Despre alcătuirea predicii: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

 

Despre alcătuirea predicii

Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

Conferință Gherla (Cluj)

Citare Grigorie Cristescu, Îndrumări omiletice:

o   Rugăciunea: „Rugăciunea întâi pe urmă predica. Întâi vorbești cu Dumnezeu, după aceea cu oamenii. Atunci vei ști să le vorbești. În rugăciune vei vorbi mai întâi despre tine și despre semenii tăi, în predică vei vorbi oamenilor despre Dumnezeu și negrăita Sa bunătate”.

o   Schița personală: „Fiecare predicator să se încălzească la focul vetrei lui. Este foarte important folosirea unui caiet în care să schițezi predica ta personală pentru că nici o pâine nu este atât de buna ca cea frământată în casa ta și rumenită în cuptorul tău”.

Comentarii Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon:

·         În schița predicii ne asigurăm o mică originalitate

·         Să nu considerați că sunteți total lipsiți de experiență (preoții tineri) => alungarea complexelor că nu sunteți buni predicatori.

·         Nimeni nu se naște predicator: „Poetul se naște, oratorul se construiește bucățică cu bucățică”.

·         De la schițe personale vom ajunge la un grad de originalitate mai mare de 50% sau 70%.

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce: Ieromonah Calnic Berger

 

Cinstind jertfa Domnului pe Cruce

 

Ieromonah Calnic Berger

 

Cum putem înțelege de ce a murit Hristos așa cum a murit? Care e sensul Vinerii Mari? Cinstesc oare creștinii astăzi această zi cum ar trebui?

Deși răspunsul la prima întrebare e amplu și profund, putem începe cu o perspectivă: apostolul Pavel schițează o paralele între primul om, Adam, și Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el îl numește „al Doilea Adam” (1 C 15, 22. 45). Părinții Bisericii, de exemplu sfinții Iustin Martirul și Irineu al Lyonului din secolul II, construiesc pe această temă, schițând paralele între primul Adam și al doilea Adam sau Adam „cel nou”, Hristos. Primul Adam e „fiul lui Dumnezeu” (Lc 3, 38), o creatură specială făcută după „chipul” lui Dumnezeu (Fac 1, 26), unind în sine lumea materială și cea spirituală. Noul Adam e prim excelență Fiul lui Dumnezeu, chipul întipărit al lui Dumnezeu (col 1, 15; Evr 1, 3), unind în El Însuși cerul și pământu, Necreatul și creatul. Primul Adam nu are tată omenesc – el fiind rădăcina umanității, fiindcă toți suntem născuți din Adam -, iar Noul Adam nu are nici el tată pământesc – el fiind rădăcina umanității înnoite, pentru că în Hristos toți sunt botezați, sau născuți din nou.

Prin întreaga sa viață, Noul Adam Hristos desface ceea ce a adus primul Adam, pentru a întări umanitatea în noul său început. Primul Adam, ispitit în grădină, a păcătuit; noul Adam, ispitit în pustie, n-a păcătuit. Primind întinderea mâinilor Evei spre pom în egoism, primul Adam a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, după care i-a făcut pe alții responsabili de cele întâmplate. Noul Adam și-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în jertfire de sine, și i-a iertat pe ceilalți pentru cele ce i-au făcut. Din coasta primul Adam a ieșit mireasa sa, Eva, în timp cel el se afla în somn adânc. Din coasta noului Adam a ieșit mireasa Sa, Biserica (ca sânge și apă – Euharistie și Botez) în timp ce El era în somnul morții. Fapta primului Adam, care a arătat neascultare ivită din egoism, o falsă autonomie, auto-conservare și chiar o mentalitate de tipul „supraviețuirii celui mai tare”, a dus la separarea de Dumnezeu și intrarea morții în lume. Toate acestea au fost răsturnate prin ascultarea lui Hristos „până la moarte” (Flp 2, 8), într-o renunțare la orice autoconservare, egoism și orice autonomie separată de Dumnezeu. În locul egoismului vechiului Adam stă jertfirea de sine totală și desăvârșită a lui Iisus Hristos, care au dus la învierea din morți și revărsarea Duhului Sfânt, la restaurarea omului într-o stare de nemurire plină de har.

Moartea lui Hristos pe Cruce e astfel actul definitiv care desființează moștenirea primului Adam. E punctul culminant al marii economii a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră și „ne deschide ușile raiului” prilejuind învierea noastră, unirea noastră cu Dumnezeu, îndumnezeirea noastră. „Aveam nevoie de un Dumnezeu întrupat, de un Dumnezeu omorât, ca noi să putem fi vii”, scria Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 28). Crucea e împlinirea și scopul Întrupării. Hristos n-a murit însă pur și simplu; a murit în umilire, în părăsire, în toată deplinătatea tragediei și groazei omenești. S-a identificat cu ce e mai rău în condiția umană; S-a făcut „blestem” pentru noi (Ga 3, 13). A primit toate acestea, nevinovat fiind, ca să ne elibereze din toate (Evr 4, 15; 9, 26-28). Acesta a fost marele Sau act de iubire și jertfire de sine.

Hristos n-a lăsat nimic nefăcut pentru mântuirea noastră. Lucru adevărat atât pentru omenire în general, cât și pentru fiecare om în parte. Depinde numai de noi să ne însușim darul Său. Dar după cum spune Domnul Însuși pentru asta e o singură cale: „Ia-ți crucea și urmează-Mi!” (Lc 9, 23).

Or aceasta n-ar trebui să înceapă oare prin cinstirea acestui mare eveniment, răstignirea lui Iisus Hristos, care ne-a adus mântuirea noastră? Cum se face atunci că creștinii de astăzi – de toate confesiunile – nu-și pot lua liber de la muncă sau școală în această zi unică, cea mai sfântă zi din an, în care e pomenită și cinstită pătimirea și moartea lui Hristos pentru mântuirea fiecăruia din noi? O dramă profund și spectaculoasă a avut loc în acea singură zi – și totuși lumea își vede mai departe de trebuirile ei, fără să o bage în seamă deloc.

Un autor american, protestantul David Rensberger, a publicat recent câteva reflecții foarte pătrunzătoare despre lipsa de respect față de Vinerea Mare în America. În acea zi, scrie el, se simte cu totul nelalocul lui în societate, normalitatea vieții de zi cu zi i se pare „ciudată, îndepărtată, aproape ireală” și se poate simți o ruptură spirituală între credincios și restul lumii. El exprimă bine sentimentele pe care le trăiesc și mulți ortodocși care caută să pătrundă mai adânc în slujbele din Vinerea Mare.

Mai face și o altă observație semnificativă: Vinerea Mare e necomercială. Nu se poate face bani în această zi – giganții media, de vânzări și publicitate nu au nimic de câștigat. Așa că o ignoră. Un singur punct poate fi adăugat: în societatea noastră de azi Vinerea Mare nu e zi liberă. E singura zi din an pentru care creștinul trebuie să facă sacrificiu ca s-o cinstească. Biserica noastră Ortodoxă ne cheamă să facem tocmai asta, pentru că Vinerea Mare e ziua cu cel mai strict post din an. „Nu mâncăm nimic în această zi a Răstignirii”, spune Tipicul. Chiar și azi, credincioșii evlavioși se vor strădui să nu mănânce până după Prohodul Domnului, sau măcar până după Vecernie.

Iisus S-a simțit părăsit pe Cruce. Cu excepția Mamei Sale și altor câțiva, toți prietenii, ucenicii și chiar mulțimile celor pe care-i vindecase, îi ridicase din moarte, îi iertare și învățase plecaseră toți de lângă El în clipele Sale pe Cruce. Și în cele din urmă s-a simțit părăsit și de Dumnezeu: „Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27,46). Dar Dumnezeu nu L-a părăsi pe Iisus. Nu ne părăsește nici pe noi. Așadar, nici noi să nu-L părăsim acum pe Iisus pe Cruce. Noi știm ceea ce ucenicii poate n-au înțeles atunci: că Iisus se va scula din morți, plin de Duhul Sfânt, într-un trup preaslăvit, spiritualizat, ca Dumnezeul-om. De aceea noi n-avem nici o scuză – trebuie doar să punem „cele dintâi pe locul dintâi” și să-I arătăm Domnului prin faptele noastre concrete recunoștința pentru ce a făcut El pentru noi pe Cruce. N-ar trebui oare să cuprindă asta și cinstirea deplină a acestei zile unice din an?

Să facem orice efort – ținând postul, lăsând deoparte orice altă preocupare și participând la toate sfintele slujbe – să ținem această zi, această singură zi din an, Vinerea Mare, sfântă așa cum și este. Scopul cinstirii Vinerii Mari e acela de a-I arăta lui Hristos recunoștința noastră pentru dragostea Lui, și dorința noastră fierbinte de a fi cuprinși între ucenicii Lui, pe care îi face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, purtători de Duh și asemenea lui Hristos, și care și-au luat crucea, iar pentru aceasta vor fi părtași Învierii Sale din morți[1].

---

[1]Ieromonah Calinic (Berger), Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi. Reflecții despre temeiurile creștine, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2012, pp. 62-66.

„Ce-i folosește omului Să câștige lumea întreagă…” (Marcu 8, 34-38; 9, 1) - Preot Prof. Dr. Constantin Necula

 

„Ce-i folosește omului

Să câștige lumea întreagă…”

(Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Preot Prof. Dr. Constantin Necula

Evanghelia din Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci ne pune înaintea sufletului nostru o chemare cu adevărat venită de la Dumnezeu: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”.

A urma lui Hristos într-o lume care nu vrea să-L recunoască drept Domn și Dumnezeu.

A urma lui Hristos în toate Golgotele Sale. A sta cu Hristos sub toate loviturile și sub toate huiduielile. A te răstigni cu El pe toate crucile înălțate pentru re-răstignirea Lui.

A urma lui Hristos-Împăratul, pășind peste stârvurile tuturor iadurilor, sfărâmând porțile incandescente care încorsetează nemurire.

A urma lui Hristos în întunecimea rece a mormintelor în care-i sunt aruncate toate învățăturile. A fi cu Hristos. Adică a fi cu Iubirea. Adică a fi cu Veșnicia și Stăpânul Veșniciei. „Cel ce voiește să vină după Mine…”

Hristos Domnul nu forțează sufletul nimănui. Cu discreție absolută Se îndreaptă spre toți orbii, surzii, muții, dăruind lumină, auz și cuvânt.

Dar când spui: „Da, Doamne. Sunt al Tău!”, toate ale tale trebuie să-L mărturisească. Pe toate Golgotele lumii[1].

 

---

[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Duminici în dar – Predici și gânduri, ed. „Cu drag”, Chișinău, 2013, pp. 198-199.

Predicatorul: Ștefan Zambo

 

Predicatorul

Ștefan Zambo[1]

Câteva cuvinte despre calitățile unui predicator într-o viziune neoprotestantă. Este interesantă și de luat aminte cum văd și cei de alte confesiuni persoana predicatorului, a omului care răspândește Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi teologi, diaconi, preoți, episcopi; pentru ei teologi și pastori.

„Predicarea Bibliei, proclamarea Evangheliei în puterea Duhului Sfânt este cea mai mare nevoie a omului de astăzi, cea mai acută cerință a societății contemporane. Chemarea de a împlini această nevoie este cea mai nobilă dintre chemările divine. Pentru a îndeplini bine o astfel de chemare este nevoie de cunoștințe, seriozitate, deprinderi specifice, perseverență, dedicare, călăuzire etc”[2].

Ca în orice meserie, și în cea de predicator se cer anumite calități care îl califică pe un om să devină slujitor al Cuvântului de la amvon. Aceste calități țin în primul rând de ce este predicatorul ca om și mai apoi de ceea ce știe și face. Iată câteva dintre cele mai importante:

-        Să fie născut din nou. Prima condiție este aceea de a-L cunoaște personal pe Dumnezeu, de a cunoaște personal harul divin, de a fi avut parte personal de regenerarea Duhului Sfânt, într-un cuvânt, de a fi născut de sus.

-        Să iubească pe Dumnezeu și sufletele oamenilor. Un om care nu-l admiră și iubește pe Dumnezeu nu poate fi slujitorul Lui. Un om care nu are dragoste și compasiune pentru cei care-l înconjoară nu se poate califica în a-i sluji. Apostolul Pavel spune: poți vorbi în limbi o mie, dacă nu ai dragoste, nu-ți ajută la nimic.

-        Să fie permanent cercetător al Bibliei. Cuvântul Domnului este însăși rațiunea pentru care există profesia de predicator. Un predicator care nu predică Cuvântul nu-și împlinește menirea. Pentru a putea prezenta Cuvântul complet și cu acuratețe, predicatorul trebuie să-și adâncească zilnic ființa în el.

-        Să fie un om al rugăciunii. Cunoașterea, harul, puterea, inspirația, reușita până la urmă, se obțin în genunchi. Cuvântul este de la Dumnezeu, chemarea este divină, Biserica este a lui Hristos, sufletele sunt ale Domnului, iar predicatorul este un crainic al cerului; poate el să-și împlinească menirea fiind deconectat de Sursă?

-        Să fie sănătos spiritual și fizic. Este cred evident pentru fiecare dintre noi că un om vicios nu se poate califica în slujba de predicator, chiar dacă cunoaște multe. De asemenea, un om care deși este un exemplu de moralitate nu este în stare să se exprime coerent, nu poate fi învățătorul altora. O sănătate fizică bună, o înfățișare agreabilă, o voce puternică, sunt calitățile de dorit pentru un predicator.

-        Să fie chemat de Dumnezeu! Pot fi spuse multe despre importanța și necesitatea chemării. Numai două vorbe însă aici: înțelegerea și conștientizarea chemării dă forță lucrătorului, și de asemeni, chemarea aduce cu sine harisme speciale din partea Domnului pentru împlinirea lucrării Sale.

Completând enumerarea de adineauri, trebuie spus că un predicator, pentru a fi eficient în

lucrarea sa, trebuie să fie un om smerit, curat, încrezător, dispus să învețe și dependent de Duhul Sfânt.

            Domnul îi folosește doar pe cei umili. Un om al lui Dumnezeu spunea: „nu te considera egalul lucrării pe care o faci”, dacă ești la o anumită dată într-un anumit loc în vie, este pentru că așa a ales Stăpânul, deci bucură-te tremurând, cum spune Scriptura. Apoi, să nu uităm că lucrarea de predicare este dumnezeiască. Dumnezeu este sfânt în toate atributele și lucrările Sale și așa este și Cuvântul Său. Cuvântul lui Dumnezeu este sfânt și sfințește, iar pentru a fi slujitorii lui este de neapărată nevoie de o viață despărțită de păcat. E. Sargent, știind acestea, se ruga așa: „Isus [Iisus], Mântuitorul meu, în comportamentul meu/ Ajută-mă să fiu ca Tine;/smerit și sfânt, iubitor și blând,? Răbdător și curat ca Tine!”.

            Potrivit Pildei semănătorului, inima trebuie să fie bună și curată ca să poți aduce roadă (Lc. 8, 15).

            Și, inima predicatorului trebuie adânc pătrunsă de mesajul său și să crească cu tărie în puterea și actualitatea Cuvântului lui Dumnezeu pe de-o parte, iar pe de alta, trebuie să admită că în slujire va avea parte de greutăți și eșecuri. Vor fi poate unii în jurul tău care nu vor înțelege chemarea sa, vor fi alții care nu-i vor aprecia întotdeauna munca. Nu trebuie să se lase pradă descurajării și depresiilor, mai toți slujitorii Domnului au avut parte și de momente delicate. Predicatorii au însă asigurarea că Mântuitorul este cu ei în toate zilele, până la sfârșit (Matei 28, 20).

            De asemenea, predicatorul trebuie să fie mereu preocupat de perfecționarea sa. Un slujitor al evangheliei care a încetat să mai învețe ar trebui să înceteze să-i învețe pe alții.

            Și în fine, predicatorul trebuie, în munca sa, să se sprijine nu pe calitățile sale, ci pe puterea, prezența și lucrarea Duhului Sfânt. Despre Spurgeon, supranumit prințul predicatorilor, se spune că atunci când urca treptele amvonului mereu repeta în gândul său: „cred în puterea Suhului Sfânt, cred în puterea Duhului Sfânt, cred în puterea Duhului Sfânt…” (1 Tes. 1, 5). Dependența de Duhului Domnului, dorința sinceră de a glorifica Sfânta Treime și entuziasmul în munca de mântuire a unora, iată câteva dintre ingredientele de bază pentru reușita în munca grea, necesară și binecuvântată de predicator[3].

 

---

[1] Autorul este un Pastor Baptist.

[2] Ștefan Zambo, Ajutor pentru predicatori, ed. CLC România, 2010, p. 7.

[3] Ibidem, pp. 25-27.

Conținut nou pe blogul dedicat orei de Religie: Cum arată o biserică

 

https://religieinscoala.blogspot.com/2022/09/cum-arata-o-biserica-religie-ortodoxa.html

https://religieinscoala.blogspot.com/2021/10/cum-arata-o-biserica-clasa-i-puzzles.html