Darurile inimii
„Dragostea pe care o dăruim este singura pe care o
păstrăm” (Elbert Hubbard).
În această lume nebună-nebună în care
trăim, este mult mai ușor să treci ceva în contul propriu decât să faci un dar
din inimă.
Iar darurile făcute din inimă sunt
necesare mai ales în timpul sărbătorilor.
Cu câțiva ani în urmă, am început
să-mi pregătesc copiii să accepte faptul că în anul acela, Crăciunul va fi mai
sărac. Reacția lor a fost: „Da, sigur, mamă, am mai auzit asta și înainte!” Îmi
pierdusem credibilitatea pentru că le spusesem același lucru și cu un an
înainte, în timp ce treceam printr-un divorț. Dar atunci îmi dădusem osteneala
și folosisem încrederea la maximum. Găsisem chiar niște măsuri de finanțare
pline de imaginație ca să plătesc cadourile de Crăciun ale copiilor. Desigur,
anul acesta urma să fie diferit, dar copiii nu mă mai credeau.
Cu o săptămână înainte de Crăciun,
mi-am pus întrebarea: „Cu ce, din ce am, pot să fac Crăciunul acesta deosebit?”
În toate casele în care locuisem înainte de divorț, îmi făcusem timp să le
decorez. Învățasem să lipesc tapetul, să pun gresie și faianță, să cos perdele
și multe altele. Dar în casa pe care o închiriasem acum aveam puțin timp s-o
decorez iar bani, și mai puțini. În plus, eram furioasă pe casa asta urâtă, cu
covoarele roșu cu alb și pereții turcoaz cu verde. Refuzam să bag banii în ea.
În forul meu interior, glasul mândriei rănite striga: „Nu vom sta prea mult
aici!” Nimeni altcineva nu părea să fie deranjat de casă, cu excepția fiicei
mele, Lisa, care se străduia întotdeauna să-și facă din camera ei un loc
deosebit.
Era momentul să-mi pun talentul la
bătaie. L-am sunat pe fostul meu soț și i-am cerut să cumpere o anume cuvertură
de pat pentru Lisa. Apoi am cumpărat eu cearceafurile care să meargă cu ea.
În ajunul Crăciunului, am cheltuit 15
$ pe 4 l de vopsea. Am cumpărat și cele mai frumoase articole de papetărie pe
care le-am găsit. Scopul meu era simplu: aveam să zugrăvesc, să cos și să fiu ocupată
până la Crăciun ca să nu găsesc timp să-mi plâng de milă tocmai de sărbătoarea
aceasta atât de importantă pentru familie.
Seara le-am dat copiilor câte trei
seturi de rechizite și plicuri. La începutul fiecărei pagini scrisesem: „Ce îmi
place la sora mea Mia”, „Ce îmi place la fratele meu Kris”, „Ce îmi place la
sora mea Lisa” și „Ce îmi place la fratele meu Erik”. Copiii mei aveau 16, 14,
10 și 8 ani, și mi-a luat ceva timp să-i conving că vor fi în stare să găsească
măcar un singur lucru care le place la ceilalți. În timp ce ei scriau fiecare
în camera lui, eu m-am dus în dormitor să le împachetez darurile cumpărate de
la magazin.
Când m-am întors în bucătărie, copiii
terminaseră de scris. Numele erau și ele trecute pe plic. Ne-am îmbrățișat,
ne-am sărutat și ne-am urat noapte bună, și s-au dus la culcare. Lisei îi
dădusem voie – temporar – să doarmă cu mine, cu condiția să nu arunce vreo
privire iscoditoare până dimineața.
M-am pus pe treabă. Cu puțin înainte de zorii Crăciunului, am terminat de cusut perdelele, de zugrăvit și m-am dat un pas înapoi ca să-mi admir opera. Ia stai – de ce n-aș pune curcubee și norișori pe perete să meargă cu perdelele? Așa au apărut periile și pămătufurile mele de machiaj și la ora 5 eram gata. Prea obosită ca să mă mai gândesc că suntem o biată „familie descompusă” cum spun statisticile, m-am dus în dormitor și am găsit-o pe Lisa întinsă de-a curmezișul patului. Am decis că nu pot să dorm cu brațele și picioarele ei peste mine, așa că am luat-o încet în brațe și am dus-o ușor în camera ei. Când i-am pus capul pe pernă, m-a întrebat: „Mami, s-a făcut deja dimineață?”
„Nu, iubito, ține ochișorii închiși
până vine Moșul”.
M-am trezit dimineața cu o șoaptă
veselă la ureche: „Mami, e minunată!”
Mai târziu ne-am trezit cu toții și
ne-am așezat în jurul bradului și am deschis puținele cadouri împachetate. Apoi
fiecare copil a primit de la ceilalți cele trei plicuri. Am citit scrisorile cu
ochii în lacrimi și nasul curgând. Apoi am ajuns la scrisorile „mezinului”
familiei. Erik, la cei opt ani ai lui, nu se aștepta să audă nimic drăguț.
Fratele lui scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că nu-i e teamă de
nimic.” Mia notase: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că vorbește cu toată
lumea!” Lisa scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că se urcă în
pomi mai sus decât toți!”
Am simțit că mă trage cineva, ușor,
de mânecă, apoi o palmă micuță se făcu căuș lângă urechea mea și Erik îmi
șopti: „I-auzi, mami… n-am știut că mă plac!”
În perioadele cele mai grele,
imaginația și inventivitatea ne-au oferit cele mai frumoase clipe. Sunt acum
din nou pe picioarele mele din punct de vedere financiar și, între timp, am
petrecut multe Crăciunuri minunate cu sumedenie de daruri în jurul bradului…
dar când ne întreabă cineva care Crăciun ne-a plăcut cel mai mult, cu toții ne
gândim la acela.