, sfidând prin aceasta regimul comunist. Securitatea sesizează imediat, cazul ajunge pe masa lui Emil Bodnăraș, care dispune de urgență să fie ridicat și trimis forțat la Mănăstirea Cernica, pentru a fi îndepărtat de preoții din cuprinsul Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și a putea fi supravegheat informativ mai îndeaproape. Aici, la fel ca la Mănăstirea Brâncoveanu, i s-a pus la dispoziție o chilie insalubră, ale cărei geamuri la primul vânt au cedat. Podeaua era putredă, împrăștiind un miros insuportabil de mucegai, iar gângăniile își făceau ușor loc prin aceasta. Tot din interiorul camerei era și accesul în pivniță, de unde aerul destul de rece. 
În urma vizitei pe care Mitropolitul Vasile o face în secret și fără aprobarea organelor de stat la Buziaș și la Timișoara, reușește să grupeze în jurul său mai mulți preoți, care încep o campanie de informare a credincioșilor cu privire la adevăratul motiv al îndepărtării sale din scaun. Este readus de urgență la Cernica și i se stabilește domiciliul obligatoriu aici, fără drept de a mai părăsi vreodată incinta mănăstirii. 
În aprilie 1965, a depus o cerere la Cancelaria Sfântului Sinod prin care solicita reabilitarea lui morală și profesională, motivând, pe parcursul a 20 de pagini, că nu este vinovat, deoarece Tribunalul din Timișoara decisese că sumele cheltuite și găsite cu neregului de către organele anchetatoare au fost gestionate în folosul și pentru nevoile mitropoliei. Memoriul a rămas, însă, fără vreun răspuns.
La Cernica, Mitropolitul Vasile nu comunica cu cei din mănăstire, ci numai cu Mitropoliții Efrem Enăchescu și Tit Simedrea, amândoi cu domiciliul forțat aici. 
Simțindu-se destul de slăbit din cauza bolii, Mitropolitul Vasile își întocmește testamentul prin care lasă toată agoniseala sa Mitropoliei Banatului și nepoților săi. Ultima dorință testamentară a fost ca rămășițele sale pă­mântești, așezate în coșciugul pe care și-l pregătise dinainte, să fie depuse în cripta din dreapta intrării la subsolul Catedralei Mitropolitane din Timișoara, acolo unde el amenajase necropola Mitropoliților Banatului.
Din 1966, iese de sub urmărirea Securității, dosarul său fiind închis, deoarece nu mai prezenta un pericol real pentru regim, boala doborându-l la pat, fără să mai aibă puterea fizică să mai comunice cu exteriorul. 
La 21 februarie 1969, se stinge din viață la Mănăstirea Cernica. Înmormântarea Mitropolitului Vasile a fost una simplă și în mare grabă, slujind doar câțiva preoți din parohiile învecinate, în prezența ierarhului Nicolae Corneanu, Mitropolit al Banatului în vremea respectivă. Abia după 1989, la insistențele familiei Lăzărescu de a se respecta dorința testamentară a mitropolitului, a fost reînhumat la subsolul Catedralei Mitropolitane din Timișoara[1].







[1] Pr. Petrică Zamela, „Mitropolitul Vasile Lăzărescu, mărturisitor în vremuri de prigoană” în Ziarul Lumina, 25 Februarie 2017, http://ziarullumina.ro/mitropolitul-vasile-lazarescu-marturisitor-in-vremuri-de-prigoana-120211.html.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sophia.ro

Libris.ro

Elefant.ro

Sinpro Timișoara - Respect pentru fotografie

Totalul afișărilor de pagină