Bine ați venit!

Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.

Faceți căutări pe acest blog

!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!
Unele din materiale de pe blog (filme și cărți) sunt descărcate de pe internet (Scribd sau alte site-uri) și au caracter informațional.
Oricine este liber să preia de blog orice informație!

marți, 20 februarie 2018

Două filme (The Star and Wonder)



Întrebându-L pe Dumnezeu „de ce?” Ieromonah Calnic Berger



Întrebându-L pe Dumnezeu „de ce?”
Ieromonah Calnic Berger
            Trebuie oare să-L întrebăm pe Dumnezeu „de ce?” atunci când în viețile noastre apar greutăți, dezamăgiri și ispite?
            Răspunsul la această întrebare e dublu. Pe de-o parte, nu e un timp când n-ar trebui să-i descoperim lui Dumnezeu ce este în inimile noastre. Inimile și gândurile noastre trebuie să fie destăinuite lui Dumnezeu; trebuie să fie un dialog permanent cu El cu privire la absolut tot ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în viețile noastre. Numai în acest fel pot fi curățite, mântuite și corectate gândurile și sentimentele noastre. Prin urmare, a pune lui Dumnezeu această întrebare nu poate fi cu totul deplasa.
            Pe de altă parte, Iisus nu L-a întrebat pe Dumnezeu „de ce?” atunci când în grădina Ghețimani i-a fost arătată crucea. N-a întrebat: „Tată, de ce Mi-ai dat acest pahar?” în schimb, Iisus s-a supus pe Sine voinței Tatălui și s-a rugat să fie întărit. „Părinte, dacă vrei, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Lc 22, 42; Mt 26, 39). Iar când Iisus s-a rugat astfel, îndată „s-a arătat un înger din cer și-L întărea” (Lc 22, 43).
            Exemplul lui Hristos ne descoperă un adevăr al vieții duhovnicești: „de ce?” nu este cea mai importantă întrebare, dacă e să existe una. Îl putem întreba pe Dumnezeu „de ce?”, dar El poate să nu răspundă întotdeauna numai decât la această întrebare. Uneori poate să nu răspundă cu anii sau chiar toată viața noastră. Dar când ne supunem voii lui Dumnezeu și ne rugăm pentru întărire, El răspunde numaidecât. Sprijinul lui Dumnezeu nu întârzie pentru cei care au luat de bunăvoie crucea pe care El le-a trimis-o. Pentru că Dumnezeu vrea să ne dea Învierea; dar fără Cruce nu este Înviere.
            Mai mult, întrebarea „de ce?” poate deveni ușor o ispită, un instrument al diavolului pentru a ne trage în jos și a ne face să privim mereu în urmă, să rămânem cu mintea în trecut și în lucruri care nu pot fi schimbare. Ceea ce nu doar îi secătuiește pe creștinii conștienți de toată energia lor, ci îi și golește de orice nădejde sau bucurie a vieții. Trebuie să fi atenți: gândul la lucruri care nu pot fi schimbate se poate asemăna cu șederea pe nisipuri mișcătoare. În acest caz, întrebarea „de ce?” e ca un pom cunoscut după roadele lui: acest tip de întrebare „de ce?” nu dă roade. Dimpotrivă.
            Aceasta se întâmplă atunci când în mijlocul propriului nostru Ghețimani – perioadele de adevărate încercări în viața noastră – a întreba „de ce?” poate avea și tendința de a spori neliniștea noastră naturală până la o falsă spaimă, o spaimă asemănătoare groazei. Aceasta tot din pricină că acel „de ce?” al nostru poate să nu primească un răspuns numaidecât. O întrebare fără răspuns rămâne învăluită în ambiguitate. Iar, ca întotdeauna, ambiguitatea poate fi manipulată.
            Rugăciunea pentru întărire înlătură orice spaimă falsă prin puterea lui Dumnezeu. Ea amână o întrebare la care Dumnezeu mai așteaptă să răspundă – nu pentru că nu poate răspunde la ea, ci mai degrabă pentru că în împrejurările în care nu aflăm n-am înțelege răspunsul. Rugăciunea pentru întărire nu înlătură neliniștea omenească, nici nu trebuie să așteptăm s-o facă. N-a înlăturat nici neliniștea și lupta lăuntrică a lui Iisus. Chiar după ce I s-a arătat îngerul, El a rămas în „agonie” până într-atât încât „sudoarea I s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Lc 22, 44). Așa e natura umană. De aceea nu trebuie să așteptăm ca „întărirea” să însemne înlăturarea totală a ceea ce ne face umani și a tuturor sentimentelor și gândurilor care vin odată cu umanitatea noastră. Dar rugăciunea pentru întărire dă persoanei posibilitatea să-și depășească neliniștea și prin această să nu mai fie dominată și controlată de ea. Rugăciunea ne îngăduie să o recunoaștem și totuși să ne mișcăm liber dincolo de ea pentru a împlini voia lui Dumnezeu care ne stă înainte. Așa a făcut Domnul Iisus Hristos, iar noi suntem chemați să facem la fel. Iarăși, aceasta vine din rugăciune și din puterea lui Dumnezeu – nu trebuie să ne așteptăm să fim în stare să facem aceasta fără El.
            Pe cruce Iisus S-a simțit părăsit. Cu excepția Mamei Sale și a câtorva puțini, toți prietenii Săi, ucenicii sau mulțimile celor pe care îi vindecase, îi sculase din morți, îi iertase și învățase, plecaseră de lângă El în momentele Sale de pe Cruce. În cele din urmă El S-a simțit părăsit până li de Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Mt 27, 46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsit pe Iisus. Nici pe noi nu ne părăsește. Crucea e o taină și rămâne așa. Părinții Bisericii n-au încercat niciodată să formuleze un răspuns exhaustiv la „de ce?”-ul Crucii. Încercările teologilor apuseni n-au avut succes, pentru sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, punctul central era împlinirea ascultării de Dumnezeu care a adus realitatea Învierii și a confirmat cine era Iisus. Această cale a ascultării e tocmai ceea ce Dumnezeu stabilise în infinita Sa înțelepciune pentru vindecarea și restaurarea omenirii.
            Această cale e prezentată fiecăruia din noi fără excepție. Depinde de fiecare de noi să o acceptăm. În această acceptare cel mai importat dialog cu Dumnezeu nu e întrebarea „De ce?”, ci mai degrabă supunerea smerită exprimată în rugăciunea „Fie voia Ta1” și „Doamne, dă-mi putere!”. Aceasta e calea lui Hristos și calea creștinilor. Sfârșitul ei este Învierea din morți[1].



[1] Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 174-176.

vineri, 16 februarie 2018

Harul și darurile Tainei Sfintei Cununii




Harul și darurile Tainei Sfintei Cununii[1]


            Învățătura tradițională și consacrată a Bisericii Ortodoxe este aceea că harul dumnezeiesc sfințitor și desăvârșitor, unul în ființa sa, se împărtășește asupra lumii într-o multitudine sau plenitudine de roade și daruri duhovnicești. Prin fiecare dintre cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, Dumnezeu oferă, din iubire și în mod absolut gratuit, harul și darurile spirituale. Prin urmare, fiecare dintre acestea lucrări sfințitoare împărtășesc același har, roditor în variate daruri.
            Spre exemplu, prin Sfânta Taină a Botezului, primitorului acesteia i se iartă păcatul strămoșesc (iar în cazul în care este botezat mai târziu – și păcatele personale, săvârșite până la momentul Botezului), devenind membru al Bisericii, iar în „adâncul de taină” al sufletului său, purificat prin apa baptismală, sfințită și sfințitoare, Se sălășluiește Hristos, Care va rămâne permanent prezent în sufletul omului, chiar dacă el nu realizează totdeauna această realitate a vieții sale spirituale sau chiar dacă nu colaborează eficient cu Hristos și cu harul dumnezeiesc primit.
            Prin Sfânta Taină a Pocăinței, penitentului sau creștinului care se mărturisește deplin și smerit, ca înaintea Domnului, i se iartă păcatele, fapt care duce la redobândirea liniștii și a împăcării cu Dumnezeu, cu semenii și cu el însuși.
            Prin Taina Sfântului Maslu, de asemenea, persoanei sau persoanelor care o primesc li se dăruiește ușurarea de suferințe, „ridicarea” lor și iertarea păcatelor. Chiar dacă ușurarea bolii nu are întotdeauna efecte vizibile în plan fizic sau somatic, Taina Maslului produce efecte depline în plan spiritual, adică în ordinea cea mai importantă a vieții umane și asupra elementului celui mai importat din constituția sau alcătuirea omenească – sufletul. Omul este alcătuit din trup și suflet. Cel dintâi este muritor și supus degradării, după moarte și până la a doua venire a Mântuitorului – iar sufletul este veșnic și își ia răsplata faptelor sale bune sau rele.
            Chiar dacă nu totdeauna este vindecată boala trupească, prin intermediul acestei Taine, toți cei care au primit-o cu reală credință și de la slujitori vrednici au simți ușurarea și alinarea suferinței sufletești.
            Or, în plan duhovnicesc, pentru cei preocupați de îmbunătățirea vieții lor spirituale, eroarea, greșeala, păcatul și fărădelegea produc durere mari și mai greu de suportat decât însăși suferința trupească și, din acest motiv, ușurarea și liniștea sufletească este esențială.
            Prin Taina Hirotoniei, pentru a mai adăuga încă un exemplu, persoana vrednică de aceasta primește, prin punerea mâinilor și rugăciunile ierarhului, harul ce îi conferă calitatea și puterea de a săvârși lucrările specifice treptei sale sacramentale: administrativă, învățătorească și sfințitoare. Iar evlavia ortodoxă cunoaște preoți cu daruri diferite. Unul este bun slujitor, înzestrat cu o voce frumoasă, altul este un predicator deosebit, altul are darul ascultării și al alinării; unul este un iscusit duhovnic, altul este un bun organizator sau un spirit administrativ de excepție, iar această listă ar putea fi mult lărgită. Ea demonstrează că harul Sfintei Taine a Hirotoniei, administrat unul și același tuturor candidaților la Preoție, lucrează apoi nuanțat și diversificat, în funcție de sensibilitatea și grija fiecăruia, în multitudine de daruri.
            Același lucru se petrece în cadrul fiecărei Sfinte Taine, inclusiv în cadrul Tainei Sfintei Cununii. Din nefericire, pentru mulți dintre mirii și viitori soți, ba chiar și pentru mulți dintre nașii de astăzi, Cununia religioasă are aspectul de spectacol religios tradițional. Astăzi «dă bine» ca pe o casetă video să poți privi mai târziu amintiri legate de acest moment al vieții, iar între multitudinea de urări și de flori, printre acorduri muzicale și pași de dans, «episodul bisericesc» de aproape o oră, cu o biserică frumos pictată, cu veșminte sclipitoare, cu fum de tămâie și iz de vechime, ba chiar și cu un cuvânt inspirat și sensibil din partea preotului, încântă auditoriul, începând cu protagoniștii – mirii, nașii, părinții, rudeniile, prietenii prezenți.
            De multe ori, tinerii îndrăgostiți, copleșiți de sublimitatea momentului, nici nu prea realizează bogăția acestei slujbe și simbolismul ei înalt. Câți, oare, dintre ei mai știu că punerea cununiilor pe capete îi face asemănători, în demnitate și cinste, împăraților și regilor de altădată, că în baza acestui simbolism, mireasa sa reprezintă pentru mire „regina” sufletului său, iar mirele reprezintă pentru soția lui „împăratul” vieții sale? Mai degrabă sunt preocupați de superstițiile legate de acest moment decât de pătrunderea în miezul și misterul Tainei. Miresele caută să se ascundă una de alt, temându-se ca simpla lor vedere, este un semn rău, când, dimpotrivă ar fi frumos să se vadă și să se felicita pentru alegerea făcută. Sunt atenți să pășească în „Starea Civilă” și apoi în locașul de cult „cu dreptul”, pentru a nu porni greu și rău în viața de familie. Unele mirese, de alții sfătuite, caută să își calce pe picior mirele, crezând că astfel vor «cânta» în familie sau o vor conduce ele, în timp ce familia este un altar de jertfă a egoismului, un loc și mediu al iubirii, respectului, ajutorării și dăruirii reciproce.
            Însă puțini sunt aceia care cunosc și cultivă în mod autentic harul primit în cadrul acestei Sfinte Taine. Or, formele generale de manifestare ale acestuia sunt dragostea sinceră și curată, ajutorarea, respectul reciproc și prețuirea, grija și îndelungă răbdarea soților, preocuparea față de nașterea, creșterea și educarea copiilor, toate acestea aflându-se în slujba scopului esențial al familiei – mântuirea membrilor ei. Iar acest har și aceste daruri deși își fac simțit permanent prezența, pot fi mult mai ușor sesizate, în perioadele de încercare, de cumpănă, de suferință și de boală, în „situațiile limită” din viața ei.
            Sfântul Maxim Mărturisitorul, socotind că Hristos „se află tainic în fiecare dintre poruncile Sale”[2] și că omul Îl descoperă pe măsura împlinirii sau respectării lor, consideră că „fiecare își este distribuitorul propriu al harului”[3], în sensul că harul dăruit de către Dumnezeu este simțit și trăit în funcție de sensibilitatea fiecăruia și a celor doi soți, pe măsura preocupărilor acestora pentru o viață duhovnicească înaltă. În mod contrar, nesesizarea acestuia, ignorarea sau tăgăduirea lui, neconștientizarea prezenței și lucrării sale, îi privează pe cei doi soți de aceea ce este mai frumos și veșnic în relația lor- elementul de spiritualitate[4].


[1] Publicat în ziarul Lumina, 15 martie 2011.
[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete teologice. Suta a doua”, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, volumul 2, traducere, introducere și note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, ediția a II-a, Harisma, București, 1993, p. 203.
[3] Idem, „Răspunsuri către Talasie. Întrebarea 54”, în Filocalia..., volumul 3, p. 238.
[4] Pr. Prof. dr. Ioan C. Teșu, Familia creștină, școală a iubirii și desăvârșirii, Doxologia, Iași, 2011,pp. 64-68.

sâmbătă, 10 februarie 2018

Hrab Alexandru: Valentine`s Day - Preot Prof. Dr. Viorel Sava

Una dintre „binefacerile” pe care le-am dobândit, începând cu decembrie 1989, a fost importul de pseudo-spiritualitate, pe care mulți dintre reprezentanții generației tinere și-au însușit-o cu multă ușurință. Occidentul care ne fascinează – și are cu ce să ne fascineze -  devenit pentru multe domenii sursa de împrumut, măsura lucrurilor, modelul care se copiază, se multiplică mai ales în țările est-europene, care au suportat jugul și umilința sistemului comunist. Occidentul a devenit „Canaanul”, pământul „făgăduinței” sau „țara unde curge laptele și miere”.
Citiți mai mult la:
Hrab Alexandru: Valentine`s Day - Preot Prof. Dr. Viorel Sava: Valentine`s Day Una dintre „binefacerile” pe care le-am dobândit, începând cu decembrie 1989, a fost importul de pseudo-spiritu...

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Cuvântul Ortodox

Cuvântul Ortodox

Sinpro

Sophia.ro

Elefant.ro

Totalul afișărilor de pagină