Bine ați venit!

Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.

Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 16 ianuarie 2019

Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie



Despre avva Antonie
(Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie

           
Patericul începe cu un grupaj de apoftegme despre Antonie cel Mare, figura emblematică a monahismului egiptean. Antonie își datorează renumele biografiei pe care i-o consacră Atanasie, episcopul Alexandriei, la câțiva ani după moarte. Vita Antonii, tradusă rapid în latină, coptă, siriacă etc., propune un model de sfânt egiptean în opoziție clară cu modelele spirituale păgâne sau creștin-păgâne (Origen, de pildă). De asemenea, personajul lui Atanasie – care nu trebuie confundat neapărat cu adevăratul Antonie -, încarnează o atitudine antipolitică, fățis antiimperială. El se înscrie în tradiția radicalistă  Bisericii. După încetarea persecuțiilor anticreștine, rolul foștilor martiri, persecutați de puterea seculară, este preluat de „noii martiri”, „martirii conștiinței”, persecutați armatele demonilor. Antonie a trăit peste o sută de ani (250-356). S-a născut într-o familie de creștini copți destul de înstărită. Rămâne orfan la optsprezece ani, împreună cu o soră mai mică. Orfanitatea îl face și mai sensibil la mesajul Evangheliei. Convertirea se produce într-o duminică, în timpul Liturghiei, când aude cuvintele pe care Iisus i le spune tânărului bogat, în Mt 19, 21: „Dacă vrei să fi desăvârșit, du-te vinde-ți averile, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer”. Antonie face întocmai, își vinde partea lui de moștenire, păstrând-o numai pe cea a surorii sale (devenită, și ea, ulterior, călugăriță). Începe viața monastică în propria locuință (la începutul creștinismului „monah” desemnându-l pur și simplu pe „cel care trăiește singur”). Curând descoperă, al marginea satului, un „bătrân” experimentat, pe care-l frecventează o vreme. Inițiat în pustnicie, se retrage într-un mormânt părăsit. Rămâne aici timp de treizeci și cinci de ani, în post, rugăciune, abstinență, singurătate. Un prieten îi aduce regulat porția de mâncare pe câteva luni. Este perioada cea mai dramatică din viața lui spirituală. Felul său extraordinar de viață atrage și fascinează. Își face numeroși discipoli, care însă îl vor obliga să se retragă mai adânc în pustiu, într-o cazemată distrusă, la Pispir, pentru a regăsi liniștea și singurătatea propice hesychiei și contemplației. În timpul persecuțiilor lui Dicolețian pleacă la Alexandria, dar martirul trupesc îi este refuzat. Se instalează „pe muntele interior”, lângă Marea Roșie, un munte care se numește și acum Muntele Sfântului Antonie, de pe culmile căruia se zărește Sinaiul. Aici a rămas până la moarte, vizitat de frați de la mănăstirile „din vale” și înconjurat de grija filială a doi discipoli. Dumnezeu îi revelează momentul morții. Antonie își împarte „averea” – hainele sfințite cu care trăise – celor doi ucenici, poruncindu-le  săi ascundă trupul neînsuflețit într-un loc neștiut de nimeni, ca să nu poată fi dezgropat, mumificat și transformat în relicvă, adică slăvit. Cu acest gest de smerenie supremă se încheie viața sa pământească. Apoftegmele adaugă anumite trăsături acestui „portret” realizat de Atanasie. Antonie este theodidactul prin excelență. El comunică direct, prin viziune și rugăciune, cu Dumnezeu având mai multe harisme, între care se remarcă discernământul, clarviziunea și sensibilitatea hermenetuică (se mișcă prin Biblie cu o dexteritate uluitoare). Imaginea, construită de biograful său politician, a unui țăran neșlefuit, analfabet, incult, adversar al culturii grecești, trebuie corectată. Teologia centrată pe comuniunea sufletului cu Sfântul Duh, conținută în scrisorile transmise sub numele sau (primele șapte cu siguranță autentice), mistica de nuanță origeniană de interpretare ale Sfintei Scripturi ne dau o imagine mai puțin „rurală”, mai „cazonă” și mult mai destinsă și urbană despre marele Antonie. Această imagine este confirmată și de apoftegmele incluse în Pateric. Biserica Ortodoxă îl sărbătorește la 17 ianuarie[1].

Câteva cuvinte din învățăturile lui:

3.      „Cineva l-a întrebat pe avva Antonie: «Ce trebuie să păzesc, ca să fiu plăcut lui Dumnezeu?» Bătrânul a răspuns: «Păzește ce-ți poruncesc: oriunde mergi, ține-L pe Dumnezeu în fața ochilor tăi, orice face, urmează mărturia Sfintelor Scripturi; și-n orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Păzește aceste trei porunci și te vei mântui!»”[2].

13.  „Un vânător de sălbăticiuni din pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu frații. Bătrânul, dorind să-i dovedească acelui că trebuie din când în când să lase de la dânsul (synkatabainein) fraților, i-a zis: «Pune o săgeată în arcul tău și întinde!». El a făcut întocmai. Îi zice iar: «Întinde și mai mult!». Și a întins. Și încă o dată: «Întinde!». Atunci vânătorul spune: «dacă întinde peste măsură plesnește arcul!». Bătrânul răspunde: «Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumenzeu. Dacă ne întindem cu frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi». Auzind acestea vânătorul s-a smerit și după ce-a cules multe alte lucruri folositoare de la bătrând a plecat. Iar frații, întărindu-se, s-au retras, fiecare la locul său[3].

15.  „Un călugăr a fost lăudat de frați înainte avvei Antonie. Acesta s-a dus la călugăr și l-a încercat dacă suportă disprețul. Și văzând că nu, i-a spus: «Semeni cu un târg minunat împodobit prin față, dar prin spate jefuit de tâlhari»”[4].

16.  „Un frate i-a zis avvei Antonie: «Rogă-te pentru mine!». Bătrânul îi răspunde: «Nici eu și nici Dumnezeu nu ne milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiește și nu te rogi lui Dumnezeu!»”[5].

27.  „Trei părinți obișnuiau să meargă în fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau despre gândurile lor și despre mântuirea sufletului. Unul tăcea și nu întreba nimic. După un timp avva Antonie  îi zice: «Vii aici de o grămadă de vreme și nu mă întrebi niciodată nimic». El i-a răspuns: «Îmi ajunge să te privesc, părinte»”[6].

32.  „Avva Antonie a zis: «Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama»” (1 In 4, 18)[7].


[1] Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu, ediția a III-a adăugită, Traducere, studii și prezentări de Cristian Bădiliță, Polirom, Iași, 2007 pp. 41-43.
[2] Ibidem, p. 44.
[3] Ibidem, p. 46.
[4] Ibidem, p. 46.
[5] Ibidem, p. 46.
[6] Ibidem, p. 50.
[7] Ibidem, p. 51.

luni, 14 ianuarie 2019

Biserica Nașterii Domnului (Betleem)



Biserica Nașterii Domnului (Betleem)[i]


            În anul 326, Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin poruncește zidirea unei biserici la Betleem cu altarul așezat deasupra peșterii unde S-a născut Pruncul Sfânt[1]. Planul noii bisericii avea o formă octogonală, frumos împodobită cu mozaicuri, ale căror fragmente se pot vedea și astăzi în biserica din Betleem.
            Fericitul Ieronim (†420) se retrage lângă peștera din Betleem unde traduce Sfânta Scriptură din ebraică și greacă în limba latină, versiune cunoscută sub numele de Vulgata. Peștera lui Ieronim se află acum sub Biserica romano-catolică „Sfânta Ecaterina” (ridicată în 1881), iar în fața locașului se ridică o statuie Fericitului scriitor bisericesc.
            În anul 527, pe tronul imperiul Bizantin urcă Justinian cel Mare care va reface locașul distrus de samarinenii nemulțumiți de drepturile primite în bătălia de la Nablus din 529[2]. Biserica va fi înzestrată cu ornamentații noi, coloane din secolul al IV-lea, în număr de 44, reașezate pe patru rânduri, susțin tavanul, sfântului locaș.
            Cu mici modificări, Biserica din Betleem se păstrează până astăzi. Cu o lungime de 60 m și 30 m înălțime, iar bolta lucrată din lemn, a fost refăcută după un incendiu din 1842[3]. Altarul principal al bisericii aparține ortodocșilor, străjuit de o catapeteasmă deosebită lucrată în lemn poleit cu aur în 1764, iar cel din partea stângă aparține armenilor. În partea dreaptă a altarului, pelerinii se pot închina la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – „Betleemița”. Peștera unde S-a născut Hristos se află sub altar și are formă dreptunghiulară, lungă de 12 m și lată de 3 m. interiorul este susținut de grinzi metalice și asigurat cu învelișuri din materiale rezistente contra incendiilor. Peștera este străjuită de mai multe candele din argint care ard necontenit, iar pardoseala este făcută din marmură. În partea de răsărit a peșterii se află locul Nașterii Domnului, sub masa unui altar ortodox, marc de o stea din argint donată în 1717, deasupra căruia se găsesc 15 candele din argint: 6 ale ortodocșilor, 5 ale armenilor și 4 ale catolicilor[4]. La coborârea în peșteră (care se face pe partea dreaptă a altarului ortodox), jos pe partea stângă se află altarul ieslei, locul unde a fost așezat Iisus după naștere. Din absida dreaptă, niște trepte dau într-o curte interioară, care face legătură cu reședința exarhului Bisericii Nașterii Domnului din Betleem. În dreapta curții interioare se află o peșteră unde au fost înmormântați pruncii uciși de Irod. În această grotă se află și moaștele unor părinți uciși de perși în 614.
            În anul 614, perșii conduși de Kosroe cuceresc Țara sfântă și distrug locașurile sfinte, iar viețuitorii din mănăstiri vor fi martirizați.
            O tradiție spune că perșii ajungând în Biserica Nașterii Domnului au dorit să o distrugă, dar văzând pe pereți mozaicul ce prezenta închinarea magilor îmbrăcați în haine persane, aceștia cruță locașul. Mai târziu, la venirea arabilor, se vor încheia diferite înțelegeri între aceștia și creștinii din Betleem. Biserica Nașterii Domnului trece în stăpânirea latinilor.
            De Crăciun în anul 1100, în Biserica Nașterii Domnului va fi încoronat rege Balduin de Flandra. Locașului i se vor face noi reparații, care au cuprins mozaicurile, acoperișul și tavanul acestuia. Până astăzi pot fi văzute fragmente din vechiul mozaic interior. În ciuda confruntărilor dintre arabi și cruciați, nu s-au produs pagube asupra bisericii. În 1515 Palestina a intrat sub dominația otomană.
            În timpul dominației otomane s-a adăugat în partea de sus, la ușa principală pe care se intră în biserică, un brâu de piatră, pentru a se împiedica accesul călare al necredincioșilor. Deasupra ușii se află cinci rânduri de blocuri din piatră, care umplu locul dintre arcada construită de cavalerii cruciați (secolul al XI-lea) și poarta mică din secolul al XVI-lea, ce poartă numele de „Ușa smereniei”.
            În anul 1869 a izbucnit un incendiu care a cuprins părți semnificative din interiorul bisericii. Mobilierul din peșteră a fost refăcut după această dată.




[1] Pr. David Pristavu, Betleem Biserica Nașterii, Ierusalim, 2008, p. 16.
[2] Ibidem, p. 21.
[3] Ibidem, p. 32.
[4] Ibidem, p. 40.



[i] Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2016,  pp. 131-135.






















duminică, 13 ianuarie 2019

8 citate remarcabile din opera teologică a Sfântului Grigorie de Nyssa

       Un citat surprinde mai mult de 1000 de cuvinte. Vă recomandăm opt citate din opera teologică a Sfântului Grigorie de Nyssa, pomenit în 10 ianuarie, care vă pot conduce spre un restart sau progres al vieţii duhovniceşti la început de an.

joi, 10 ianuarie 2019

Sf. Grigorie de Nyssa - Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman


LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Sinpro

Totalul afișărilor de pagină