vineri, 26 noiembrie 2021
miercuri, 24 noiembrie 2021
Ieremia
Ieremia
Ieremia s-a născut cu
probleme fizice, cu probleme de înțelegere și cu o boală cronică ce îi lua
puțin câte puțin din viață. Chiar și așa, părinții lui încercaseră să-i ofere o
viață cât mai normală și l-au trimis la școala primară „Sfânta Tereza”. La 12
ani, Ieremia era în clasa a doua, fiind incapabil să învețe. Învățătoarea lui,
Doris, era tot timpul deranjată de el. Se răsucea în scaun, îi ieșea salivă din
gură și scotea gemete. Câteodată vorbea atât de clar, încât se părea că o rază
de lumină a pătruns în mintea lui încețoșată, dar, de cele mai multe ori,
Ieremia o făcea pe învățătoare să se simtă prost. Într-o zi, i-a sunat pe
părinți și i-a chemat la școală să vorbească despre Ieremia. În timp ce
părinții se așezau încet pe scaune în clasa goală, Doris le-a zis: „Ieremia ar
trebui de fapt să fie într-o școală de copii specializată pe probleme pentru
cei ca el, nu este bine ca el să stea într-o școală unde copiii nu prezintă
probleme de învățare, mai ales că este o diferență mare între el și ceilalți
copii din clasă”. Mama lui Ieremia a început să plângă, în timp ce soțul ei
spunea: „Nu este nici o școală de acest gen prin apropiere, suntem siguri că
lui îi place aici”. Doris a meditat pentru o vreme după ce au plecat ei, ar fi vrut
să nu fie atât de dură cu ei. Până la urmă, Ieremia nu avea decât o boală
cronică, dar nu era drept să-l țină în clasă. Ea avea 18 elevi pe care trebuia
să-i învețe, iar Ieremia le distrăgea atenția, în plus, niciodată nu avea să
învețe să citească sau să scrie. La ce bun să pierzi atât încercând?
În timp ce să gândea
ala situația asta, a avut un sentiment de vină: „Oh, Doamne, uite-mă cum mă
plâng de problemele mele care nu sunt nimic în comparație cu durerea acestor
oameni! Te rog, ajută-mă să fiu mai răbdătoare cu Ieremia!” Și din acea zi, a
făcut eforturi să nu bage în seamă gemetele lui Ieremia. Într-o zi, Ieremia s-a
dus până la catedra ei, târându-și după el piciorul bolnav. Apropiindu-se de
ea, i-a spus: „TE IUBESC!” Și a zis atât de tare încât toți copiii din clasă au
auzit. Au început să râdă pe ascuns. Fața lui Doris era roșie de rușine și
bâlbâindu-se i-a zis: „E foarte frumos, Ieremia, dar acum du-te la locul tău,
te rog”. Primăvara se apropia și copii, emoționați vorbeau despre Paște.
Doris le-a spus
povestea morții și învierii Domnului Iisus și despre renașterea naturii
primăvara, a dat câte un ou mare de plastic fiecărui copil și le-a spus: „Vreau
să luați acasă ouăle astea și să mi le aduceți mâine înapoi cu ceva înăuntru
care să reprezinte o nouă viață, ați înțeles cu toții?” „Da”, au răspuns
emoționați. Toți, mai puțin Ieremia, el doar a ascultat cu atenție și ochii lui
nu au privit în altă parte decât la fața învățătoarei. În mod curios, de data
aste nu mai gemuse. Să fi înțeles oare povestea morții și învierii Domnului
Iisus? O fi înțeles tema pe care le-o dăduse învățătoarea pentru a doua zi? A
doua zi de dimineață, 19 elevi erau în clasă, zâmbind și vorbind, în timp ce
lăsau fiecare ouăle la catedră într-un săculeț de pânză. După ora de
matematică, era timpul să deschidă ouăle. În primul ou, Doris a găsit o floare.
„Oh, da, o floare este semnul unei vieți noi, când plantele încep să crească
înseamnă că a venit primăvara”. O fetiță a ridicat mâna și a zis: „Hei, este al
meu”. Următorul ou avea un fluture de plastic care părea real. Doris l-a
ridicat și a spus: „Cu toții știm că omida se schimbă: crește și se transformă
într-un fluture frumos și asta este într-adevăr tot o nouă viață”. Micuța
Judith a strigat cu mândrie: „acesta este al meu”. Atunci Doris a deschis cel
de-al treilea ou. A rămas surprinsă. Oul era gol!
S-a gândit: „Cu
siguranță este al lui Ieremia care bineînțeles că nu a înțeles instrucțiunile”.
Ca să nu-l facă de rușine pe Ieremia, a luat oul și l-a pus încet alături pe catedră
și tocmai voia să scoată alt ou când, deodată, Ieremia a strigat; „Nu vorbiți
și despre al meu, doamna învățătoare?” Doris i-a răspuns: „Dar, Ieremia, oul
tău este gol!” Ieremia a privit-o drept în ochi pe învățătoare și i-a spus cu
blândețe: „DA; DAR ȘI MORMÂNTUL DOMNULUI IISUS ERA GOL!” Timpul parcă s-a oprit
în loc până să mai zică ceva învățătoarea. Doris l-a întrebat: „Tu știi de ce
era gol mormântul?” „Da!, a exclamat Ieremia, Domnul Iisus a fost crucificat și
pus într-un mormânt, iar Tatăl lui l-a înviat!” Clopoțelul a sunat de pauză. În
timp ce copiii ieșeau alergând în curte, Doris a început să plângă. O trecuse
un fior cutremurător. Trei luni mai târziu, Ieremia a murit. Toți cei prezenți
la înmormântare au fost surprinși să vadă 19 ouă pe mormântul lui Ieremia.
Toate erau goale.
Fie ca viața noastră
să însemne o continuă renaște a lui Iisus[1].
[1] Humberto A. Agudelo
C., Vitamine zilnice pentru suflet,
vol. 6, ed. Pauline, București, 2006, pp. 54-59.
duminică, 21 noiembrie 2021
Intrarea în biserică de Zorica Lațcu
Intrarea în biserică
de Zorica
Lațcu
Așa Te vede duhul meu,
Stăpână:
Te duce Ana, Maica-Ta de
mână.
Cum urci cu pași mărunți
pe sfânta scară,
În ochi porți cerul
nopților de vară
Și părul Tău e caer de
lumină.
Smerit în rugă, trupul mic
se-nclină
Și fața de copil așteaptă
harul.
Ca să-Ți picteze slava,
iconarul,
Topit-a-n flăcări vechea
lui comoară,
A prefăcut-on pulbere
ușoară
Și pata de argint a hainei
Tale,
A încrustat-o-n raze ca în
zale.
În juru-Ți focul curge, ca
o apă.
Cu frăgezimi de mugur care
crapă,
Mânuța poartă lujerul de
floare,
Iar Sfântul Duh, în
fâlfâiri ușoare,
Cu vraja curăției și a
milei,
s-a așezat pe umărul
copilei.
Din norii albi și moi ai
înălțimii,
Cuminți, îți ies în cale
Heruvimii.
În cuviință mare, iconarul
Cu fie de-arnici
a-ncondeiat chenarul,
Iar sus de tot, pe cea din
urmă treaptă,
Potirul sfânt al jertfelor
Te-așteaptă[1].
Când și de ce trebuie să îngenunchem În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii? Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula
Când
și de ce trebuie să îngenunchem
În
timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?
Pr.
Prof. dr. Nicolae D. Necula
Slujbele divine ortodoxe sunt
însoțite de ritualuri, ceremonii sau acte de cult prin care slujitorii
bisericești și credincioșii își exprimă evlavia, respectul și adorarea față de
Dumnezeu Cel în Treime lăudat și cinstirea față de sfinți. Ele constituie forme
exterioare de manifestare a credinței și fac parte din structura acestor
slujbe, fiind, de cele mai multe ori, forme văzute prin care, în mod nevăzut,
mijlocim harul și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră.
Aceste acte liturgice au dobândit în
timp semnificație simbolică, relevată de scopul sau rostul slujbei respective.
Dintre actele liturgice cele mai însemnate amintim: ridicarea mâinilor în
timpul rugăciunii, mai ales atunci când invocăm harul Sfântului Duh,
binecuvântarea, ca semn văzut prin care sfințim lucrurile sau persoanele și
cerem ajutorul lui Dumnezeu, îngenuncherile în fața sfintelor icoane și moaște
sau la anumite momente îndătinate ale rugăciunii particulare sau în comun,
metaniile, mică și mare, ca semn de smerenie sau umilință în fața puterii
divine, ca act de pocăință și ispășire a păcatelor și ca formă de preamărire a
lui Dumnezeu și de cinstire a sfinților, sărutarea și atingerea de obiectele
sfințite, facerea semnului sfintei cruci, ca formă de exprimare a credinței în
Sfânta Treime și de cinstire a Ei, vohoadele sau procesiunile din cadrul unor
slujbe cum ar fi: vohodul mic și vohodul mare de la Sfânta Liturghiei,
scoaterea sfintei cruci la cele două sărbători ale ei, 14 septembrie ș Duminica
a treia a Sfântului și Marelui Post, la sfârșitul utreniei, scoaterea sfintei
cruci la slujba deniei de joi seara, după citirea Evangheliei a V-a, scoaterea
Sfântului Epitaf la vecernia de vineri din Săptămâna Patimilor și mai ales
înconjurarea bisericii cu el, după cântarea Prohodului, înconjurarea bisericii
la sfințirea ei, ieșirea în procesiune la slujba Învierii sau la sfințirea Apei
celei mari de la Bobotează, înconjurarea bisericii cu sicriul care poartă
trupul neînsuflețit al slujitorilor bisericești, după slujba înmormântării,
înconjurarea bisericii cu racla sfântului care sălășluiește acolo, cu prilejul
hramului s.a.
Toate aceste acte și ceremonii au
semnificație deosebită în viața liturgică și reprezentativă pentru credincioși
clipe de intensă trăire duhovnicească, creând o atmosferă de comuniune
apropiată și directă cu Dumnezeu și sfinții. De aceea, ele se bucură de o
participare tot mai numeroasă din partea credincioșilor, constituind, de cele
mai multe ori, frumusețea sau specificul unor slujbe și sărbători.
Dintre numeroasele acte de cult, care
însoțesc slujbele divine, îngenuncherile ocupă un loc central în viața
liturgică și în practicarea ei de către slujitori și credincioși. Îngenuncherea
este un act de smerenie în fața lui Dumnezeu și o formă văzută de adorare a lui
Dumnezeu și de cinstire a sfinților. Prin poziția sa de creatură a lui
Dumnezeu, omul simte nevoia să-și arate această dependență a lui față de
Creator și să-și exprime nimicnicia sa în fața Atotputernicului Dumnezeu.
Îngenuncherea în fața lui Dumnezeu provine și din conștiința stării de
păcătoșenie a omului, cerând iertarea, mila și îndurarea puterii dumnezeiești.
Îngenuncherea a constituit aproape în toate religiile forma de adorare a
divinității. Dacă simțim nevoia să ne plecăm cu respect în fața
personalităților marcante ale unui neam sau ale omenirii, cu atât mai mult
simțim nevoia, în calitate de credincioși, să ne plecăm în fața lui Dumnezeu,
de la Care „vine toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”, cum spune o
frumoasă rugăciune a Bisericii[1],
recunoscându-L prin aceasta în calitatea Sa de creator și proniator.
Iată de ce și în cultul creștin,
îngenuncherea a constituit din totdeauna o formă esențială de manifestare a
adorării lui Dumnezeu și cinstirii sfinților, fiind legată de multe din
momentele de rugăciune din cadrul cultului divin. Lăsând la o parte celelalte
slujbe divine, în care îngenuncherea este practicată, vom rămâne în cadrul
Sfintei Liturghii, care este centrul cultului divin public și slujba cea mai
frecventată de credincioși, arătând momentele la care trebuie să îngenunchem și
semnificația lor.
În legătură cu aceasta, trebuie să
spunem că ar fi de dorit ca toți credincioșii să fie prezenți în biserică
înainte de începerea Sfintei Liturghii, ocupând un loc în sfântul locaș și
rămânând acolo cât durează sfânta slujbă care, în ciuda unor afirmații
neîntemeiate, nu este lungă. Dacă nu avem timpul necesar sau posibilitatea să
participe și la utrenie sau slujba de dimineață, prezența la Sfânta Liturghie
devine o necesitate și obligație de suflet, fără să ne ia timp prea mult. Am
spus lucrul acesta pentru că, de obicei, prima îngenunchere, când intrăm
într-un locaș de cult, este în fața sfintelor icoane, la ritualul închinării în
fața lor. Pentru a nu tulbura liniștea și ordinea din timpul Sfintei Liturghii,
prin închinarea și îngenuncherea la sfintele icoane, este de dorit ca momentul
începerii slujbei să ne găsească la locurile noastre.
Sfânta Liturghie trebuie ascultată în
poziție cuviincioasă. Cea mai recomandată și mai potrivită ar trebui să fie cea
în picioare, care presupune și o atenție mai mare și o angajare mai eficientă
în lucrarea sfântă care se săvârșește. Ședea pe scaun sau în bănci dă, de cele
mai multe ori, impresia unei oarecare nepăsări în fața lui Dumnezeu. Totdeauna
când vorbim cu cineva și cu atât mai mult cu un superior, stăm în picioare. De
aceea, pe Dumnezeu, Care este Stăpânul nostru, al tuturor și de la Care cerem
ajutorul și sfințenia, nu-L putem ruga decât stând în picioare în fața Lui.
Cazurile binecuvântate, în care persoane în vârstă și neputincioase, bolnave
sau cu infirmități sau uneori copiii stau joc, fac excepție de la această
regulă. Dar nu putem generaliza șederea pe scaun sau bănci pentru întreaga
asistență, mai ales în timpul rugăciunii; pentru creștinul ortodoxă este o
impietate să-L rogi pe Dumnezeu stând jos. Desigur că sunt momente în care
putem să ne așezăm pe un scaun sau canapea ori bancă, așa cum ar fi citirea
pericopei de Apostol, rostirea predicii, dar rugăciunile și cântările nu le
putem rosti stând jos.
Există o altă atitudine a unor credincioși
care participă la Liturghie, stând tot timpul în genunchi, ceea ce nu este
corect. Am văzut la unele biserici femei sau grupuri de femei care stau tot
timpul slujbei așezate, dar nu într-o poziție de îngenunchere corectă, ci mai
degrabă într-una de relaxare și comoditate, care nu se deosebește decât foarte
puțin de șederea pe scaun sau în bancă. Îngenuncherea, așa cum arată și numele
actului, înseamnă a sta în genunchi sau pe genunchi păstrând poziția
trunchiului verticală, în atitudine de respect, fără să-ți lași greutatea
corpului pe gambe, cum obișnuiesc musulmanii. Dar poziția îngenuncheată pentru
toată durata Sfintei Liturghii nu se recomandă, fiindcă această slujbă nu este o
slujbă de pocăină sau de penitență, ci de bucurie și jubilare. În ea Îl vedem
și Îl primim pe Hristos Cel jertfit și înviat. Cu fiecare Liturghie face un pas
către Împărăția lui Dumnezeu, care este „dreptate și pace și bucurie în Duhul
Sfânt” (Romani 14, 17). Exercițiul
pocăinței nu se face în timpul Sfintei Liturghii, care are cu totul alt scop și
caracter, ci separat de ea. De aceea, există doar câteva momente care reclamă
îngenuncherea credincioșilor, ținând cont de semnificația acestora în cadrul
Sfintei Liturghii.
Cel
dintâi moment pentru îngenunchere îl constituie vohodul
cel mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie în procesiune, în prima parte a
liturghiei, numită a catehumenilor, în timp ce se cântă antifonul al treilea,
adică Apărătoare Doamnă, Fericirile sau Troparele. Îngenuncherea este cerută de
simbolismul acestei procesiuni. Ea simbolizează ieșirea Mântuitorului la
propovăduire și începutul activității Sale publice, după ce a fost botezat în
Iordan și Tatăl L-a mărturisit ca Fiu; Sfânta Evanghelie cuprinde viața și
activitatea Mântuitorului, întruchipează acum pe Hristos Însuși. Preoții
slujitori și credincioșii se închină și îngenunchează ca înaintea lui Hristos.
Lumina purtată înainte simbolizează lumina învățăturii lui Hristos, iar cei
care poartă luminile reprezintă pe profeții Vechiului Testament, care L-au vestit
pe Mântuitorul și, în special, pe Sfântul Ioan Botezătorul.
Al
doilea moment de îngenunchere este citirea Sfintei
Evanghelii, care poate fi ascultată și în picioare. Cuvântul „drepți”, din
îndemnul „Înțelepciune, drepți să ascultăm Sfânta Evanghelie!”, nu înseamnă
neapărat că atunci trebuie să stăm în numai în picioare. Îndemnul este mai
degrabă o atenționare că, în timpul citirii Sfintei Evanghelii, nu trebuie să
stăm jos, în strană pe podea sau în alt loc, în poziție de nepăsare, ci să fim
cu atenție și respect. Ea nu interzice însă șederea în genunchi care este semn
de și mai mare atenție sau respect. Îngenuncherea a luat naștere tocmai din
acest respect și socotesc că este bine să ascultăm în genunchi Sfânta
Evanghelie, cum fac majoritatea credincioșilor.
Al
treilea moment de îngenunchere este vohodul cel mare sau
ieșirea cu Cinstitele daruri. El simbolizează pe de o parte alaiul intrării
Mântuitorului în Ierusalim, îndreptându-Se spre jertfă, Sfânta Masă și altarul închipuind
grădina în care a fost săpat mormântul, iar sfântul antimis mormântul însuși.
Vohodul cel mare simbolizează și alaiul de îngropare a Domnului sau ducerea
trupului Său de la Golgota la mormânt. Având în față Cinstitele Daruri, care
vor deveni Trupul și Sângele Mântuitorului, credincioșii îngenunchează cu
respect în fața lor.
Dar
momentul cel mai important pentru îngenunchere este cel al
sfințirii și transformării darurilor de pâine și de vin în Trupul și Sângele Domnului, după ce se
rostesc cuvintele de instituire a sfintei euharistii. „luați, mâncați” și „Beți
dintru acesta toți”, când la strană se cântă „Pre Tine Te lăudăm”. Este
momentul central al Sfintei Liturghii, când preotul rostește epicleza, adică
rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt care preface darurile de pâine și vin în
Trupul și Sângele Domnului sau Sfânta Împărtășanie, după care și preotul
îngenunchează. Îngenuncherea la cuvinte de instituire ca și la Axion nu sunt
îndreptățite. Ele sunt influențate din cultul altor Bisericii sau confesiuni.
Cât privește rugăciunea Tatăl nostru, având în vedere că este cea mai
importantă din întreg cultul nostru, o putem rosti sau cânta și stând în
genunchi.
Însoțind participarea noastră la
Sfânta liturghie cu aceste acte de cult, ca semne de evlavie, respect, adorare
pentru Dumnezeu și cinstire pentru sfinți, facem mai eficientă prezența și
angajarea noastră la săvârșirea cele mai de folos slujbe care se săvârșește
pentru noi în biserică[2].
[1] Liturghier, Editura Institutului Biblic
și de Misiune ortodoxă, București, 1995, p. 174.
[2] Pr.
Prof. dr. Nicolae D. Necula, „Când și de ce trebuie să îngenunchem în timpul
săvârșirii Sfintei Liturghii?” în Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică,
vol. I, ediția a II-a, ed. Trinitas, București, 2014, pp. 91-97.
Valentine`s Day - Pr. Prof. dr. Viorel Sava
Valentine`s Day
Una dintre „binefacerile” pe care
le-am dobândit, începând cu decembrie 1989, a fost importul de
pseudo-spiritualitate, pe care mulți dintre reprezentanții generației tinere
și-au însușit-o cu multă ușurință. Occidentul care ne fascinează – și are cu ce
să ne fascineze - devenit pentru multe
domenii sursa de împrumut, măsura lucrurilor, modelul care se copiază, se
multiplică mai ales în țările est-europene, care au suportat jugul și umilința
sistemului comunist. Occidentul a devenit „Canaanul”, pământul „făgăduinței”
sau „țara unde curge laptele și miere”. Când este vorba de tehnică,
civilizație, confort, muncă, responsabilitate, corectitudine etc., viziunea se
apropie de realitate. Dar când este vorba de spiritualitate, lucrurile stau altfel.
Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care nu mai preocupă pe mulți occidentali.
Viața duhovnicească a fost închisă în biserică, biserica însăți fiind închisă.
Scriptura nu mai corespunde generațiilor actuale, așa încât a fost stocată în
arhivă, alături de colecțiile de copleșitoare valoare a operelor Sfinților
Părinți și Scriitorilor bisericești. Toate acestea dezvăluie un nivel spiritual
căruia generațiile aflate la cumpăna dintre milenii încearcă să-i facă față și
să-i răspundă. Cum? Consumul de alcool, de tutun, de droguri, de muzică
neinspirată, întâlnite în rândul generației tinere și chiar foarte tinere este
o reacție și un răspuns la criza spirituală din ce în ce mai accentuată. Studii
de specialitate realizate în Occident au arătat că cele menționate mai sus nu
sunt numai refugii ale trupului, ci și ale spiritului uman neîmplinit și
nesatisfăcut. Mai pot fi adăugate și altele, precum: violența, pornografia,
coafuri și vestimentație din cele mai ciudate etc. Toate acestea au fost
importate și însușite cu lăcomie de
mulți români în această perioadă de binecuvântare și blestem din ultimele două
decenii.
Mai nou, importăm sărbători. Și
curios este faptul că, într-o țară unde Ortodoxia oferă sărbători multe și cu
bogăție inegalabilă, se face import din calendarele altor Biserici și
confesiuni. O astfel de sărbătoare este
cea închinată Sfântului Valentin.
Sărbătoarea Sfântului Valentin,
cunoscută și sub numele de ziua
îndrăgostiților (14 februarie), este o sărbătoare care mobilizează un mare
număr de oameni și care face mult zgomot pe străzi, în cluburi, discoteci, în
alte locuri și instituții din aceeași familie. În Vest, acolo de unde ea s-a
impus, sărbătoarea Sfântului Valentin a pierdut mult din caracterul ei sacru,
încât nu mai este un eveniment al Bisericii. Ea îmbracă un aspect eminamente
comercial. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, trebuie să vedem, mai
întâi, cine este acest sfânt.
Sfântul Valentin a trăit în secolul
al II-lea și a sfârșit ca martir. El este cinstit în Biserica Romano-Catolică.
În Martirologiul roman figurează doi
martiri la data de 14 februarie: unul, preot roman, martirizat pe Via Flaminia,
se pare, î timpul domniei lui Claudius, iar celălalt, episcop de Terni, care a
fost martirizat la Roma și ale cărui moaște au fost transferate la Terni. Unii
sunt de părere că ar fi vorba de una și aceeași persoană. Viața lor nu
menționează faptul că ei ar fi avut iubite sau soții. După unii, Sfântul
Valentin ar fi fost ales ca patron al îndrăgostiților în baza unei presupuneri
potrivit căreia în această zi se împerechează păsările. După alții, ziua
îndrăgostiților este o formă de supraviețuire a unor festivități dedicate
sărbătorii romane Lupercalia. Sigur însă este faptul cp această zi, a celor
îndrăgostiți, nu are nici o legătură cu cinstirea martirilor romani[1].
În sinaxarul ortodox întâlnim doi
sfinți mucenici cu numele Valentin, unul sărbătorit pe 24 octombrie[2], iar
altul pe 24 aprilie[3].
Despre el, sinaxarul spune că îndeplinea funcția de diacon în Biserica din
Ierusalim și că era un „bătrând înțelept și ascuțit la minte, care știa pe de
rost Sfânta Scriptură”. El a fost martirizat cândva între anii 305 și 311,
împreună cu alți unsprezece creștini[4].
În prezent, manifestările din ziua de
14 februarie nu nici o legătură cu viețuirea unuia sau altuia dintre sfinții
amintiți. Ele nu au legătură nici cu cinstirea sfinților, ci sunt, mai curând, acte prin care numele sfinților și sfinții
înșiși sunt batjocoriți. În plus, manifestarea sentimentelor de iubire
între tineri, în public, manifestări ce nu reflectă iubirea curată, care nu
trece, ci doar pornirile trupești nestăpânite, sunt stări de lucruri anormale,
condamnate de morala creștină. Căsătoriile pentru o zi, încurajate, susținute
și realizate cu participarea unor persoane și personalități ale vieții
administrative și politice, lovesc instituția familiei și agresează pe
iubitorii valorilor morale și ai vieții sfinte. În cele din urmă, concursurile
organizate în această zi de instituții și organisme implicate în viața socială
și cu responsabilitate față de aceasta, la care participă „cupluri de
îndrăgostiți” recompensate cu nopți petrecute la hoteluri, case de oaspeți sau
în locuri retrase, arată că păcatul, pată a întunericului, este săvârșit la
lumină și în văzul tuturor. Impactul pe care toate acestea îl au asupra
privitorului este unul dintre cele mai dăunătoare din punct de vedere moral.
Căsătoria este un act sfânt care sfințește iubirea dintre doi tineri. Ea nu
presupune și nu îngăduie, în manifestările ei intime, repetiția sau antrenamentul.
Cel mai bun antrenament este abstinența și curăția oferite ca dar celuilalt în
ziua nunții. Ce dar din lumea aceasta le-ar putea întrece pe acestea?
Contestarea, respingerea și
necinstirea sfinților au cunoscut forme variate de-a lungul timpului, forme de
la cele mai simple, până la cele mai complexe și mai grave. Pasivitatea în fața
vocației pentru sfințenie, pe care o are persoana umană încă din momentul
creației, este una dintre aceste forme. Omul a fost făcut după chipul lui
Dumnezeu și este chemat să ajungă la asemănarea cu El. Neîmplinirea acestei vocații este refuzul de a trăi în viața această
după modelul sfinților, iar în veacul viitor împreună cu ei.
Respingerea sau chiar batjocorirea
icoanelor sfinților care au plăcut lui
Dumnezeu din fiecare neam, neîmplinirea datoriilor creștinești în zilele de
sărbătoare prin participarea la serviciile divine oficiate în sfânta Biserică,
înlocuirea modelelor sfinte, oferite în chip desăvârșit de sfinți și copleșitor
de Hristos, cu modele oferite de cinematografie, de spectacole comerciale, de
seriale, interminabile, mâncătoare de timp, din timpul dat nouă de Dumnezeu în
vederea agonisirii mântuirii, seriale lipsite de teme ziditoare și de
consistență, modele care propagă violența, sexualitatea, ura și altele asemenea
acestora ca stări de normalitate sunt tot atâtea forme prin care sfinții sunt
„izolați” în ceruri, împreună cu modelul lor de viețuire plăcut lui Dumnezeu.
Manifestările întâlnite în prezent de
ziua Sfântului Valentin prezentate cu dărnicie și cu insistență de mass-media,
sunt manifestări tipic păgâne. Din acest punct de vedre, sfârșitul mileniului
II constituie un regres.
În primele secole creștine, când
manifestările semnalate mai sus erau foarte frecvente, biserica a răspuns cu
metode și mijloace adecvate. Vom da numai două exemple în acest sens: în a doua
jumătate a secolului al IV-lea, când tot Răsăritul creștin s-a fixat și s-a
generalizat prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie, sărbătoare ținută
până atunci pe 6 ianuarie, odată cu Bobotează Domnului, s-a fixat și data altor
sărbători care reactualizează evenimentele din viața pământească a
Mântuitorului.
Astfel, pe 1 ianuarie a fost fixată
sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, dată la care păgânii sărbătoreau pe
Ianus, zeul păcii și al războiului și începutul anului, la care se adaugă
sfârșitul sărbătorii Saturnaliilor. În unele părți se sărbătoreau Brumaliile,
în cinstea zeului Bachus, iar în altele se ținea sărbătoarea numită Vota, în
cinstea zeului Pan, zeul pădurilor. Toate aceste sărbători erau însoțite de
ospețe, petreceri zgomotoase, jocuri și obiceiuri indecente și imorale.
Acestora Biserica le-a contrapus postul[5].
Deși sărbătorile închinate
Mântuitorului sunt zile de negrăită bucurie, motiv pentru care postul, ca act
penitențial, nu este îngăduit, Biserica primelor secole a rânduit post în ziua
de 1 ianuarie, ca una act de identificarea pentru creștini, ca mijloc de
înduhovnicire a zilei respective și ca o atenționare pastoral-misionară pentru
cei care, atunci sau acum, aici sau pretutindeni, denaturează sensurile profund
duhovnicești ale sărbătorilor. Atitudinea Bisericii a fost și mai directă și
mai categorică atunci când situațiile au cerut-o. În secolul al VII-lea, când
manifestările păgâne mai aveau încă loc, în canonul 62 al Sinodului Trulan se
precizau următoarele: „Așa-zisele
Calende și cele numite Vota și cele chemate Brumalia… voim ca de îndată
să fie scoase din viețuirea credincioșilor. Lepădăm și dansurile publice… ca
necuviincioase, ca putând provoca multa pagubă și vătămare… nici să nu se
strige numele blestematului Dionissios (Bachus) când se strivesc strugurii în
teascuri… De aceea, cei ce de acum înainte, după ce au fost puși în cunoștință,
poruncim ca aceștia, dacă ar fi clerici să se caterisească, iar dacă ar fi
laici să se afurisească”[6].
Cam în același mod a procedat
Biserica și în cazul sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, care coincidea cu
sărbătoarea păgână a Trandafirilor (Rosalia) care, ca și celelalte păgâne
amintite, se preta la manifestări imorale. Aici Biserica a păstrat denumirea
sărbătorii, în special pentru creștinii proveniți dintre păgâni, dar a înnoit
fundamental sensul și conținutul ei[7].
Cu referire la sărbătoarea Sfântului
Valentin (14 februarie), se impune să facem următoarele precizări:
Mai întâi, atunci când se importă
valori culturale și spirituale, trebuie să se importe ceea ce este creator și
necesar, și nu ceea ce se oferă. Manifestările lumești puse în relație cu ziua
de cinstire a unui sfânt care și-a vărsat sângele pentru Hristos și pentru
Evanghelie constituie un act de batjocorire a celor ce s-au sfințit și a
sfințeniei la care suntem chemați. Față de aceasta, cuvântul Sfintei Scripturi
este cât se poate de clar și categoric: „nu vă amăgiți fraților, spune
Scriptura, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.
Relația trupească, chiar și atunci
când este pusă în relație cu sărbătoarea unui sfânt, numit cu ușurință și cu
păcat patronul și ocrotitorul
îndrăgostiților, este păcat, desfrânare, despre care Sfântul Pavel spune că
închide ușile împărăției lui dumnezeu „Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moșteni împărăția
lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Iubirea nebinecuvântată prin Taina Nunții
este păcat, iar sfinții nu încurajează păcatul și nu ocrotesc pe cei ce-l
săvârșesc.
Totodată trebuie să spunem că modelul
pastoral și misionar al primelor secole este actual. Chiar dacă sărbătoarea
Sfântului Valent sau Valentin, pomenit în sinaxarul ortodox pe 16 februarie,
este o sărbătoare fără ținere, trebuie să capete o mai mare importanță în viața
liturgică. Nu este suficient să constatăm, să criticăm sau să acuzăm
manifestările denaturate ale serbării unui sfânt mucenic, ci se cuvine să și
arătăm, celor care nu știu și celor care au aflat, dar au înțeles greșit, cum
trebuie sărbătorit și cinstit un sfânt. Prin invitarea tinerilor la biserică,
prin slujbe, prin predică și cateheză, Biserica își face simțită prezența în
această lume agitată care are nevoie de pace sfântă, care caută pacea sfântă
fără să știe că o caută, pace pe care doar ea, biserica, o poate da. Ieșind în
întâmpinarea acestor manifestări legate de sărbătoarea Sfântului Valentin,
Biserica iese în căutarea și apărarea sfântului pe care l-a dobândit prin
martiriul pe care el și l-a asumat, sfânt
răpit în prezent și ținut în captivitate. Cu alte cuvinte, viața
duhovnicească este răspunsul care trebuie dat lumii și celor ale ei. Iar cele
ale lumii sunt „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2,
16). Un astfel de răspuns este în tonul
celui menționat în legătură cu cele două sărbători închinate Mântuitorului.
Acesta este răspunsul pe care Biserica poate și trebuie să-l dea astăzi.
În cele din urmă, reafirmăm că
trebuie confirmată credința de fapte susținută de ele. În Evanghelia care ne
relatează vindecarea slăbănogului purtat de patru inși și lăsat în casa în care
Se afla Mântuitorul, printr-o spărtură făcută în acoperiș, ni se spune că Mântuitorul
văzând credința lor a vindecat pe
slăbănog. Aceasta înseamnă că credința nu este numai o manifestare tainică a
sufletului, ci și una arătată prin fapte. Fiecare generație și fiecare membru
al unei generații creștine este chemat să dea mărturie despre Hristos și
Evanghelia Sa, mărturie care Îl slăvește pe Dumnezeu și sfințește pe om: „Așa
să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16)[8].
[1] Vezi David Hugh Farmer, Oxford. Dicționar al Sfinților, traducere de Mihai C. Udma și Elena
Burlacu, argumentul și articolele consacrate sfinților romani de Prof. univ.
Dr. Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p.515.
[2] Mineiul pe
octombrie, ediția a V-a, EIBMBOR, București 1983, Sinaxarul zilei de 24.
[3] Viețile
Sfinților pe aprilie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan,
editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, pp. 304-205.
[4] Vezi Proloagele,
vol. I, Craiova, 1991, pp. 515-516. Vezi și Viețile
sfinților pe februarie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan,
Editura Episcopiei Romanului, 1999 pp. 208-212.
[5]
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală, ediția a II-a, București, 1993,
p. 162.
[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p.
134.
[7] Cf. Pr.
Prof. Dr. Ene Braniște, op. Cit., pp.
181-182.
[8]
Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de
teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp.
105-110.
LinkWithin
