!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!


vineri, 23 iunie 2017

Ieremia

Ieremia


         
   Ieremia s-a născut cu probleme fizice, cu probleme de înțelegere și cu o boală cronică ce îi lua puțin câte puțin din viață. Chiar și așa, părinții lui încercaseră să-i ofere o viață cât mai normală și l-au trimis la școala primară „Sfânta Tereza”. La 12 ani, Ieremia era în clasa a doua, fiind incapabil să învețe. Învățătoarea lui, Doris, era tot timpul deranjată de el. Se răsucea în scaun, îi ieșea salivă din gură și scotea gemete. Câteodată vorbea atât de clar, încât se părea că o rază de lumină a pătruns în mintea lui încețoșată, dar, de cele mai multe ori, Ieremia o făcea pe învățătoare să se simtă prost. Într-o zi, i-a sunat pe părinți și i-a chemat la școală să vorbească despre Ieremia. În timp ce părinții se așezau încet pe scaune în clasa goală, Doris le-a zis: „Ieremia ar trebui de fapt să fie într-o școală de copii specializată pe probleme pentru cei ca el, nu este bine ca el să stea într-o școală unde copiii nu prezintă probleme de învățare, mai ales că este o diferență mare între el și ceilalți copii din clasă”. Mama lui Ieremia a început să plângă, în timp ce soțul ei spunea: „Nu este nici o școală de acest gen prin apropiere, suntem siguri că lui îi place aici”. Doris a meditat pentru o vreme după ce au plecat ei, ar fi vrut să nu fie atât de dură cu ei. Până la urmă, Ieremia nu avea decât o boală cronică, dar nu era drept să-l țină în clasă. Ea avea 18 elevi pe care trebuia să-i învețe, iar Ieremia le distrăgea atenția, în plus, niciodată nu avea să învețe să citească sau să scrie. La ce bun să pierzi atât încercând?
            În timp ce să gândea ala situația asta, a avut un sentiment de vină: „Oh, Doamne, uite-mă cum mă plâng de problemele mele care nu sunt nimic în comparație cu durerea acestor oameni! Te rog, ajută-mă să fiu mai răbdătoare cu Ieremia!” Și din acea zi, a făcut eforturi să nu bage în seamă gemetele lui Ieremia. Într-o zi, Ieremia s-a dus până la catedra ei, târându-și după el piciorul bolnav. Apropiindu-se de ea, i-a spus: „TE IUBESC!” Și a zis atât de tare încât toți copiii din clasă au auzit. Au început să râdă pe ascuns. Fața lui Doris era roșie de rușine și bâlbâindu-se i-a zis: „E foarte frumos, Ieremia, dar acum du-te la locul tău, te rog”. Primăvara se apropia și copii, emoționați vorbeau despre Paște.
            Doris le-a spus povestea morții și învierii Domnului Iisus și despre renașterea naturii primăvara, a dat câte un ou mare de plastic fiecărui copil și le-a spus: „Vreau să luați acasă ouăle astea și să mi le aduceți mâine înapoi cu ceva înăuntru care să reprezinte o nouă viață, ați înțeles cu toții?” „Da”, au răspuns emoționați. Toți, mai puțin Ieremia, el doar a ascultat cu atenție și ochii lui nu au privit în altă parte decât la fața învățătoarei. În mod curios, de data aste nu mai gemuse. Să fi înțeles oare povestea morții și învierii Domnului Iisus? O fi înțeles tema pe care le-o dăduse învățătoarea pentru a doua zi? A doua zi de dimineață, 19 elevi erau în clasă, zâmbind și vorbind, în timp ce lăsau fiecare ouăle la catedră într-un săculeț de pânză. După ora de matematică, era timpul să deschidă ouăle. În primul ou, Doris a găsit o floare. „Oh, da, o floare este semnul unei vieți noi, când plantele încep să crească înseamnă că a venit primăvara”. O fetiță a ridicat mâna și a zis: „Hei, este al meu”. Următorul ou avea un fluture de plastic care părea real. Doris l-a ridicat și a spus: „Cu toții știm că omida se schimbă: crește și se transformă într-un fluture frumos și asta este într-adevăr tot o nouă viață”. Micuța Judith a strigat cu mândrie: „acesta este al meu”. Atunci Doris a deschis cel de-al treilea ou. A rămas surprinsă. Oul era gol!
            S-a gândit: „Cu siguranță este al lui Ieremia care bineînțeles că nu a înțeles instrucțiunile”. Ca să nu-l facă de rușine pe Ieremia, a luat oul și l-a pus încet alături pe catedră și tocmai voia să scoată alt ou când, deodată, Ieremia a strigat; „Nu vorbiți și despre al meu, doamna învățătoare?” Doris i-a răspuns: „Dar, Ieremia, oul tău este gol!” Ieremia a privit-o drept în ochi pe învățătoare și i-a spus cu blândețe: „DA; DAR ȘI MORMÂNTUL DOMNULUI IISUS ERA GOL!” Timpul parcă s-a oprit în loc până să mai zică ceva învățătoarea. Doris l-a întrebat: „Tu știi de ce era gol mormântul?” „Da!, a exclamat Ieremia, Domnul Iisus a fost crucificat și pus într-un mormânt, iar Tatăl lui l-a înviat!” Clopoțelul a sunat de pauză. În timp ce copiii ieșeau alergând în curte, Doris a început să plângă. O trecuse un fior cutremurător. Trei luni mai târziu, Ieremia a murit. Toți cei prezenți la înmormântare au fost surprinși să vadă 19 ouă pe mormântul lui Ieremia. Toate erau goale.
            Fie ca viața noastră să însemne o continuă renaște a lui Iisus[1].




[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 6, ed. Pauline, București, 2006, pp. 54-59.

A te mulțumi cu ceea ce ești

A te mulțumi cu ceea ce ești

A fost odată un bărbat foarte scund – atât de scund, de fapt, încât de multe ori fusese actor, jucându-l pe unul dintre piticii din „Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici”. Problema nu era că este scund, ci că asta îl făcea nefericit. Câteodată, unora dintre oameni nu le place să fie diferiți de ceilalți.
A început să se gândească ce ar fi putut face pentru a deveni mai înalt. Poate că trebuia să facă lucrurile pe care le făcea cineva înalt, așa că a mers la zoo și a întrebat-o pe doamna Struț, cea mai înaltă pasăre din lume.
-          Ce faci ca să fii înaltă?
-          Păi, a spus doamna Struț, nu m-am gândit niciodată cu adevărat la asta, dar cred că e din cauza faptului că îmi întind gâtul foarte mult până la pământ pentru a mânca grăunțe sau pentru a-mi scufunda capul în nisip.
-          Bărbatul a decis să încerce și el. A început să ciugulească boabe de pe pământ, dar i s-a părut extrem de dificil să se aplece asemenea unui struț, iar semințele îi provocau greață. Și-a pus o mască pe față pentru a putea respira și și-a îngropat capul în nisip, dar, din fericire, și-a dat seama că era periculos și a renunțat... și după toate astea nu a crescut nici măcar un centimetru mai înalt.
„Trebuie să existe o cale mai bună”, s-a gândit, așa că l-a întrebat pe cel mai înalt animal:
-          Spune-mi, doamnă Girafă, ce faci pentru a fi așa înaltă?
-          Poate e din cauza faptului că mă întind pentru a mânca frunzele fragede din vârful copacilor cei mai subțiri, a răspuns doamna Girafă. Bărbatul cel scund, încercând să imite girafa, s-a ridicat pe vârfurile de la picioare și s-a întins. Cum nu avea nicio șansă să ajungă până în vârful copacului subțire, a decis să se cațere până la frunzele fragede din vârf. Crengile ascuțite îl zgâriau, a început să sângereze și, când a ajuns în vârf, a descoperit că frunzele aveau un gust și mai rău decât semințele. Nu crescuse niciun centimetru și îi era foarte rău.
-          Dacă doamnele Struț și Girafă nu mă pot ajuta, s-a gândit nefericitul scund, poate că trebuie să găsesc o persoană cu adevărat înaltă și să aflu ce face.
După ce a căutat puțin, l-a găsit pe domnul Baschet. Ajungându-i până la genunchi când stătea lângă el, a întrebat:
-          Ce faci pentru a fi așa înalt?
-          Lucrez mult la sală, alerg în jurul terenului de baschet și arunc mingi, a răspuns domnul Baschet. Așa că bărbatul cel scund și-a dedicat câteva luni de zile lucrului la sală, alergatului în jurul terenului de baschet și aruncării la coș. Voia să-i iasă foarte bine, dar, din nou, nu a crescut nici măcar o fracțiune dintr-un centimetru.
Pentru că ființele înalte nu-l ajutaseră, a decis că avea nevoie de cineva înțelept, așa că a vizitat-o pe bătrâna doamnă Bufniță.
-          Îmi poți spune cum să fiu înalt? a întrebat.
-          Spune-mi, l-a întrebat doamna Bufniță, de ce vrei să fii mai înalt decât ești?
-          Păi, a răspuns el, cred că aș putea să câștig o luptă dacă aș intra în ea.
-          Cât de des te bați? l-a întrebat Bufnița.
-          O, nu foarte des, a spus bărbatul mititel. De fapt, nu-mi amintesc să mă fi bătut vreodată. Dar poate, dacă aș fi mai mare, oamenii m-ar respecta mai mult.
-          Oamenii nu te respectă acum? a întrebat doamna Bufniță.
-          Nu, nu chiar, a spus bărbatul scund.
-          E ceva ce ai putea face dacă ai fi înalt, și nu poți face fiind scund? A continuat Bufnița?
-          Nu știu, a răspuns bărbatul scund, pus pe gânduri. Știu sigur că nu vreau să ciugulesc boabe de pe pământ, nu vreau să-mi îngrop capul în nisip, nu vreau să mănânc frunze din vârful copacilor și nu vreau să arunc la coș la nesfârșit. Am încercat toate astea și nu sunt pentru mine.
-          Deci, ce poți face acum, a întrebat doamna Bufniță, și nu ai putea face dacă ai fi înalt?
-          Ei bine, a spus bărbatul cel scund, pot juca unul din piticii din „Albă-ca-Zăpada” și îi pot face pe copiii mici să râdă și să fie fericiți. Pot să vorbesc cu copiii de la nivelul lor și, în consecință, mă pot distra mai mult cu ei decât alți adulți.
A văzut un zâmbet ridicându-se în colțurile ciocului doamnei Bufnițe și a schițat un surâs și pe fața lui bucuroasă și rotunjoară în timp ce vorbeau[1].



[1] George W. Burns, 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie, Traducere din engleză de Cristian Fulaș, ed. Trei, 2011, pp. 368-370

joi, 22 iunie 2017

Evanghelie și țambal

Evanghelie și țambal




Așteptam în pridvor și l-am văzut cum a intrat pe poarte bisericii: puțin peste 25 ani, teniși roșii, pantaloni bej, scurți, din-jos de genunchi, maiou cu tatuaje la vedere. Și-a ridicat ochelarii pe cap, își scutură cheia cu telecomandă. Era nașul. A intrat în pridvor și am început conversația.
- Bine c-ați venit! Dumneavoastră sunteți nașu’?
A dat din cap și a zis:
- Ăhă.
Dacă am văzut că e comunicativ, am îndrăznit mai mult:
- Și... nu punem și noi o textilă pe umeri, un sacou frumos, ceva?
A fost înțelegător și i-a cerut mamei:
- Du-te, fă, și adu haina! Și i-a întins cheia cu telecomandă.
Până a venit haina, am vorbit despre vremea de afară. Era frumos, în biserică era răcoare, dar era frumos și în biserică. Mi-a spus că stă în Franța și fusese pe stadion când au avut loc atentatele de la Paris. I-am spus că trebuie să țină copilul în brațe și, după ce voi citi eu mai multe rugăciuni, va trebui să spună și el Crezul. Mi-a spus că știe. Ăsta iar era un lucru bun: știa. Mama copilului născuse în Spania. Pe copil îl chema Ayman-Ionuț. Îl cunoșteam pe cameraman. George mai fusese pe la noi și filmase de multe ori cununii și botezuri.
A venit haina. Era verde. Avea și un slogan pe spate: De puta madre. Era mai bine fără textilă. Am început să citesc exorcismele, s-au rostit lepădările, s-a unit cu Hristos și a citit Crezul. S-a încurcat puțin la mai multe cuvinte, dar cel mai greu a fost cu purcede. Am intrat în biserică, binecuvântarea mare și celelalte. Am ajuns la momentul culminant. M-am apropiat de masa pe care o are copilul, i-am spus nașului să i-a pânza pe brațe ca să nu ude sacoul și să aștepte lângă cristelniță. M-a interpelat mama copilului:
- Părinte, vă rog, nu-l băgați cu capul!
- De ce, e alergic la apă?
- Stați liniștită, că avem apă puțină.
L-am ridicat de pe masă... Se botează robul lui Dumnezeu, Ayman-Ionuț, în numele Tatălui..., l-am coborât încet și copilașul a atins apa, ...și al Fiului..., a doua oară a început să dea din piciorușe ...și al Sfântului Duh..., copilul a început să zâmbească, nașul l-a primit în brațe. Ayman-Ionuț nu s-a înecat, nici măcar n-a plâns.
Ungerea cu Sfântul și Marele Mir, horă în jurul mesei și cântarea Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și-mbrăcat, Apostolul, Evanghelia, tunderea rituală, Sfânta Împărtășanie, o scurtă cuvântare și pozele de la final. Totul a fost ok, toată lumea mulțumită!
În timp ce scriam datele copilul în registrul unde înregistrăm botezurile noilor creștini, nașul, foarte politicos, s-a apropiat și m-a întrebat:
- Cât face?
Deja ne împrieteniserăm, dar nu mi-am permis să facem glume.
- Dați cât credeți! Dacă eu zic prea puțin?!
- Chiar nu știu cât se mai dă...
Semn că mai dăduse.
- Păi noi nu avem taxe, fiecare donează pentru biserică atât cât consideră că poate să ofere. Dacă nu sunt posibilități, nu este nicio problemă, nu dați nimic.
- E bine așa?
Mi-a întins 50 de lei.
- Bine!
Am mulțumit și au plecat.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Încă un candidat la Înviere.
După două luni, George, cameramanul, a revenit. Un nou botez. Familia cu pruncul nu venise. Se întâmplă, uneori, să mai întârzie, alteori să uite pruncul. George este un băiat calm, vorbește încet, rar și puțin. Este pasionat de meseria lui și de scule. I-am spus că am schimbat panoul electric, toate prizele și întrerupătoarele și avem câteva lumini în plus în biserică. El mi-a arătat noul aparat pe care tocmai și-a achiziționase. Șapte mii de euro, cu tot cu obiective și accesorii! Este de ultimă generație și a fost la promoție. Mă bucur pentru el. Este un băiat bun și apreciat pentru ceea ce face. M-a luat de braț și m-a tras spre strana stângă. Am crezut că are nevoie de vreo priză, dar era altceva. Avea un aer de vinovăție, dorea să-mi spună ceva și nu știa cum să înceapă.
- Ultima dată când am fost aici... la un botez... astă-vară... erau un băiat naș...
- Aha, îmi amintesc. Era băiatul cu sacoul verde, pantaloni scurți și teneși roșii. Strașnic băiat, zic. Ce-i cu el?
- Eu știu că dumneavoastră nu cereți bani și mă iertați că vă întreb: i-ați cerut vreo sumă de bani pentru Botez?
- În nici un caz! De ce?
- Hai să vă arată o postare pe facebook.
Mi-a dat să vizualizez pe smartphone. Era o filmare de vreo patru minute, făcută de un prieten al nașului, cu telefonul mobil, la petrecerea de după slujba Botezului. Am recunoscut sacoul. Stătea la o masă rotundă, înconjurat de băieții lui, cu țigările aprinse, tunși scurt pe la perciuni, barbă fină și telefoane smart.
După ce le-a povestit cam cum e prin Franța și ce frică a tras pe Stade de France, când au fost exploziile în Paris, a continuat:
- Să vă zic ce-am pățit azi cu popa la biserică... mi-a zis că mă costă 6 milioane botezul! I-am zis că pentru banii ăștia unii muncesc o lună de zile. Mama mea are pensie mai mică. I-am aruncat un Eminescu pă’vanghelie ș’am plecat. N-am văzut ce tupeu au popii ăștia, bă!
Brusc a început Nebunia lu’ Salam! S-a ridicat, a scos fișicul cu Grigorescu și a făcut o ploaie de bani pe țambal.
M-am cam mâhnit, dar am surâs și i-am spus lui George:
- Fiecare face ce vrea: și cu banii, și cu vorbele, și cu smartfoanele[1].





[1] Preot Romeo Ene, Zâmbetul Sfinților, File de pateric rural-urban contemporan, ed. Agnos, Sibiu, 2017, pp. 55-59.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Atunci când Dumnezeu nu lasă nimic neîndreptat MINUNE DE PAȘTI. Părinții unui tânăr care a murit în urma tragediei din Colectiv au fost binecuvântați cu un copil, la 52 de ani

Atunci când Dumnezeu nu lasă nimic neîndreptat
MINUNE DE PAȘTI. Părinții unui tânăr care a murit în urma tragediei din Colectiv au fost binecuvântați cu un copil, la 52 de ani


Părinții unui tânăr care și-a pierdut viața în tragedia din clubul „Colectiv” nu au suportat ideea de a nu avea un copil, iar Dumnezeu i-a binecuvântat, la 52 de ani, cu o fetiță. Cei doi soți consideră acest copil o minune, un dar de la Dumnezeu și nu găsesc cuvinte pentru a descrie bucuria pe care o trăiesc în prezent. Povestea acestei minuni a fost publicată de ziarul Obiectiv de Brăila.
În urmă cu un an și jumătate, o veste cumplită le-a sfâșiat sufletul soților Marcela și Dorin Bucă. Pe 30 octombrie 2015, unicul lor fiu, Andrei Bucă, și-a pierdut viața în cumplitul incendiu din clubul bucureștean „Colectiv”. Avea doar 29 de ani, iar pentru cei doi părinți existența în această lume părea să se fi golit de conținut și însemnătate odată cu disparița sa. 
De câteva zile însă, soții Bucă au din nou un motiv pentru a înfrunta viața până la capăt, cu bune și cu rele, așa cum este ea hărăzită să fie. Chiar înainte de marea sărbătoare creștină a Învierii, în familie a sosit un nou membru: la vârsta de 52 de ani, Marcela a născut, fără mari probleme, o fetiță perfect sănătoasă. Se numește Andreea Gabriela, iar bucuria pe care le-a adus-o părinților săi este greu de descris în cuvinte. 
„Pieta, acea sculptură a marelui Michelangelo, este considerată cea mai mare operă de artă a tuturor timpurilor. Se spune că niciun scriitor, oricât de talentat ar fi fost el, nu a reușit să transpună în cuvinte Pieta în așa fel încât descrierea să se ridice la nivelul acestei capodopere. La fel putem spune și noi: nu găsim cuvintele care să exprime bucuria cu care ne-a umplut sufletele acest copil! Nu vom găsi niciodată vorbele de bucurie și de mulțumire Lui Dumnezeu pentru minunea care a venit la noi în casă!”, a mărturisit Dorin Bucă jurnaliștilor de la Obiectiv de Brăila. 
Bărbatul mărturisește că nici el și nici soția sa nu s-au putut împăca cu gândul că au rămas singuri, după ce și-au pierdut unicul fiu în tragedia din clubul „Colectiv”. „În momentul când a plecat Andrei dintre noi, am simțit că viața noastră nu mai are niciun sens. Am simțit un gol atât de mare încât, în fiecare zi când ne sculam, ne uitam unul la altul, ne luam în brațe și plângeam. Dar am strâns din dinți, nu ne-am lăsat și ne-am înțeles, tot așa, din priviri, uitându-ne unul la altul, că nu are rost să continuăm în această lume dacă nu mai facem un copil”, ne-a spus încercatul tată.
Fetița a primit numele Andreea în memoria fratelui ei, Andrei. Iar Gabriela, pentru că vestea acestei nesperate sarcini a venit, astă-toamnă, chiar în ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. „Poartă numele arhanghelului Gabriel, cel care a adus vești pe lume, inclusiv despre venirea Mântuitorului. Am numit-o așa pentru că tot de Sfinții Arhangheli ne-a venit și nouă vestea minunată”, ne-a mai spus Dorin Bucă.
Citește mai multe direct de la sursă:

joi, 20 aprilie 2017

Ceva ce nu este de vânzare


Ceva ce nu este de vânzare

            O tânără pereche de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele îngrămădite la întâmplate parcă pe băncuțe. Erau acolo păpuși care plângeau și râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza.
            Nu reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.
-          Știți, începu să-i zică femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.
-          Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.
-          Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită. Reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.
-          Îmi pare rău, zise zâmbind cu amabilitate vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.
Faptul de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun:
-          M-ați chemat și iată-mă. Ce îmi dați acum?
Astfel începe îndatorirea educativă.
Un băiat de cincisprezece ani vede așa acest lucru:
Voiam lapte
Și am primit biberonul,
Îmi doream aproape părinții
Și am căpătat o jucărioară,
Voiam să le vorbesc
Și mi-au dat un televizor,
Doream să învăț
Și mi-au cumpărat caiete
Voiam să gândesc
Și am primit cunoștințe,
Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor
Și am dobândit câte o biată idee,
Voiam să fiu liber
Și m-au învățat disciplina,
Îmi doream iubire
Și mi-au făcut morală,
Voiam o profesie
Și am dobândit un loc de muncă,
Doream fericire
Și am primit bani,
Voiam libertate
Și am căpătat o mașină,
Doream să aflu sensul lucrurilor
Și am intrat pe făgașul carierei,
Voiam speranță
Și mi s-a dat doar milă,
Voiam să trăiesc....[1].


[1]  Bruno Ferrero, Trandafirul de mare preț (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Simona Ștefana Zetea, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 40-42.

Nenorocire sau binecuvântare


Nenorocire sau binecuvântare

Într-un sat mic, trăia un bătrân cu băiatul lui de 17 ani.
Într-o zi, singurul cal alb cu care lucra a sărit gardul și a fugit cu niște cai sălbatici. Lumea din sat murmura: „Ce nenorocire pe dumneata, nea Cipriane!”, iar el, liniștit, răspundea: „Poate e o nenorocire, poate e o binecuvântare”.
La câteva zile după, calul alb s-a întors cu un alt frumos cal sălbatic, iar lumea îl saluta pe bătrân, zicându-i: „Ce noroc!”, la care nea Ciprian răspundea: „Poate e un noroc, poate e o nenorocire”.
După alte câteva zile, băiatul adolescent, în timp ce urca pe calul sălbatic pentru a-l îmblânzi, a fost dărâmat și și-a fracturat un picior și din cauza asta a început să șchiopăteze, iar oamenii îi spuneau bătrânului: „Ce nenorocire pe capul tău, omul”, la care el răspundea: „Poate e o nenorocire, poate e un noroc”.
După o vreme, a izbucnit războiul și toți tinerii din sat au fost luați la luptă în fruntea frontului, dar pe băiatul lui nu l-au luat pentru că șchiopăta. Și toată lumea din sat când îl saluta pe bătrân îi spunea: „Ce binecuvântare pe capul tău, nea Ciprian!” Iar el, cu credința lui de neclintit, a răspuns din nou: „Numai Dumnezeu știe, poate este o binecuvântare, poate este o nenorocire”.
Într-adevăr, numai Dumnezeu știe și el niciodată nu se înșală.

Mulțumiri lui Luis Vece[1].


[1]Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 5, trad.: Simona Tănăsescu, ed. Pauline, București, 2006, pp. 8-10.

miercuri, 19 aprilie 2017

Din ce ne putem încredința Că Învierea Domnului este un adevăr? Profesor Laurențiu Dimitru


Din ce ne putem încredința
Că Învierea Domnului este un adevăr?

Profesor Laurențiu Dimitru

Învierea Domnului a făcut obiectul a numeroase cercetări și a născut multe controverse. De altfel, raportându-ne la acest eveniment, nu există decât două posibilități: ori este cel mai mare fals, ori cea mai mare minune din istoria umanității. Creștinii cred cuvintelor Evangheliei și ale lui Hristos Însuși, dar chiar dacă vorbim de un eveniment cu totul minunat, avem posibilitatea totodată de a construi un răspuns logic, rațional pe marginea lui!
Întâi de toate, Scriptura ne spune că Hristos, după Învierea Sa din morți, a mai locuit între noi încă 40 de zile, când S-a înălțat la Cer. În tot acest răstimp, El nu a stat ascuns, S-a arătat femeilor mironosițe, S-a arătat apostolilor, dar și la „peste cinci sute de frați (ucenici)” deodată (I Corinteni 15, 6). Dacă mormântul gol n-ar fi fost un adevăr de necontestat, vestea nu s-ar fi răspândit cu așa rapiditate în Israel. Iudeii și romanii aveau tot interesul să spună că e la mijloc o farsă și ar fi putut arăta tuturor sigiliul roman de la mormânt, dar acesta fusese rupt.
Iudeii atrăseseră atenția că Hristos vorbise deseori despre înviere și ceruseră gardă romană staționară, ce fusese atenționată că e posibil ca ucenicii să caute să fure trupul mort și să împrăștie apoi vestea că el a înviat. Miza era uriașă. Se pare că la acea vreme existau nu mai puțin de 18 motive pentru care puteai fi pedepsit cu moartea ca soldat roman, printre care adormirea în post sau părăsirea postului. Nu cred că-și poate cineva închipui că garda a putut fi dusă de nas într-un fel sau altul, având în vedere că la mijloc era însăși viața lor.
Cu toate acestea, mormântul s-a aflat gol, pentru că „îngerul Domnului, coborând din cer și venind a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți” (Matei 28, 2-4).
Străjerii de la mormânt au alergat apoi la arhierei să le spună cele întâmplate și, consemnează Evanghelia, „adunându-se ei împreună cu bătrânii și ținând sfat, au dat bani mulți ostașilor, zicând: «spuneți că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; și de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca și pe voi fără grijă vă vom face»” (Matei 28, 12-14). Versiunea aceasta este destul de credibilă, mai greu e de acceptat că soldații romani instruiți să-și împlinească impecabil datoriile ar fi riscat pedeapsa cu moartea într-o astfel de misiune.
De asemenea, este ilogic a crede că Apostolii ar fi căutat să fure trupul Mântuitorului, ca mai apoi să se hotărască să mintă lumea cum că Hristos ar fi înviat. Este ilogică și ipoteza că Apostolii ar fi avut probleme mintale și de aceea au ales să înșele lumea, mai ales că viața lor a însemnat mai ales eroism, răbdare, curaj. Nimic din profilul moral al Apostolilor, așa cum îi cunoaștem din Evanghelii, nu arată că vreunul dintre ei, cu atât mai puțin toți, ar fi putut deveni promotorul unei farse gândite în detaliu. Dimpotrivă, am putea spune că Învierea Domnului din morți a transformat brusc și neașteptat viețile Apostolilor. Dacă în vremea patimilor erau confuzi și fricoși, iar după răstignire cu totul răvășiți și deznădăjduiți, aflând vestea Învierii, inițial nu au primit-o, ci îndoindu-se au fugit și s-au ascuns. Ei înșiși au trebuit să se convingă că Învățătorul lor înviase. Dar odată încredințai de adevărul Învierii, au putut să-și dedice întreaga viață mărturisirii lui Hristos Cel înviat din morți, pe care cu ochii lor L-au văzut. De unde să-și fi luat Apostolii curajul mărturisirii, dacă ar fi fost convinși că totul este o farsă, și până unde ar fi putut merge? Pentru mărturia credinței lor, toți apostolii (cu excepția lui Ioan) au pătimit moarte mucenicească în felul următor: răstignit pe o cruce cu capul în jos (Petru), răstignit pe o cruce în formă de X (Andrei), decapitat (Iacov al lui Zevedei), răstigniți pe cruce (Filip, Iacov al lui Alfeu, Iuda Tedeul – fratele lui Iacov, Simon Zilotul), răstignit, jupuit și decapitat (Natanail), pătruns cu sulițe (Toma), ars de viu (Matei), omorât cu pietre și decapitat (Matia). Pe bună dreptate marele apologet Tertulian zicea în legătură cu acest aspect: „Nimeni n-ar accepta să moară pentru un lucru de care nu este convins a fi adevărat”. Dacă Apostolii ar fi fost niște amăgitori care ar fi furat trupul și ar fi propovăduit apoi Învierea, ar fi greu de explicat cum se face că niciunul dintre Apostoli, în ciuda chinurilor la care au fost supuși, nu a cedat presiunilor prigonitorilor. E mai lesne de înțeles că au reușit să bată la pas trei continente cu dăruire, cu entuziasm, întăriți fiind de faptul că văzuseră cu ochii lor pe Hristos Cel înviat, începătorul învierii noastre!
Ipoteza leșinului din care s-ar fi trezit Hristos ca mai apoi să spună lumii că a înviat nu are nicio susținere logică. Un om bătut, biciuit, scuipat și pus pe cruce, dacă s-ar fi trezit dintr-un leșin, nu ar fi putut să prăvălească piatra imensă de la mormânt și nici nu ar fi dat cuiva senzația că este Cel ce a biruit moartea. În plus, este cunoscut obiceiul iudaic al îngropării, trupurilor celor morți erau înfășurate în fâșii de pânză de in peste care se turnau diverse uleiuri și mirodenii aromate, ceea ce nu cred că l-ar fi ajutat cumva pe Hristos să încerce măcar să iasă din mormântul pecetluit și păzit de garda romană. Evanghelistul Ioan dă mărturie că Apostolul Pentru a văzut mormântul gol și giulgiurile puse jos, dar n-a intrat (cf. Ioan 20, 5)[1].



[1]Laurențiu Dumitru, Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere, Meteor Press, București, 2015, pp. 121-125.

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce - Ieromonah Calinic Berger


Cinstind jertfa Domnului pe Cruce

Ieromonah Calinic Berger

Cum putem înțelege de ce a murit Hristos așa cum a murit? Care e sensul Vinerii Mari? Cinstesc oare creștinii astăzi această zi cum ar trebui?
Deși răspunsul la prima întrebare e amplu și profund, putem începe cu o perspectivă: apostolul Pavel schițează o paralele între primul om, Adam, și Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el îl numește „al Doilea Adam” (1 C 15, 22. 45). Părinții Bisericii, de exemplu sfinții Iustin Martirul și Irineu al Lyonului din secolul II, construiesc pe această temă, schițând paralele între primul Adam și al doilea Adam sau Adam „cel nou”, Hristos. Primul Adam e „fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38), o creatură specială făcută după „chipul” lui Dumnezeu (Fac 1, 26), unind în sine lumea materială și cea spirituală. Noul Adam e prim excelență Fiul lui Dumnezeu, chipul întipărit al lui Dumnezeu (col 1, 15; Evr 1, 3), unind în El Însuși cerul și pământu, Necreatul și creatul. Primul Adam nu are tată omenesc – el fiind rădăcina umanității, fiindcă toți suntem născuți din Adam -, iar Noul Adam nu are nici el tată pământesc – el fiind rădăcina umanității înnoite, pentru că în Hristos toți sunt botezați, sau născuți din nou.
Prin întreaga sa viață, Noul Adam Hristos desface ceea ce a adus primul Adam, pentru a întări umanitatea în noul său început. Primul Adam, ispitit în grădină, a păcătuit; noul Adam, ispitit în pustie, n-a păcătuit. Primind întinderea mâinilor Evei spre pom în egoism, primul Adam a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, după care i-a făcut pe alții responsabili de cele întâmplate. Noul Adam și-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în jertfire de sine, și i-a iertat pe ceilalți pentru cele ce i-au făcut. Din coasta primul Adam a ieșit mireasa sa, Eva, în timp cel el se afla în somn adânc. Din coasta noului Adam a ieșit mireasa Sa, Biserica (ca sânge și apă – Euharistie și Botez) în timp ce El era în somnul morții. Fapta primului Adam, care a arătat neascultare ivită din egoism, o falsă autonomie, auto-conservare și chiar o mentalitate de tipul „supraviețuirii celui mai tare”, a dus la separarea de Dumnezeu și intrarea morții în lume. Toate acestea au fost răsturnate prin ascultarea lui Hristos „până la moarte” (Flp 2, 8), într-o renunțare la orice autoconservare, egoism și orice autonomie separată de Dumnezeu. În locul egoismului vechiului Adam stă jertfirea de sine totală și desăvârșită a lui Iisus Hristos, care au dus la învierea din morți și revărsarea Duhului Sfânt, la restaurarea omului într-o stare de nemurire plină de har.
Moartea lui Hristos pe Cruce e astfel actul definitiv care desființează moștenirea primului Adam. E punctul culminant al marii economii a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și „ne deschide ușile raiului” prilejuind învierea noastră, unirea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea noastră. „Aveam nevoie de un Dumnezeu întrupat, de un Dumnezeu omorât, ca noi să putem fi vii”, scria Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 28). Crucea e împlinirea și scopul Întrupării. Hristos n-a murit însă pur și simplu; a murit în umilire, în părăsire, în toată deplinătatea tragediei și groazei omenești. S-a identificat cu ce e mai rău în condiția umană; S-a făcut „blestem” pentru noi (Ga 3, 13). A primit toate acestea, nevinovat fiind, ca să ne elibereze din toate (Evr 4, 15; 9, 26-28). Acesta a fost marele Sau act de iubire și jertfire de sine.
Hristos n-a lăsat nimic nefăcut pentru mântuirea noastră. Lucru adevărat atât pentru omenire în general, cât și pentru fiecare om în parte. Depinde numai de noi să ne însușim darul Său. Dar după cum spune Domnul Însuși pentru asta e o singură cale: „Ia-ți crucea și urmează-Mi!” (Lc 9, 23).
Or aceasta n-ar trebui să înceapă oare prin cinstirea acestui mare eveniment, răstignirea lui Iisus Hristos, care ne-a adus mântuirea noastră? Cum se face atunci că creștinii de astăzi – de toate confesiunile – nu-și pot lua liber de la muncă sau școală în această zi unică, cea mai sfântă zi din an, în care e pomenită și cinstită pătimirea și moartea lui Hristos pentru mântuirea fiecăruia din noi? O dramă profund și spectaculoasă a avut loc în acea singură zi – și totuși lumea își vede mai departe de trebuirile ei, fără să o bage în seamă deloc.
Un autor american, protestantul David Rensberger, a publicat recent câteva reflecții foarte pătrunzătoare despre lipsa de respect față de Vinerea Mare în America. În acea zi, scrie el, se simte cu totul nelalocul lui în societate, normalitatea vieții de zi cu zi i se pare „ciudată, îndepărtată, aproape ireală” și se poate simți o ruptură spirituală între credincios și restul lumii. El exprimă bine sentimentele pe care le trăiesc și mulți ortodocși care caută să pătrundă mai adânc în slujbele din Vinerea Mare.
Mai face și o altă observație semnificativă: Vinerea Mare e necomercială. Nu se poate face bani în această zi – giganții media, de vânzări și publicitate nu au nimic de câștigat. Așa că o ignoră. Un singur punct poate fi adăugat: în societatea noastră de azi Vinerea Mare nu e zi liberă. E singura zi din an pentru care creștinul trebuie să facă sacrificiu ca s-o cinstească. Biserica noastră Ortodoxă ne cheamă să facem tocmai asta, pentru că Vinerea Mare e ziua cu cel mai strict post din an. „Nu mâncăm nimic în această zi a Răstignirii”, spune Tipicul. Chiar și azi, credincioșii evlavioși se vor strădui să nu mănânce până după Prohodul Domnului, sau măcar până după Vecernie.
Iisus S-a simțit părăsit pe Cruce. Cu excepția Mamei Sale și altor câțiva, toți prietenii, ucenicii și chiar mulțimile celor pe care-i vindecase, îi ridicase din moarte, îi iertare și învățase plecaseră toți de lângă El în clipele Sale pe Cruce. Și în cele din urmă s-a simțit părăsit și de Dumnezeu: „Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27,46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsi pe Iisus. Nu ne părăsește nici pe noi. Așadar, nici noi să nu-L părăsim acum pe Iisus pe Cruce. Noi știm ceea ce ucenicii poate n-au înțeles atunci: că Iisus se va scula din morți, plin de Duhul Sfânt, într-un trup preaslăvit, spiritualizat, ca Dumnezeul-om. De aceea noi n-avem nici o scuză – trebuie doar să punem „cele dintâi pe locul dintâi” și să-I arătăm Domnului prin faptele noastre concrete recunoștința pentru ce a făcut El pentru noi pe Cruce. N-ar trebui oare să cuprindă asta și cinstirea deplină a acestei zile unice din an?
Să facem orice efort – ținând postul, lăsând deoparte orice altă preocupare și participând la toate sfintele slujbe – să ținem această zi, această singură zi din an, Vinerea Mare, sfântă așa cum și este. Scopul cinstirii Vinerii Mari e acela de a-I arăta lui Hristos recunoștința noastră pentru dragostea Lui, și dorința noastră fierbinte de a fi cuprinși între ucenicii Lui, pe care îi face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, purtători de Duh și asemenea lui Hristos, și care și-au luat crucea, iar pentru aceasta vor fi părtași Învierii Sale din morți[1].



[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 62-66.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sophia.ro

Libris.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină