Bine ați venit!

Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeu nostru, binecuvintează cu binecuvântarea Ta cea cerească pe toți cei ce vor citi acest blog. Deschide-le lor inima ca să înțeleagă cuvintele din el. Ferește-i de toată rătăcirea și Te preamărește în viața lor, făcându-i instrumente ale voinței Tale sfinte.

Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 19 ianuarie 2019

Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul) - Pr. prof. I. G. Coman


Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)

 (Sursa icoană:
 http://www.biserica.nl/Imagini/Icoane/026_Sf_Grigorie_Teologul.jpg)

Sf. Grigorie de Naziaz (Teologul)

Viața. Se naște la Arianz, aproape de Nazianz pe la 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie numit „cel bătrân” – fost mai înainte adept al sectei hypsistarienilor. Mama sa, Nona, o creștină pioasa și de o rară energie contribuie la convertirea soțului (325) și-l capătă pe fiul Grigorie în urma unor calde rugăciuni către Dumnezeu. Ea are mare influență asupra formării sufletești a fiului ei, acum au Emilia și Macrina cea Tânără, asupra lui Vasile. Grigorie are un frate, Cezar, medic învățat și o soră Gorgonia. Sf. Grigorie primește pregătirea elementară în casa părinților săi. Face apoi studii la Cezareea Capadociei, unde-l cunoaște pe viitorul său prieten Sf. Vasile, apoi la Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile lui Origen. La Alexandria și în fine la Atena „cea de aur”. La Atena are ca profesori pe Himeriu și Proheresius. Viața sa de student, prietenia trainică ce încheagă aici pentru totdeauna cu Sf. Vasile, succesele la studii, renumele lui și al prietenului sunt povestite amănunțit în operele sale autobiografice: Despre viața sa și Necrolog la moartea Sf. Vasile. Stă la Atena aproximativ 8-9 ano (până în 358-359?). Se întoarce în patrie unde s-a botezat. După Botez, probabil, e chemat de Sf. Vasile la mănăstirea înființată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii. Grigorie e plin de dorul a se face monah. Dar tatăl său și credincioșii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrânul episcop. E hirotoni preot, împotriva voinței sale, probabil la Crăciunul anului 362. În urma acestui „act tragic” Sfântul Grigorie fuge în Pont la Sf. Vasile, de unde revine după stăruințele tatălui său, la Paștele anului următor cu care prilej rostește o celebră cuvântare, intitulată Despre fuga sa, în care justifică plecarea sa prin nepregătirea pentru o Taină așa mare ca Preoția. Acum primește să-l ajute pe tatăl său în pastorație. În 371, este făcut de Sf. Vasile episcop de Sasima, pentru a rezista lui Antim de Taina. Sf. Grigorie nu-a dus la Sasima, probabil niciodată atât pentru că o asemenea minune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viața contemplativă, cât și pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă. El vorbește de a doua violență ce i s-a făcut de Sf. Vasile și de tatăl său, bătrânul Grigorie. În anul 374, după moartea tatălui său și a mamei sale, Sf. Grigorie se retrage în mănăstirea Sf. Tecla din Selucia, în Isauria. La stăruința unei delegații de ortodocși venite de la Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens și la îndemnul Sf. Vasile, Sf. Grigorie pleacă în 379 la Constantinopol spre a regrupa și reface Biserica Ortodoxă de acolo. El a deschis o capelă în casa unei rude, unde oficia și rostea predicile sale așa de gustate. Viața sa exemplară și talentul său oratoric deosebit grupară în jurul lui elita intelectuală a Capitalei. În capela aceasta numită în mod simbolic Învierea, Sf. Grigorie a rostit cele cinci Cuvântări teologice care i-au adus mai târziu numele de Teologul. Izbânda sa misionară contra arienilor-anomei creștea. Dar bunătatea sa i-a adus neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereușită a lui Maxim Cinicul de a uzurpa, prin viclenie și complot scaunul episcopal al Capitalei. Munca lui, virtuțile lui de monah cu viață severă, succesele lui misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetății de către însuși împăratul Teodosie, la 27 noiembrie 380. Sinodul II Ecumenic, care se deschide în anul 381 la Constantinopol, confirmă alegerea Sf. Grigorie ca episcop de Constantinopol și el fu instalat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, care surveni între timp, Sf. Grigorie fu chemat la președinție sinodului probabil grație prestigiului sau crescând sau grație Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol. Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni întârziați a pus problema canonicității alegerii Sf. Grigorie. I s-a reproșat că el era deja episcop de Sasima. Sf. Grigorie și-a dat demisia și, după o cuvântare de rămas bun către Biserica din Constantinopol, a plecat, în iunie 381, în Capadocia. A venit la Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă. După ce, în 383 a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sf. Grigorie se retrase la locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții în rugăciune, studiu și crearea de poezii. A murit probabil la 389 sau 390, în vârstă de aproximativ 60 de ani.
Sf. Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sf. Vasile, Sf. Grigorie nu era înzestrat cu calitățile omului de acțiune, el avea un temperament nehotărât și o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simț al problemelor teologice, o mare înclinație pentru viața ascetică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.
Opera Sf. Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bogată și variată. Cuprinde 4 volume din P.G. 35-38. E scrisă în proză și versuri. Această operă se împarte în Cuvântări, Poeme și Scrisori.
Cuvântările sau discursurile (P.G. 35-36), în număr de 45 se întind cronologic de la 362 la 383. Dintre aceste cuvântări, una singură poate fi socotită exegetică, a 37-a la Matei 19, 1-12, Despre căsătorie și feciorie, deși autorul nostru era un exeget de autoritate și o singură cuvântare morală a 14-a, Despre dragostea față de săraci. Majoritatea cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic și ocazional. Le putem, adică, împărți în: 1) Cuvântări dogmatice; 2) Cuvântări la sărbători mari; 3) Necrologuri; 4) Panegirice în cinstea sfinților; 5) Cuvântări ocazionale.
1.             Cuvântări dogmatice: Cinci cuvântări teologice (27-31, P.G. 36), desemnate de autor însuși cu numele de Cuvinte teologice, rostite în 380, la Constantinopol, în Capela Învierii, contra arienilor. Cuvântarea I tratează despre condițiile necesare studiului teologicei. Vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi făcută de oricine, în fața oricui și tratând despre orice. Teologie cere o înaltă puritate morală și duhovnicească. Învățătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, întrupare, mântuire, Sf. Taine, e socotită dogmă și asupra ei nu se poate filosofa. Dar învățătura despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare și inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos, se poate filosofa. A reușit în discuția unor asemenea probleme e lucru folositor. A nu reușit nu e o primejdie. Cuvântarea II vorbește despre Dumnezeu în Sine, despre firea și atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rațională (contra lui Eunomie). Despre Dumnezeu se poate ști sigur numai că există, dar ce este El în Sine nu se poate cunoaște. Existența lui Dumnezeu se dovedește cel mai bine prin făpturile lumii văzute sau, cum zice Sf. Grigorie, prin partea de dinapoi ai lui Dumnezeu. Cuvântările III și IV tratează despre Fiul, despre deoființimea Lui cu Tatăl și combate obiecțiile și textele biblice spuse de arieni. Cuvântarea V vorbește despre Sf. Duh, Care e a treia persoana a Dumnezeirii existând nu prin naștere, ci prin purcedere; două cuvântări, 20 și 32 care tratează despre calitățile teologului; se ridică împotriva maniei de a teologhisi orientativ. Cuvântarea 32 e intitulată Despre moderația în discuții și că despre Dumnezeu nu poate discuta oricine și în orice moment (P.G. 36). Cuvântări la sărbătorile mari, a 38-a la Nașterea Domnului (25 Dec. 379), a 39-a și a 40-a la Botezul Domnului și a 45-a la Învierea Domnului; a 41-a la Rusalii, aceste cuvântări, pline de idei teologice sunt de o rară înălțime religioasă și literară.
2.             Cuvântări – Panegirice în cinstea sfinților; a 15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sf. Grigorie confundă pe Sf. Ciprian de Cartagina cu magicianul și apoi martirul Ciprian de la Antiohia; a 21-a în cinstea Sf. Atanasie.
3.             Cuvântări – Necrologuri în număr de patru: a 7-a la moartea fratelui Cezar, a 8-a la moartea surorii Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea Sf. Vasile. Grigorie e creatorul acestui gen literar în literatura patristică: modelele sale au fost ludele-encomia din literatura păgână.
4.             Două invective – Cuvinte de înfierare – 4 și 5 Contra lui Iulian Apostatul, scrise în 363, după moartea lui Iulian, dar nerostite. Aceste cuvântări, unice în genul lor, apără superioritatea creștinismului față de păgânism și critică sever unele măsuri luate de împăratul apostat.
5.             Cuvântări în ocazii personale. Dintre acestea merită să fie menționate: a 2-a, numită Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont, sau mai pe scurt Despre fugă (P.G. 35), cuvântare rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot și fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a avut loc la Paștele anului 362. Cuvântarea e un adevărat tratat despre preoție, în care arată răspunderea, maiestatea, dar și caracterul înfricoșător al acestei zguduitoare Taine și misiuni. Cuvântările 9, 10 și 11 sunt în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371; cuvântarea 36 e rostită la Constantinopol puțin după încercarea neizbutită a lui Maxim Cinicul și după instalarea lui de către împăratul Teodosie. Cuvântarea 42 este predica de despărțire de credincioșii său după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. E rostită în fața celor 150 de episcopi ai Sinodului II Ecumenic și în fața întregii sale turme ortodoxe.
Opera poetică a Sf. Grigorie e întinsă și variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între 383 și 389-390. Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire și învățătură pentru sine și pentru alții din viața trăită, să desfete tinerii creștini, servindu-le dogmele prin dulceața artei, să combată ereticii, îndeosebi pe apolinariști, care se foloseau de poezie în propaganda lor, dă demonstreze păgânismului că creștinii mânuiesc arta poetică, în fie ca autorul să se mângâie ca lebăda bătrână, povestindu-și sieși zborul aripilor sale (Pentru versurile sale 1-57, P.G., 37, 1329-1333). Sf. Grigorie a scris 507 poezii cu un total de aproximativ 180000 versuri împărțite de maurini în două cărți: 1. Poeme teologice în două secții: a) dogmatice (38), b) morale (40); II Poeme istorice în două secții: a) despre sine (206); b) despre alții, cele mai multe scurte epigrame (94) și epitafe (129). Poemele teologice cântă cel mai adesea puterea, slava și bunătatea divină, dar mai ales Sf. Treime. Cele mai reușit, sub raportul formei sunt poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil parfum liric, cel mai adesea cu o notă profund elegiacă. Elementele autobiografice au o deosebită importanță pentru reconstituirea vieții poetului și a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii și moralei timpului. Poemul despre viața sa, în 1949 iambi, e conceput aproape ca o dramă. S-a atribuit Sf. Grigorie și o tragedie: Hristos suferind, dar aceasta e o operă bizantină din sec. XI sau XII.
            Scrisorile Sf. Grigorie (P.G. 37), foarte impresionante prin forma și arta lor, în număr de 245, sunt aproape din aceeași epocă cu poeziile (383-389-390), cu excepția scrisorilor 51-54, scrie în jurul anului 365, și în care e vorba de o colecție epistolară a lui Vasile și a lui Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele au caracter dogmatic: 101, 102 adresate preotului Cledoniu și 202 adresată lui Nectarie, sunt toate îndreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei epistolare pe baza acestor trei principii: 1. Concizie, 2. Claritate, 3. Grație (Scris. 51 P.G. 37, 105, 108).
Testamentul Sf. Grigorie (P.G. 37) făcut în 381, la Constantinopol, lasă toată averea autorului pe seama Bisericii din Nazianz, spre a fi întrebuințată în folosul săracilor.
Doctrina Sf. Grigorie are o importanță deosebită atât prin precizia și claritatea formulelor, cât și prin progresul ei față de aceea a contemporanilor.
Sf. Grigorie are o interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu care, în liniile ei mari, nu se deosebește de a celorlalți Capadocieni. Legea naturală și privirea noastră asupra lumii ne arată că există Dumnezeu. Cauză creatoare și susținătoare a lucrurilor. Existența și ordinea lumii nu poate din produsul întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Rațiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu știe ce e Dumnezeu în firea și ființa Sa. Vom ști aceasta atunci când elementul divin din noi, mintea și rațiunea noastră, se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhetip (Cuv. 2 teol. 17).
Grigorie e clasic și normativ cu privire la adevărurile despre Sf. Treime și despre întruparea Domnului. Sf. Grigorie e Teologul prin excelență al Sf. Treimi. El stabilește cel dintâi, definitiv, raporturile dintre Persoanele Sf. Treimi și specificul fiecăruia dintre Ele. Tatăl, Fiul și Sf. Duh au comune: ființa, necrearea și dumnezeirea; Fiul și Sf. Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenașterea (αγεννσια). Fiul are ca specific nașterea (γεννησιϛ), iar Sf. Duh are ca specific purcederea (ἐκπόρευσιϛ).
În hristologie. Sf. Grigorie susține unitatea Persoanei în Hristos.  Acesta S-a golit de ceea ce era și a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ținut să fie Unul din doi. Cele două firi: divină și umană ale Mântuitorului sunt unite nu după har, așa cum susțineau cei ce interpretau greșit adevărul Întrupării Domnului, ci după esență, κατ ουσιαν. Ca o consecință a acestui fapt, Sf. Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu.
În soteriologie, Sf. Grigorie de Nazianz îmbrățișează teoria satisfacției, potrivit căreia Hristos S-a făcut pentru noi păcatul însuși și blestemul însuși, întru atât S-a smerit (Cuv. 37, 1, P.G. 36, col. 284 A). deosebirile sociale vin din păcat. Păcatul a făcut și face că unii oameni sunt liberi, alții robi, unii bogați, alții săraci. La început toți oamenii au fost liberi și egali. Dragostea de aproapele restabilește starea naturală: „Privește la egalitatea de la început, nu la împărțirea de mai de pe urmă, ia seama nu la legea celui mai puternic, ci la aceea a Creatorului”. Dă ajutor firii, după putere, cinstește vechea libertate, rușinează-te de tine însuți, acoperă cu neamul tău necinstea... (Cuv. 14, 26 P.G. 35, col. 892 B) (H. Eibl. Augustin und die Patristik, 1923, p. 278-279). Sf. Grigorie de Nazianz care enumeră șase feluri de Botez: 1) al lui Moise sau cel din apă; 2) al lui Ioan sau al pocăinței; 3) al lui Iisus sau al Duhului; 4) al martiriului sau al sângelui; 5) al lacrimilor și 6) al focului în viața cealaltă (Cuv. 39, 17, 19, P.G. 36, col. 353 C, 356 A, 357 C), compară Pocăința cu Botezul lacrimilor. El e adeptul realismului euharistic.
Sf. Grigorie e un mare susținător al culturii clasice și al culturii în general, așa cum arată în toate lucrările sale, îndeosebi în Cuvântările IV și V contra lui Iulian Apostatul, în piesele autobiografice și în multe din scrisorile sale.
Caracterizare. Sg. Grigorie de Nazianz este un scriitor de mâna întâi al perioadei II patristice și al sex. IV. Uneori el afectează stilul genurile retorice ale timpului, dar adesea el păstrează o originalitate aleasă în procesul de compoziție literară și în stil. El afirmă că o idee inexpresivă e ca un paralitic.
Sf. Grigorie a scris în toate genurile literare ale timpului, în proză și în versuri. El a creat genurile literare ale autobiografiei și necrologului. Pentru necrolog s-a inspirat, parțial, din genul literar păgân al encomionului. El e creatorul propriu-zis al poeziei creștine în amploarea și măreția ei elasică.
Sf. Grigorie este unul din cei mai mari teologi ai sec. IV, într-un anumit sens cel mai mare teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime și n-a epuizat tematica teologicei tratate. În cosmologie, antropologie, hristologie, Sf. Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele cinci Cuvântări teologice și prin altele, el a elaborat și a formulat învățătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu și despre Sf. Treime. El este teologul consacrat al Sf. Treimi în Răsărit. De aceea Sinoadele III și IV ecumenice l-au proclamat cel Mare și Teologul. În cugetarea sa teologică, Sf. Grigorie se servește de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelației și Tradiției cu idei și demonstrații filosofice, în speță platonice și neplatonice, deși autorul nostru, în principiu detesta sistemele filosofice. Cugetarea sa nu este o filosofie abstractă, ci o frământare profundă care se folosește de toate mijloacele accesibile credinței și rațiunii umane.
Sf. Grigorie a influențat mult teologie contemporană și ulterioară.
Autorul nostru e unul din cei mai mari predicatori și oratori ai sec. IV. Cuvântările sale pregătite sau improvizare dovedesc nu numai o aleasă formație teoretică la școlile profane ale timpului, ci și un remarcabil talent personal. Specificul retoricei lui Grigorie este asianismul moderat. Ieronim zice că el prețuia arta oratorică a lui Pole???. Sf. Grigorie a ajuns devreme clasic în domeniul elocinței. El a comentat începând din sec. V. (Ed. Norden, Die antike Kunstprosa, zweiter Band, 1923, p. 562-569).
Sf. Grigorie de Nazianz este un mare poet al Bisericii și al creștinismului. El s-a folosit de vers nu numai spre a exprimat sentimente și atitudini personale, ci și pentru a îmbracă în ele idei teologice sau filosofice care, sub forma aceasta, puteau circula mai ușor.
Sf. Grigorie de Nazianz a fost un mare și frământat păstor sufletesc, cu o conștiință deosebit de exigentă. Sublimul Preoției l-a înfricoșat într-atât, încât a fugit după hirotonia lui în preot. Idealul Preoției și obligațiile care decurg din înjugarea cu acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre Preoției (intitulat Despre fuga sa în Pont). Acest tratat, model și izvor de inspirație pentru tratatul Despre Preoție al Sf. Ioan Gură de Aur și pentru Carte de pastorație al Sf. Grigorie cel Mare, definește Preoția ca „arta artelor și știința științelor”. Ceea ce caracterizează, în primul rând, misiunea preoțească este o chemare de sus și o pregătire morală și duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toți cei ce privesc la preot. Preotului i se cere, în al doilea rând, o aleasă pregătire teologică și științifică, fiindcă el – spre deosebire de toți oamenii de pe pământ – conducând sufletele de diferite vârste, de diferite formații, de diferite grade de cultură, de diferite temperamente, trebuie să facă față nevoilor fiecăruia dintre credincioșii săi, iar, pe deasupra, să țină piept atacului coalizat al dușmanilor numeroși, perfizi și neînduplecați ai Bisericii, începând cu păgânii și sfârșind cu ereticii și cu unii din proprii săi credincioși ortodocși.
Autorul nostru a fost un temperament delicat, sensibil, frământat, uneori prins în contradicțiile de neînvins ale dorinței sale de a lucra în Biserica și râvna de a se desăvârși în locuri retrase. O notă prețioasă a caracterului Sf. Grigorie este sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche, cu excepția lui Homer, Platon și Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate și mai pline de belșug duhovnicesc asupra prieteniei, ca acelea scrie de Sf. Grigorie de Nazianz. Modelul prietenului ideal din copilărie și până la moarte i-a fost Sf. Vasile. A fost o prietenie bogat, mereu sporită, mereu credincioasă, neîntreruptă decât rareori, dar și atunci pentru a fi reluată cu și mai multă fervoare.
Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sf. Grigorie Teologul de două ori pe an: odată singur la 25 ianuarie și a doua oară la 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur[1].




[1] Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, f.l, 1999, pp. 120-124.

miercuri, 16 ianuarie 2019

Despre avva Antonie (Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie



Despre avva Antonie
(Sfântul Antonie cel Mare) – 17 ianuarie

           
Patericul începe cu un grupaj de apoftegme despre Antonie cel Mare, figura emblematică a monahismului egiptean. Antonie își datorează renumele biografiei pe care i-o consacră Atanasie, episcopul Alexandriei, la câțiva ani după moarte. Vita Antonii, tradusă rapid în latină, coptă, siriacă etc., propune un model de sfânt egiptean în opoziție clară cu modelele spirituale păgâne sau creștin-păgâne (Origen, de pildă). De asemenea, personajul lui Atanasie – care nu trebuie confundat neapărat cu adevăratul Antonie -, încarnează o atitudine antipolitică, fățis antiimperială. El se înscrie în tradiția radicalistă  Bisericii. După încetarea persecuțiilor anticreștine, rolul foștilor martiri, persecutați de puterea seculară, este preluat de „noii martiri”, „martirii conștiinței”, persecutați armatele demonilor. Antonie a trăit peste o sută de ani (250-356). S-a născut într-o familie de creștini copți destul de înstărită. Rămâne orfan la optsprezece ani, împreună cu o soră mai mică. Orfanitatea îl face și mai sensibil la mesajul Evangheliei. Convertirea se produce într-o duminică, în timpul Liturghiei, când aude cuvintele pe care Iisus i le spune tânărului bogat, în Mt 19, 21: „Dacă vrei să fi desăvârșit, du-te vinde-ți averile, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer”. Antonie face întocmai, își vinde partea lui de moștenire, păstrând-o numai pe cea a surorii sale (devenită, și ea, ulterior, călugăriță). Începe viața monastică în propria locuință (la începutul creștinismului „monah” desemnându-l pur și simplu pe „cel care trăiește singur”). Curând descoperă, al marginea satului, un „bătrân” experimentat, pe care-l frecventează o vreme. Inițiat în pustnicie, se retrage într-un mormânt părăsit. Rămâne aici timp de treizeci și cinci de ani, în post, rugăciune, abstinență, singurătate. Un prieten îi aduce regulat porția de mâncare pe câteva luni. Este perioada cea mai dramatică din viața lui spirituală. Felul său extraordinar de viață atrage și fascinează. Își face numeroși discipoli, care însă îl vor obliga să se retragă mai adânc în pustiu, într-o cazemată distrusă, la Pispir, pentru a regăsi liniștea și singurătatea propice hesychiei și contemplației. În timpul persecuțiilor lui Dicolețian pleacă la Alexandria, dar martirul trupesc îi este refuzat. Se instalează „pe muntele interior”, lângă Marea Roșie, un munte care se numește și acum Muntele Sfântului Antonie, de pe culmile căruia se zărește Sinaiul. Aici a rămas până la moarte, vizitat de frați de la mănăstirile „din vale” și înconjurat de grija filială a doi discipoli. Dumnezeu îi revelează momentul morții. Antonie își împarte „averea” – hainele sfințite cu care trăise – celor doi ucenici, poruncindu-le  săi ascundă trupul neînsuflețit într-un loc neștiut de nimeni, ca să nu poată fi dezgropat, mumificat și transformat în relicvă, adică slăvit. Cu acest gest de smerenie supremă se încheie viața sa pământească. Apoftegmele adaugă anumite trăsături acestui „portret” realizat de Atanasie. Antonie este theodidactul prin excelență. El comunică direct, prin viziune și rugăciune, cu Dumnezeu având mai multe harisme, între care se remarcă discernământul, clarviziunea și sensibilitatea hermenetuică (se mișcă prin Biblie cu o dexteritate uluitoare). Imaginea, construită de biograful său politician, a unui țăran neșlefuit, analfabet, incult, adversar al culturii grecești, trebuie corectată. Teologia centrată pe comuniunea sufletului cu Sfântul Duh, conținută în scrisorile transmise sub numele sau (primele șapte cu siguranță autentice), mistica de nuanță origeniană de interpretare ale Sfintei Scripturi ne dau o imagine mai puțin „rurală”, mai „cazonă” și mult mai destinsă și urbană despre marele Antonie. Această imagine este confirmată și de apoftegmele incluse în Pateric. Biserica Ortodoxă îl sărbătorește la 17 ianuarie[1].

Câteva cuvinte din învățăturile lui:

3.      „Cineva l-a întrebat pe avva Antonie: «Ce trebuie să păzesc, ca să fiu plăcut lui Dumnezeu?» Bătrânul a răspuns: «Păzește ce-ți poruncesc: oriunde mergi, ține-L pe Dumnezeu în fața ochilor tăi, orice face, urmează mărturia Sfintelor Scripturi; și-n orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Păzește aceste trei porunci și te vei mântui!»”[2].

13.  „Un vânător de sălbăticiuni din pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu frații. Bătrânul, dorind să-i dovedească acelui că trebuie din când în când să lase de la dânsul (synkatabainein) fraților, i-a zis: «Pune o săgeată în arcul tău și întinde!». El a făcut întocmai. Îi zice iar: «Întinde și mai mult!». Și a întins. Și încă o dată: «Întinde!». Atunci vânătorul spune: «dacă întinde peste măsură plesnește arcul!». Bătrânul răspunde: «Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumenzeu. Dacă ne întindem cu frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi». Auzind acestea vânătorul s-a smerit și după ce-a cules multe alte lucruri folositoare de la bătrând a plecat. Iar frații, întărindu-se, s-au retras, fiecare la locul său[3].

15.  „Un călugăr a fost lăudat de frați înainte avvei Antonie. Acesta s-a dus la călugăr și l-a încercat dacă suportă disprețul. Și văzând că nu, i-a spus: «Semeni cu un târg minunat împodobit prin față, dar prin spate jefuit de tâlhari»”[4].

16.  „Un frate i-a zis avvei Antonie: «Rogă-te pentru mine!». Bătrânul îi răspunde: «Nici eu și nici Dumnezeu nu ne milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiește și nu te rogi lui Dumnezeu!»”[5].

27.  „Trei părinți obișnuiau să meargă în fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau despre gândurile lor și despre mântuirea sufletului. Unul tăcea și nu întreba nimic. După un timp avva Antonie  îi zice: «Vii aici de o grămadă de vreme și nu mă întrebi niciodată nimic». El i-a răspuns: «Îmi ajunge să te privesc, părinte»”[6].

32.  „Avva Antonie a zis: «Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama»” (1 In 4, 18)[7].


[1] Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu, ediția a III-a adăugită, Traducere, studii și prezentări de Cristian Bădiliță, Polirom, Iași, 2007 pp. 41-43.
[2] Ibidem, p. 44.
[3] Ibidem, p. 46.
[4] Ibidem, p. 46.
[5] Ibidem, p. 46.
[6] Ibidem, p. 50.
[7] Ibidem, p. 51.

luni, 14 ianuarie 2019

Biserica Nașterii Domnului (Betleem)



Biserica Nașterii Domnului (Betleem)[i]


            În anul 326, Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin poruncește zidirea unei biserici la Betleem cu altarul așezat deasupra peșterii unde S-a născut Pruncul Sfânt[1]. Planul noii bisericii avea o formă octogonală, frumos împodobită cu mozaicuri, ale căror fragmente se pot vedea și astăzi în biserica din Betleem.
            Fericitul Ieronim (†420) se retrage lângă peștera din Betleem unde traduce Sfânta Scriptură din ebraică și greacă în limba latină, versiune cunoscută sub numele de Vulgata. Peștera lui Ieronim se află acum sub Biserica romano-catolică „Sfânta Ecaterina” (ridicată în 1881), iar în fața locașului se ridică o statuie Fericitului scriitor bisericesc.
            În anul 527, pe tronul imperiul Bizantin urcă Justinian cel Mare care va reface locașul distrus de samarinenii nemulțumiți de drepturile primite în bătălia de la Nablus din 529[2]. Biserica va fi înzestrată cu ornamentații noi, coloane din secolul al IV-lea, în număr de 44, reașezate pe patru rânduri, susțin tavanul, sfântului locaș.
            Cu mici modificări, Biserica din Betleem se păstrează până astăzi. Cu o lungime de 60 m și 30 m înălțime, iar bolta lucrată din lemn, a fost refăcută după un incendiu din 1842[3]. Altarul principal al bisericii aparține ortodocșilor, străjuit de o catapeteasmă deosebită lucrată în lemn poleit cu aur în 1764, iar cel din partea stângă aparține armenilor. În partea dreaptă a altarului, pelerinii se pot închina la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – „Betleemița”. Peștera unde S-a născut Hristos se află sub altar și are formă dreptunghiulară, lungă de 12 m și lată de 3 m. interiorul este susținut de grinzi metalice și asigurat cu învelișuri din materiale rezistente contra incendiilor. Peștera este străjuită de mai multe candele din argint care ard necontenit, iar pardoseala este făcută din marmură. În partea de răsărit a peșterii se află locul Nașterii Domnului, sub masa unui altar ortodox, marc de o stea din argint donată în 1717, deasupra căruia se găsesc 15 candele din argint: 6 ale ortodocșilor, 5 ale armenilor și 4 ale catolicilor[4]. La coborârea în peșteră (care se face pe partea dreaptă a altarului ortodox), jos pe partea stângă se află altarul ieslei, locul unde a fost așezat Iisus după naștere. Din absida dreaptă, niște trepte dau într-o curte interioară, care face legătură cu reședința exarhului Bisericii Nașterii Domnului din Betleem. În dreapta curții interioare se află o peșteră unde au fost înmormântați pruncii uciși de Irod. În această grotă se află și moaștele unor părinți uciși de perși în 614.
            În anul 614, perșii conduși de Kosroe cuceresc Țara sfântă și distrug locașurile sfinte, iar viețuitorii din mănăstiri vor fi martirizați.
            O tradiție spune că perșii ajungând în Biserica Nașterii Domnului au dorit să o distrugă, dar văzând pe pereți mozaicul ce prezenta închinarea magilor îmbrăcați în haine persane, aceștia cruță locașul. Mai târziu, la venirea arabilor, se vor încheia diferite înțelegeri între aceștia și creștinii din Betleem. Biserica Nașterii Domnului trece în stăpânirea latinilor.
            De Crăciun în anul 1100, în Biserica Nașterii Domnului va fi încoronat rege Balduin de Flandra. Locașului i se vor face noi reparații, care au cuprins mozaicurile, acoperișul și tavanul acestuia. Până astăzi pot fi văzute fragmente din vechiul mozaic interior. În ciuda confruntărilor dintre arabi și cruciați, nu s-au produs pagube asupra bisericii. În 1515 Palestina a intrat sub dominația otomană.
            În timpul dominației otomane s-a adăugat în partea de sus, la ușa principală pe care se intră în biserică, un brâu de piatră, pentru a se împiedica accesul călare al necredincioșilor. Deasupra ușii se află cinci rânduri de blocuri din piatră, care umplu locul dintre arcada construită de cavalerii cruciați (secolul al XI-lea) și poarta mică din secolul al XVI-lea, ce poartă numele de „Ușa smereniei”.
            În anul 1869 a izbucnit un incendiu care a cuprins părți semnificative din interiorul bisericii. Mobilierul din peșteră a fost refăcut după această dată.




[1] Pr. David Pristavu, Betleem Biserica Nașterii, Ierusalim, 2008, p. 16.
[2] Ibidem, p. 21.
[3] Ibidem, p. 32.
[4] Ibidem, p. 40.



[i] Diac. Dr. Andrei-Mihai Zaieț, Ghidul pelerinilor în Țara Sfântă, Peninsula Sinai și Iordania, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2016,  pp. 131-135.






















LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Printfriendly

Sinpro

Totalul afișărilor de pagină